"Ceea ce nu imbratisezi nu poti vindeca"
Sfantul Grigorie Teologul

joi, 29 noiembrie 2012

Insule misterioase I

 Insula Barsa-Kelmes - o poarta intre doua lumi 

În Asia Centrala, intre Kazahstan si Uzbekistan, se intinde Marea Aral sau Marea Ostroavelor, ce odata adapostea peste 1500 de insulite. Cea mai mare dintre ele, insula Barsa-Kelmes, este si cea mai enigmatica, o insula care de multa vreme nu mai este locuita de ni­meni. În limba kazaha, numele ei se traduce prin "insu­la disparutilor”, caci de secole, de cand a fost desco­pe­ri­ta, cei care s-au avantat in inima ei au disparut fara ur­ma. Deasupra intinderii de pamant apare uneori o cea­ta deasa, stranie. Sate intregi au fost inghitite de aceasta pacla care, ca o umbra a mortii, pare sa-si pan­deasca victimele. Locuitorii dimprejurul insulei sunt convinsi ca aici se gaseste o poarta intre lumi, o poarta a timpului. Se spune ca prin aceasta poarta apar adesea, in planul real, fiinte enigmatice ce astazi nu mai exista, pa­sari cu aripi mari, cu dinti si cioc ascutit, monstri ai ape­lor, creaturi ciudate, ce seamana cu dinozaurii erei me­zozoice. Aici, ceasurile nu mai functioneaza si tim­pul se scurge mult mai repede, o ora transformandu-se intr-o zi. 
 În secolul al XIII-lea, in timpul marilor cuceriri ale Im­periului Mongol al lui Ginghis Han, insula a servit drept refugiu pentru oamenii ce reuseau sa fuga din ca­lea hoardelor cotropitoare. Se retrageau aici, parasin­du-si casele si salvandu-si doar viata. Asteptau ca pe­ri­colul sa treaca si reveneau la pamantul natal. Doar ca atunci cand se intorceau, constatau cu uluire ca lipsisera ani si nu luni, asa cum crezusera. Vecinii sau rudele aproa­pe ca nu ii recunosteau. Insula le inghitise cu la­comie zeci de ani. Şi asa, oamenii au inceput sa creada ca acolo salasluieste duhul necuratului. Desi apele dim­prejurul insulei erau foarte bogate in peste, niciun pes­car nu se mai incumeta sa se apropie de acea zona bles­temata.

Secolele au trecut si oamenii au devenit mai putin superstitiosi. Povestile au fost date uitarii si pe insula au aparut noi vizitatori. În anii '50 ai secolului trecut, o parte din locuitorii unor asezari de pe malurile Marii Aral s-au mutat pe timpul iernii pe insula Barsa-Kel­mes. Se pare ca acolo vanturile erau mai domoale si tem­­peraturile mai putin scazute. Dar odata cu venirea pri­maverii, oamenii nu s-au mai intors la casele lor. Alar­mati, apropiatii lor, ce ramasesera pe con­tinent, au plecat sa ii caute. Ajun­gand pe insula, au desco­perit iurtele goa­le si animalele parasite, unele moarte de foame si sete. Nicaieri insa nici tipenie de om. Desi era o zi se­nina, cu un soare ar­zator, deodata, pes­te insula s-a lasat o per­dea de ceata groasa, compacta, de forma len­ticulara. Numai tarmul marii ramasese insorit. Oamenii s-au impartit in doua echipe, unii au ramas sa astepte aproape de malul marii, in portiunea lu­minoasa, altii au plecat in cautarea dis­parutilor, intrand in stratul gros de pacla. Au tre­cut ore, apoi zile, si echipa de cau­tatori nu s-a mai intors. În cele din urma, cei ra­masi aproape de tarm au parasit insula si, ajungand pe continent, au anun­­tat de indata autoritatile. 
În aceeasi zi, un avion "Li 2” a plecat catre insula, intr-un zbor de recunoastere. Înca de depar­te, pilotii au vazut ceata deasa ce acoperea cea mai mare parte a ostrovului si au ra­portat ciudatul fenomen. Apro­piindu-se, au observat ca deasupra paclei se invart niste obiecte rotunde, lumi­noase. "In­trau si ieseau din panza de ceata, ca si cum ar fi urmarit zborul avionului nos­tru”, po­ves­tea capitanul de aviatie Grigori Men­sikov. "Ajungand la cativa metri de­par­tare de pacla enigmatica, acele cea­sor­nicelor de la bord au inceput sa se invarta haotic si, deodata, motoarele avionului au incetat sa mai functioneze. Cu mare greu­tate, am reusit sa manevram aparatul si sa aterizam pe tarmul insulei. Discurile lumi­noase sta­teau nemiscate, supraveghindu-ne. Apoi, au disparut brusc, in valul cetos”.
 Pilotii au raportat incidentul si, la fata locului, au sosit mai multe detasamente de militari. Zona in care ceata plutea a fost ime­diat im­prejmuita. Pentru ca pacla deja in­­ghitise mai multi oameni, militarii au ho­tarat ca, in cautarea disparutilor, sa fie tri­misi caini. Mai multi cio­banesti germani, spe­cial an­tre­nati, au fost eliberati, dandu-li-se comanda de cau­tare. Nici unul dintre ei nu s-a mai intors. 
Atunci a fost adus un ve­hicul blindat. Toate deschi­zaturile au fost inchise ermetic si pe caroseria blin­da­tului au fost montate mai multe aparate de masura. Me­ca­nicul conductor, "sigilat” in interior, a primit ordi­nul strict de a nu intrerupe radioemisia nici macar o se­cun­da. Masina de lupta a fost legata cu un cablu me­talic si a inceput treptat sa inainteze in interiorul cetii. Tan­chis­tul transmitea fara intrerupere. Vizibilitatea era ex­trem de redusa, dar militarul nu avea de raportat ni­mic spe­cial. Misiunea se desfasura normal. Deodata, tan­­chistul amuti. De la postul de comanda a primit imediat co­manda de intoarcere. "De ce m-as intoarce tocmai acum?”, a raspuns militarul cu un ton in care se sim­tea pa­rerea de rau. Atunci vehiculul a inceput sa fie tras inapoi cu ajutorul cablului metalic. Scotand din ceata blindatul, militarii au observat cu uimire ca acesta era invelit cu o pelicula groasa de lichid inghetat, ce nu parea a fi totusi gheata. Trapa a fost de indata des­chisa, dar in interior, nici urma de tanchist. Disparuse in cel mai straniu mod. Probele prelevate din gheata de pe blindat au fost ana­lizate de savantii de la Institutul Militar Fizico-Teh­nic din Moscova, care au concluzionat ca particulele de "apa” sunt de origine necunoscuta, componenta lor chimica neputand fi descifrata. Militarii au primit ordin sa evacueze zona, nu inainte de a transmite populatiei de pe coastele marii Aral avertismentul de a nu pa­trun­de pe insula, sub niciun motiv. 
Vadim Cernobrov, un renumit cercetator al feno­me­nului paranormal, presedintele Asociatiei Kosmopoisk (Cercetasii planetei), este de parere ca regiunea nu a fost niciodata abandonata de armata si ca acolo, in perioada sovietica, s-au desfasurat in secret studii in­tense. "Am aflat de la fosti ofiteri ca pe insula Barsa-Kel­­mes a fost depistata o baza extraterestra. Ceata enig­matica nu reprezenta decat un soi de scut de pro­tectie. Oricat de mult s-au straduit cercetatorii nostri, nu au putut descoperi elementele componente ale aces­tui scut si, prin urmare, nu au reusit sa-l anihileze. Cert este ca din interiorul paclei ieseau adesea aparate de zbor neidentificate, care stationau o perioada deasu­pra bazei militare, parca observand activitatea din in­terior, iar apoi, cu o viteza uluitoare, dispareau in aceeasi ceata. Zeci de voluntari si-au pierdut viata, intrand in pacla intunecoasa, incercand sa descopere misterul ei. Ce au vazut si au intalnit acolo nu se va sti probabil niciodata pentru ca niciunul dintre ei nu s-a mai intors.” 
Sursa: primit pe mail

miercuri, 28 noiembrie 2012

Insule misterioase II

Insula Envaitenet

 În intinderile de apa de pe Terra, exista multe ase­menea insule misterioase, zone anormale, in care oa­meni si chiar sate intregi dispar fara a mai fi vazute vreo­data. Un asemenea loc este si insula Envaitenet, situata in mijlocul lacului Turkana, din Kenya. În limba tribului El Molo, populatia care locuieste pe tarmul lacului, Envaitenet inseamna "fara de intoarcere”. 
Prima inregistrare oficiala despre evenimentele misterioase petrecute pe insula dateaza din secolul al XVIII-lea. În acea perioada, teritoriul era locuit doar de tribul el molo, care se stabilise acolo, fugind din calea populatiilor nomade razboinice. De la bun in­ceput, oamenilor li s-a parut foarte straniu ca niciun ani­­­­mal si nicio pasare nu isi gasisera adapostul pe insula. Chiar si pietrele se "comportau” ciudat: dispa­reau si reapareau in alte locuri, se deplasau, lasand pe pamant urme vizibile. Iar in noptile cu luna plina, se spu­ne ca se auzeau urlete prelungi, neomenesti. În une­le zone, ramurile copacilor se impleteau atat de strans, incat inchideau complet accesul oamenilor in acele locuri. Apoi au inceput viziunile. Multi povesteau ca, pe timpul noptii, in fata ochilor le apareau deodata, ca din pamant, creaturi ciudate, asemanatoare oamenilor. Doar ca mult mai mari. Uriase. De peste doi metri. Cei care le vedeau isi pierdeau subit cunostinta, zacand asa ore sau chiar zile intregi. Nici cei mai iscusiti vraci nu reuseau sa ii aduca in simtiri. Atunci a inceput dezas­trul. Oamenii cadeau raniti, se accidentau, se schilo­deau, se inecau, mureau in conditii extrem de stranii. Pe urma, in mod inexplicabil, chiar sub privirile ma­melor, au inceput sa dispara copiii. Nici trupurile lor nu mai erau de gasit. Mai tarziu, la fel de misterios, au dis­parut toti locuitorii insulei. Cand rudele lor, ingri­jorate de lunga absenta, au sosit pe insula, au desco­perit asezarea abandonata. Totul era in perfecta ordine, nu lipsea nimic, nici armele, nici ustensilele, numai oamenii disparusera fara urma. 
Astazi, fiecare populatie indigena care locuieste in regiunea lacului Turkana are propria versiune despre misterul insulei Envaitenet. 
De pilda, in credinta tri­bu­lui Samburu, un popor nomad de pastori, cand vracii, vrajitorii si inteleptii tribului mor, sufletele lor se trans­for­ma in serpi si se retrag in hatisurile insulei En­vaitenet. De aceea, niciunui muritor nu ii este permis sa calce acolo. Altfel, vrajitorii se vor razbuna cumplit. Misterioasele disparitii au fost puse si sub semnul unui blestem. 
Populatia tribului Masai crede cu tarie ca inaintasii lor, din anumite motive, au provocat mania divinitatilor, care au aruncat asupra tribului un blestem greu, ce ii urmareste si astazi. Cei care apartin tribului El Molo considera ca oa­me­nii disparuti au fost victi­me­le unor civilizatii nepa­mantene. Acele creaturi enig­ma­tice, conform credintei lor, ar trai ascunse sub pamant, in subteranele de sub insula. Straniu este si faptul ca in Oceanul Indian, care formeaza granita de sud-est a Kenyei, au fost raportate de nenumarate ori aparitii ale unor nave necunoscute, ce tasneau din adancuri si dis­pareau, cu o viteza colosala. Asemenea rela­tari au fost facute nu numai de simpli pes­cari, ci si de mai multi membri ai per­so­nalului navigant maritim. S-a emis ipo­teza conform careia abisurile oceanului ar fi stapanite de alte civilizatii, extraterestre. 
Sa fi fost oare insula Envaitenet o baza de origine "non-pamanteana”? 
Aceste convingeri sunt consi­derate insa de catre oamenii de stiinta simple superstitii sau supozitii ce nu pot fi dovedite. Conform geolo­gi­lor de la So­cie­tatea Regala Britanica de Geo­grafie, cauza disparitiilor si a ciudatelor feno­me­ne de pe insula ar fi una simpla: lacul Turkana, de origine vulcanica, emana une­­ori gaze toxice, care pot afecta psi­hicul uman. Din cauza acestor substante fluide nocive, oamenii se pot arunca sin­guri in lac, acolo unde isi gasesc moartea. Supravietuirea ar fi aproape imposibila, pentru ca in apa lacului colcaie crocodili. Dar daca explicatia stiintifica ar fi pe deplin reala, cum se poate explica faptul ca nu un singur individ a disparut, ci un sat intreg? 
 Sursa: primit pe mail

marți, 27 noiembrie 2012

Insule misterioase III


Insula Saint Simon 

Pe tarmul Oceanului Atlantic, in estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, exista un arhi­pelag, San Simon, care, in ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu insemnat. „Însemnat” de evenimente nefaste, de suferinte si nenorociri. Se spu­ne ca ostrovul ar fi fost blestemat, in urma cu se­cole, de catre un calugar care, inainte de a-si da ultima suflare, ar fi murmurat: "Voi, cei care puneti sta­panire pe aceasta insula, nu veti avea parte de liniste si pace! Tihna nu va reveni aici niciodata, pana cand oamenii nu se vor opri din a-si mai ucide semenii!”. 
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locas pentru cavalerii templieri, pentru calugarii fran­cis­cani, pentru pirati,leprosi si detinuti politic. În se­colul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, orga­nizatie militar-mo­nahala ce avea ca misiune apararea peregrinilor crestini si a crestinismului in general, au ridicat in acest paradis plutitor o manastire fortificata. Insula, situata in mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru "Ostasii lui Christos” un punct geostrategic bi­ne pla­sat. De-a lungul se­co­lelor, manastirea a fost luata in grija diferitelor or­dine religioase, pana in veacul al XVII-lea, cand viata tihnita a calugarilor a fost curma­ta de sabia ber­berilor, renumitii cor­sari arabi din Nor­dul Afri­cii. În 1617, corabiile ra­pi­de ale piratilor berberi din Al­ger invadau coas­te­le vestice ale Spaniei. Pes­te noap­te, insulele gol­fului Vigo si toate locali­ta­tile din impre­jurimi fu­se­sera trecute prin foc si sa­bie. De cumplitele ma­sa­cre ale corsarilor afri­cani nu au scapat nici ma­car calugarii de pe insula San Simon. Manasti­rea a fost jefuita si apoi incen­dia­ta, iar toti calugarii, macelariti cu salbaticie. Legenda spune ca abatele manastirii, Padre Antonio, in incercarea de a salva ma­car statuia Sfantului Francisc, ocrotitorul si pa­tronul manastirii, s-ar fi luptat pana la ultima su­flare cu piratii algerieni. Va­zandu-si toti fratii ucisi, biserica devastata si altarul batjocorit, cu ul­timele puteri, abatele An­tonio ar fi invocat ajutorul Cerului si ar fi cerut ca nelegiuitii sa fie pedepsiti pentru oro­rile lor. Se spune ca de atunci insula a devenit un taram al mortii, un lacas al du­hu­rilor, un teritoriu bles­temat sa nu mai fie locuit in tihna, pana ce oamenii nu vor in­ceta sa se mai omoa­re unul pe altul.
De­cenii la rand, un petic de pamant pe nesfarsita in­tindere a oceanului Atlan­tic a fost victima atacu­rilor piratilor si a talha­ri­lor, a fost pradat si jefuit de nenumarate ori, iar ma­nas­tirea fortificata, inal­tata de cavalerii tem­plieri, care parca refuza sa se prabuseasca, a fost arsa din te­melii si recladita de cateva ori. Astfel, la finele vea­­cului al XVII-lea, insu­la ramanea pustie. 

Pana in 1830 cand, printr-o ordonanta regala, teritoriul a fost de­sem­nat ca locatie pentru intemeierea unui lazaret pen­tru bolnavii de lepra. Datorita faptului ca dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectati de aceasta plaga cum­plita foarte multi, se hotaraste ca teritoriul sa fie extins. Astfel, intre San Simon si cea mai apropiata insulita, San Anton, se construieste un pod care sa unifice cele doua palme de pamant si, in acelasi timp, sa separe bol­navii. Daca in San Simon erau adusi cei atinsi de cum­plita boala in faza incipienta, pe San Anton erau izo­lati pacientii in stare grava. Abandonati in voia sor­tii, muribunzii de pe San Anton aveau ca unica spe­ran­ta doar proviziile dispuse la jumatatea podului. Le­pro­sii se tarau pana pe pod dupa hrana salvatoare la­sa­ta acolo. Arhipelagul ce odata fusese un paradis mo­na­hal, un teritoriu incantator al linistii si al armoniei de­ve­nea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice si mai infioratoare locuri ale Spaniei. Bles­temul aruncat asu­pra insulei si a locuitorilor ei capata o forma cum­plita. Leprozeria San Simon Leprozeria funesta a fost inchisa in 1927 si, din anii '30, odata cu inceperea razboiului civil din Spania, insula a devenit inchisoare pentru detinutii politici ce se impotrivisera regimului lui Franco. Oficial, aici se ri­dicase o colonie peniten­cia­ra pentru cei mai peri­cu­­losi infractori, dar, de fapt, pe insula era un lagar de con­centrare si exter­mi­na­re. Sute de oameni ce lup­ta­sera impotriva gene­ra­lu­lui Francisco Franco, libe­rali, republicani, adepti ai so­cialismului, fusesera in­chisi pe insula si supusi unor conditii inumane. Di­rectorul in­chisorii, un fer­vent partizan al fran­chis­mului, denumit si "trafi­can­tul de carne vie”, fa­cuse din insula un ade­varat infern. Redusese ratiile pri­zonierilor atat de mult, incat acestia de abia se pu­teau tine pe picioare. Ma­rise numarul execu­tiilor si, ajutat de medicul inchi­so­rii si de seful gardienilor, santaja detinutii. Ajun­se­se­ra sa stoarca bani chiar si de la rudele prizonierilor ca­re sperau in eliberarea vre­unei rude, fara sa stie ca, de fapt, tatal fratele sau fiul fu­sesera deja exe­cu­tati. În anii '40, odata cu sfar­situl razboiului civil, insula de­venise atat de su­praaglomerata, incat fie­care detinut de abia dis­punea de o suprafata de 38 de centimetri, pentru a pu­tea dormi. Pe langa faptul ca aici vietuia o popu­latie neproductiva, sutele de pri­­zo­nieri cereau si anu­mi­te cheltuieli, pe care statul franc nu si le permi­tea. Sin­gura solutie ce se putea adopta era simpla: ex­ter­minarea. Plajele insulei, odata luxu­riante, deveni­sera o groapa comuna, in care zaceau sute de ca­davre. Insula devenise un adevarat loc al terorii. De abia in 1943 "Co­lo­nia Penitenciara San Si­mon” isi inchidea definitiv portile. Se sfarsise cu mor­tii aruncati pe plaja, se sfarsise cu contrabanda de carne umana, cu umilin­tele, abuzurile, teroarea... Dar cei care inca mai aveau pu­tere sa se intoarca la casele lor erau foarte putini. Insula ramanea in urma lor, lugubra si pustie, in mijlo­cul apelor oceanului.În ciuda incercarilor de a "umaniza” acel loc sum­bru, transformandu-l in camin pentru oamenii din gar­da generalului Franco, blestemul calugarului arun­cat candva capata din nou forta. 
În august 1950, o ne­no­ro­cire se lega iarasi de numele insulei. Vasul "Mon­chi?a”, care naviga in directia San Simon, la bor­dul caruia se aflau 43 de ofiteri de elita din armata fran­chista, nu si-a mai atins niciodata destinatia. Din cauza conditiilor meteorologice nefavorabile si a cu­rentilor puternici, nava s-a scufundat si toti pasagerii au pierit. De parca spiritele detinutilor din "lagarul mor­tii” s-ar fi razbunat pe calaii lor. Acestea au fost insa ultimele su­flete pe care blestemata insula le inghi­tea. Printr-un or­din, teritoriul a fost evacuat. Ostrovul ra­manea din nou abandonat, din nou pustiu. 

Sursa: primit pe mail

luni, 26 noiembrie 2012

Povestea prinţesei Diana

Declarase, când şi-a anunţat retragerea din viaţa oficială şi renunţarea la prerogativele regale, că vrea să devină “prinţesa sufletelor“. Era în decembrie 1995. S-a dedicat atunci, mai mult ca niciodată, acţiunilor umanitare internaţionale şi, la 31 august 1997, moartea ei tragică şi brutală i-a lăsat posterităţii imaginea unei femei împlinite, în acelaşi timp generoasă şi glamorous. Lumea i-a uitat copilăria perturbată, căsnicia ratată, tulburările de comportament alimentar, depresiile şi tentativele de sinucidere, pentru a nu-şi mai aminti decât cumsecădenia ei şi iubirea pătimaşă din ultimele zile cu Dodi Al-Fayed. Şapte sute cincizeci de milioane de telespectatori i-au urmărit funeraliile, în lumea întreagă, mai mulţi decât cu ocazia căsătoriei sale princiare, cincisprezece ani mai devreme. Majoritatea oamenilor căuta un motiv pentru accidentul fatal – un complot, o hărţuire -, căci o prinţesă a sufletelor nu poate muri aşa prosteşte.
Viaţa trăită de Lady Diana s-a plasat sub zodia paradoxului, începând chiar cu aceea că s-a născut într-o familie destul de bună pentru a deveni prinţesă, fără a-şi da seama că un prinţ nu e niciodată fermecător dacă iubeşte pe alta; sau prin voinţa ei de-a se face iubită de toată lumea, fără a pricepe că toată lumea înseamnă nimeni.
Copilăria. Familia destrămată
Diana Spencer se naşte la 1 iulie 1961, din sânge britanic mai pur decât acela al familiei Windsor. Soţii Spencer s-au căsătorit în catedrala Saint Paul, ca omeni apropiaţi de Buckingham Palace, unde bunica din partea mamei, Lady Fermoy, e doamnă de companie a reginei mamă, o înaltă funcţie onorifică. Familia tatălui posedă moşia glaciară de la Althorp, o sută optzeci de hectare la nord de Londra, dar Diana creşte la Sandringham, un colţ de paradis în apropiere de reşedinţa reginei. Copilă, îl zăreşte pe Charles, prinţul cu treisprezece ani mai mare. Ea se plimbă călare prin parcul familiei, stă să viseze, ori să privească iepuraşii sau alţi oaspeţi ai pădurii, o viaţă cotidiană pe care o va descrie ca fiind feerică, în ciuda certurilor dintre părinţi. Între alte motive de tensiune, tatăl îşi acuză multă vreme soţia că nu-i în stare să-i ofere un băiat moştenitor. După Lady Sarah şi Lady Jane, născute în 1955 şi 1957, John, băiatul mult aşteptat, moare în primele ceasuri după venirea pe lume, în 1958.
Trei ani mai tîrziu, apare Lady Diana: încă o fată… Va deveni preferata tatălui, în ciuda naşterii lui Charles, fiul unic, în 1963. Conflictele conjugale nu se încheie totuşi. Din 1965, mama se îndrăgosteşte de Peter Shand Kydd, un miliardar amuzant, amabil, frumos şi inteligent, calităţi care-i lipseau soţului Spencer. Împotriva tuturor convenţiilor, ea se afişează agăţată de gâtul lui, înainte de-a lua iniţiativa divorţului. În 1969, după ani de luptă feroce prin tribunale, judecata o pedepseşte pe cea vinovată, care pierde custodia asupra copiilor. Întregul estahlishment a depus mărturie împotriva ei, inclusiv propria mamă! Diana are 8 ani. O va vedea de-acum înainte pe păcătoasă în timpul weekendurilor, cînd dă fuga la Londra, sau de-a lungul vacanţelor la domiciliul cuplului exilat, pe o insulă de vis din nordul Scoţiei.
În 1975, la moartea bunicului Spencer, e smulsă de pe scumpul ţinut Sandringham pentru a fi dusă pe sinistrul domeniu Althorp. Frecventează cele mai bune şcoli, fără vreun rezultat remarcabil, şi respinge pe rând cele mai bune dădace, ca tot atâtea locţiitoare jalnice ale mamei sale. Suferă groaznic atunci când Raine, fiica autoarei de romane sentimentale Barbara Cartland, măritată şi mamă a patru copii, divorţează pentru a se mărita cu tatăl ei în 1977. Creatura cu look extravagant ar fi, din câte zic fraţii, o mamă vitregă mai groaznică decât în poveştile cu zâne, de-un conservatorism, de-o asprime şi de-o cruzime fără seamăn. În 1978, le interzice să meargă la spitalul unde tatăl lor abia a supravieţuit după un atac cerebral.
În cadrul şcolii rezervate celor din high society, Diana este o marginală: are o mamă nedemnă, părinţi divorţaţi şi recăsătoriţi, familii refăcute. La ani de zile după divorţ, ea continuă să scrie pe propriile desene: „Pentru tăticul şi mămica.“
Diana, naivă şi îndrăgostită
La 16 ani, în noiembrie 1977, Diana, bine crescută, dar ruşinoasă şi rotofeie, n-are nimic care să-l atragă pe prinţul Charles, deja cunoscut pentru trăznăile lui. Printre numeroasele cuceriri, se numără în mod notoriu Camilla, dintr-o familie prea plebee pentru a corespunde ca soţie, şi Lady Sarah, însăşi sora Dianei. În noiembrie 1978, el dă un mare bal aniversar la Buckingham Palace. Le invită pe Lady Diana şi Lady Sarah, dar pe-atunci e-n tandreţuri cu o catolică şi nici ea nu poate fi acceptată. La drept vorbind, prinţul nu se grăbeşte să-şi pună pirostriile, în timp ce Diana, hrănită din copilărie cu romane lacrimogene, a fost programată pentru aşa ceva.
Considerată prea înaltă (un metru şaptezeci şi cinci) pentru a se dedica în mod serios dansului, ea renunţă la aşa ceva şi urmează cursuri de bună gospodină la şcoala elveţiană Videmanette. Ştie să aranjeze tacâmurile, să dispună ierarhic titlurile şi să repartizeze lumea la masă. Dar Diana cea cuminte îl aşteaptă pe „adevăratul“ partener, acela de care nu divorţezi niciodată. La 17 ani, după ce-a fost fiica unor nobili de prim rang, trăieşte alături de două prietene în Sloane Square, ca nişte sloane rangers, moştenitoare bogate care fac shopping, ascultă Sting cu lacrimi în ochi şi se uită la operele soap de la televizor, între două crize de râs nebun. În anul următor, se mută cu alte două vechi prietene în Coleherne Court, la numărul 60, care va deveni curând una dintre cele mai faimoase adrese din Anglia. Angajată la o grădiniţă de copii, Diana va spune că această perioadă a fost cea mai lipsită de griji din viaţa ei, chiar dacă atacul cerebral al tatălui o tulbură profund.
În iulie 1980, în cadrul unui party organizat la un prieten al prinţului Philip, în West Sussex, se pomeneşte faţă în faţă cu Charles. “Păreaţi aşa de trist la funeraliile unchiului dumneavoastră…“, îi spune ea cu milă. Lordul Mountbatten a fost într-adevăr asasinat de IRA în anul precedent. Nu se va şti ce l-a apucat brusc pe prinţ: o îmbrăţişează deodată pe Diana şi-i propune să se întîlnească a doua zi la Buckingham. Se bănuieşte că a pregătit împreună cu Camilla o listă de tinere fecioare din regat, în stare să devină o soţie convenabilă. Celelalte, ca Lady Sarah, se anunţau oare mai puţin maleabile? Un prim weekend la Balmoral, reşedinţă de vară a familiei regale, câteva întîlniri la Londra şi paparazzi încep s-o pândească zi şi noapte pe Diana, pentru a o surprinde cînd o şterge cu maşina, deja… Lady Fermoy, bunica de la Buckingham, o avertizează: „Trebuie să înţelegi că umorul lor şi stilul lor de viaţă sînt diferite de ale noastre, nu cred c-o să-ţi convină.“ Tânăra nu pricepe şi nici nu se miră că Charles nu-i face curte: nici cadouri, nici flori, nici convorbiri telefonice, doar câteva întâlniri reci, pe fugă.
La 6 februarie 1981, o cere oficial în căsătorie la castelul Windsor. Ea râde, acceptă şi adaugă: „Fiindcă te iubesc.“ Până la 24 februarie, când se anunţă oficial evenimentul, nu se miră că el nu zice nimic. În ziua aceea, pe când se instalează într-un apartament separat la Buckingham, în aşteptarea ceremoniei, găseşte pe pat o invitaţie la masă de la Camilla, cu următorul subiect central de discuţie: „Îţi place vânătoarea?“ Şi nu întâmplător: tocmai cu ocazia unei partide de vânătoare se va relua legătura dintre Charles şi Camilla! Ambilor le plac potecile desfundate şi ploaia, pe când Diana visează la showbiz şi la baluri pe parchet lustruit cu ceară.
Câţiva binevoitori o îndeamnă pe viitoarea soţie să tragă concluzii din diversele indicii privind relaţia paralelă, dar în zadar. Charles îi spune că e grasă, atunci ea se duce să vomeze, fără să se mire că e necioplit. Slăbeşte de la şaptezeci şi opt la cincizeci şi patru de centimetri în talie, între ziua logodnei şi cea a căsătoriei, la 29 iulie 1981.
Nunta secolului
La braţul tatălui ei care se clatină, Diana îşi face marşul nupţial: trei minute până la altar, transmise de televiziunile din lumea întreagă, mobilizate de-o iubire bănuită a fi direct proporţională cu trena rochiei – şapte metri! Nimeni nu-şi închipuie călătoria de nuntă, planificată de Charles la bordul iahtului regal: o intimitate imposibilă, în mijlocul celor trei sute de bărbaţi ai echipajului, treizeci de ofiţeri regali la masă şi cu Charles scufundat permanent în lectura lui Laurens Van der Post, filozoful lui fetiş, un aventurier cu teze rousseauiste.
Diana mănâncă pe sparte, pentru a-şi compensa disperarea, dar slăbeşte văzând cu ochii. Charles, viclean, preferă să se uite la distanţă: el nu e psihiatru şi îşi va legitima astfel indiferenţa. De altminteri, Lady Sarah, sora Dianei, era anorexică, iar Diana are încă din adolescenţă crize de bulimie. La Buckingham, iar apoi la palatul cuplului princiar de la Kensington, personalul auxiliar descoperă foarte curând expediţiile nocturne ale Dianei prin bucătărie şi regurgitaţiile ei scrupuloase. Numai că o prinţesă nu poate fi pârâtă: buna educaţie ne interzice, de obicei, să pomenim orice are legătură cu trupul sau cu psihologia.
Slăbită, Diana abia mai ţine pasul în turneul de prezentare din Ţara Galilor, unde e primită triumfal. Îndată după revenirea la Londra, Charles, sătul de atâtea sclifoseli, lucrează până noaptea târziu şi lasă deoparte menajamentele: fotografii cu Camilla îi cad din portofel, afişează butonii de manşetă gravaţi cu două „C“-uri înlănţuite, pe care i-a primit de la amantă… Diana se ofileşte, nu se poate sfătui în mod decent cu familia sau prietenii, necum cu regina, care o consideră “o toantă“. Sfătuită de o redactoare a revistei Vogue, îşi cumpără în fiecare an haine de milioane de lire, dar îşi păstrează înfăţişarea bleagă, din cauza indispoziţiei.
În ianuarie 1982, însărcinată în trei luni, se prăbuşeşte pe scara de onoare de la Sandringham, sub ochii lui Charles, care nu se oboseşte să descalece, şi ai reginei, aflată în pragul apoplexiei. Chiar de-am fi pe patul de moarte, la palat trebuie să ne păstrăm demnitatea! E atât de şocată, încât o consolează pe Diana, dar o idee îi răsare în minte: nu cumva nora ei este nebună?
Bucuriile maternitătii
Naşterea unui moştenitor, prinţul William, la 21 iunie 1982, apoi cea a printului Henry, la 15 septembrie 1984, înlesneşte armistiţiul conjugal. Diana, încântată că a devenit mamă, îl vede pe Charles întorcându-se mai devreme de la birou. Abia după naşterea lui Henry, potrivit confesiunilor sale de mai târziu, şi-a reluat legătura cu Camilla. Adeseori singură, Diana se ocupă de copii, fără a lăsa pe altcineva să-i aştepte la ieşirea de la şcoala de cartier, preferată în locul excentricelor pensioane şic. Foarte maternă, visează mereu la o familie ideală, îl asediază pe Charles cu rugămintile, lacrimile şi crizele de nervi – merge până la a-şi cresta bratele sub privirile lui.
Într-o vară, la Balmoral, părăseşte în grabă domeniul detestat, se întoarce la Londra şi dă buzna la un psihiatru, primul dintr-o lungă listă. Cu toţii se vor limita să-i recomande odihna şi plantele. Nici unul n-o va trata pe prinţesă ca pe-un om de rând, căci se află în faţa unei perle rare, în 1989, când Diana e destul de matură pentru a auzi adevărul: viaţa nu-i o poveste cu zâne, mai ales nu a sa.
Dispreţul lui Charles sporeşte, în faţa nemulţumirii manifestate de Queen Mum, obligată să vorbească deja despre subiecte neplăcute: nu, Diana nu suferă de anorexie.
Camilla, în schimb, întrupează bucuria de-a trăi. Ea şi soţul ei sunt invitaţi permanenţi la weekendurile princiare de la Highgrove, reşedinţa de la ţară a lui Charles. Dacă Diana are de lucru la Londra, soţul înţelegător al Camillei consideră preferabil să fie şi el ocupat.
Multimea populară o desemnează pe Diana ca fiind preferata englezilor, în defavoarea lui Charles, invidios, ba chiar ostil, căci soţia lui se pretează la tot felul de extravaganţe democratice, ca atunci când dispare de lângă el, în sala operei, la Covent Garden, pentru a participa la coregrafie, îmbrăcată într-o rochie de culoare argintie. Diana încearcă oare să-l farmece pe Charles? Să-l facă s-o iubească? Sau îşi recapătă gustul de viaţă, aşa cum o înţelege ea?
Diana se trezeşte la realitate, presa e pe urmele ei
Regina nu e femeie lipsită de suflet, dar funcţia a sfârşit prin a devora individul, iar Diana nu face nimic pentru a menţine imaginea nobilă a Coroanei. Atunci când paparazzi, cărora de obicei li se vâră pumnul în gură, publică în Sun una dintre nenumăratele fotografii făcute unui Charles radios, alături de Camilla, Diana ar trebui să încaseze lovitura cu capul drept. În schimb, în aceeaşi seară, la Royal Albert Hall, lipseşte la apel, după ce-a făcut o scenă monstru, pentru a apărea în sfârşit, cu o întârziere de-o oră şi cu ochii înroşiţi de plâns, sub privirea glacială a lui Charles şi a altor o mie şase sute de martori. Adulterul prinţului e un lucru, dar lipsa de maniere a Dianei e cu totul altceva!
De acum înainte, presa nu va mai slăbi din priviri cuplul regal, dar Diana va învăţa repede s-o întoarcă în folosul ei. Căci Diana evoluează. În 1989, în sfârşit orientată de singura sa veche prietenă, Carolyn, spre psihanalistul potrivit, ea renunţă la armele din sfera privată, pentru a ieşi la luptă în public. Presa o ajută deja în angajamentele sale împotriva drogurilor, a SIDA, a excluderii sociale, cauze dispreţuite de Coroana Angliei. Dacă nu e încă militanta pentru cauze umanitare, care va apărea pe prima pagină a tabloidelor, câţiva ani mai târziu, îşi câştigă autonomia şi bunăvoinţa mulţimii. Semn de schimbare, se apucă de sport, îşi taie părul, consultă astrologii şi se tratează cu plante: o cotitură pe stilul New Age, dar esenţialul e că se simte mai bine. Si chiar foarte bine!
În acelaşi an 1989, stă de vorbă cu Camilla între patru ochi, pentru a-i spune că ştie şi că suferă. Camilla nu neagă, dar nu înţelege, la fel ca Charles şi ca regina, cum de tânăra s-a măritat din dragoste şi ce-are a face fidelitatea conjugală, în toată această poveste.
Diana hotărăşte să-şi reia viaţa amoroasă, dar lipsa de clarviziune o împinge în braţele lui James Hewitt, căpitanul unui regiment de cavalerie, care va vinde povestea lor de iubire pentru a-şi plăti datoriile la jocurile de noroc. Prinţesa îndrăgostită, publicată în 1994, e o poveste oarecare, plină de scene fierbinţi, mai mult sau mai puţin verosimile. Supralicitarea în indecenţă nu se va mai termina.
Despărţirea
Începând cu anul 1990, Diana nu se mai controlează. Nu mai e vorba de certuri sau şantaj, ci de război conjugal. În cadrul cuplului, partenerii îşi fură discursurile oficiale, îşi blochează întâlnirile sau mesajele, iar Diana îşi aniversează cei 30 de ani ca o celibatară, alături de propria soră. După călătoria oficială în Portugalia, se află că soţii dorm în camere separate. Regina nu mai face efortul s-o salute pe prinţesă în public si viceversa! Charles cu atât mai puţin, chestiune de rutină!
În vara anului 1991, Diana pleacă de la Balmoral pentru a veni la căpătâiul unui mare balerin care moare de SIDA. Îşi aduce uneori copiii să-i viziteze pe bolnavii din spitale, pentru a-i obişnui pe micii prinţi cu suferinţa, departe de sfera lor cotidiană.
Soţie ingrată şi mamă scandaloasă, îi revine în minte până la paranoia ce-a păţit propria ei mamă, bănuieşte domiciliul de la Kensington burduşit de microfoane, se crede urmărită la fiecare pas, din ordinul Palatului Buckingham, şi se teme să nu i se fabrice un dosar prin care să-şi piardă drepturile asupra copiilor, în caz de divorţ. Pentru a se blinda, hotărăşte să stea de vorbă cu ziaristul Andrew Morton, dar fără a-l întâlni vreodată, pentru a nu putea fi acuzată de marile dezvăluiri ce vor urma. Un intermediar îi aduce întrebările jurnalistului şi preia răspunsurile, pe care Diana le înregistrează pe un mic casetofon! Oferă şi coordonatele tuturor persoanelor care-i pot susţine afirmaţiile, printre care Carolyn. Documentul, edificator şi incredibil pentru profani, apare în foileton, în fiecare duminică, începând cu 7 iunie 1992, în Sunday Times. Un adevărat scandal. Dar la Kensington Palace electroşocul e de folos: Charles, deloc naiv, a înţeles că soţia lui va merge până la capăt. În toamnă, Morton, acuzat că e un mincinos nelegiuit, publică serialele într-o carte: Diana, adevărata ei poveste. Într-adevăr, alternanţele de greutate ale Dianei, răceala publică dintre cei doi soţi, zvonurile despre o Camillagate: ficţiunea sună prea credibil pentru a nu fi adevărată. În discursul din 9 decembrie 1992, regina, care a îndemnat zadarnic la împăcare în cadrul cuplului, se rezumă să oficializeze despărţirea.
Tranzacţiile dintre Diana şi familia regală vor fi lungi şi dureroase, chiar dacă Charles a părăsit Kensington Palace, rămas în folosinţa Dianei. Divorţul e în sfârşit pronunţat, în august 1996, după diverse lovituri sub centură, mărturii publice ale lui Charles despre iubirea veşnică pentru Camilla, fotografii cu Diana la braţ cu un bărbat, apoi cu altul, cărţi mizerabile, tabloide încă şi mai oribile, sondaje populare (“Diana a avut oare motive să calce strâmb?“, „Diana nu cumva e prea risipitoare?“ etc.). Diana îi întrece oricum pe toţi, cu mărturisirile ei de la BBC, din 20 noiembrie 1995. Totul e pe şleau: anorexia, automutilarea, tentativele de sinucidere, Camilla şi „metoda Morton“. În acest divorţ, morala n-are ce căuta, însă tutela copiilor se împarte pe din două, iar ăsta e lucrul cel mai important pentru Diana. Charles, din partea lui, voia doar bună pace.
Eroina oamenilor sărmani se amorezează de un miliardar
În iulie 1997, Charles şi Diana sînt fericiţi. Fiecare separat. Charles sărbătoreşte cu mare pompă cei 50 de ani ai lui Camilla, de asemenea, divorţată; Diana, în ceea ce-o priveşte, se implică în acte de binefacere, filmează un documentar împotriva minelor antipersonal, îşi vinde toată garderoba oficială la licitaţie, la Christie’s, în beneficiul unei asociaţii de caritate. Profită de trecerea prin New York pentru a o saluta pe Maica Tereza, internată la spital şi, mai puţin caritabil, se amuză că poporul n-o sărbătoreşte câtuşi de puţin pe Camilla, o stricătoare de familii, mai puţin tânără şi frumoasă decât ea.
Diana acceptă cu plăcere invitaţia în paradisul de la Saint-Tropez al lui Mohammed Al-Fayed, patronul firmei Harrod’s, umilit de regină care continuă să-i refuze acordarea paşaportului britanic. Oamenii aflaţi în dizgraţia Coroanei se înţeleg repede! Fermecătorul fiu al lui Mohammed, Dodi, 40 de ani, producător în Statele Unite – în realitate, un playboy răsfăţat -, se află tocmai în trecere pe Coasta de Azur. E dragoste la prima vedere, în aşa măsură, încât Dodi uită de logodnica lui, fotomodelul cu care a venit. Dodi şi Diana pleacă imediat în larg, cu iahtul, în vacanţa imortalizată de celebrele fotografii vândute cu 250 000 de lire la prima lor apariţie, în Sunday Mirror, apoi cu tarife astronomice, peste tot în lume, după producerea dramei. Fiecare îşi trăieşte visul cu ochii: Dodi cochetează, în sfârşit, cu o reprezentantă a notabilităţilor britanice care l-au respins întotdeauna, fascinat în faţa unei Diane frumoase şi suple; prinţesa, la rândul ei, interpretează, în sfârşit, o romanţă pe stilul Barbara Cartland (care îi va adresa un impresionant omagiu postum într-o carte). În asemenea romane, lumea trăieşte cu dragoste şi apă rece, ia avionul pentru un weekend la Paris, departe de paparazzi, ezită dacă să doarmă în palatul lui Al-Fayed, de lângă Place de l’Etoile, sau în sublima vilă de la Neuilly, primeşte bijuterii de-o valoare ameţitoare, consultă ghicitoarele cu inima bătând nebuneşte, pentru a şti cât va mai dura totul, cinează la Ritz, se întoarce la culcare spre Place de l’Etoile, gonind într-o limuzină cu o sută şaizeci de kilometri pe oră, pentru a scăpa de paparazzi şi, uneori, i se întîmplă să şi moară dintr-asta.
Diana a murit fericită, va insista fratele ei Charles, în elogiul funebru. În privinţa celuilalt Charles, prinţul, acesta îşi va folosi toată energia pentru a-şi apăra copiii, pe prinţul William, de 15 ani, şi pe Harry, de 13 ani. El, împreună cu Tony Blair, temându-se de o revoltă populară, după cinci zile de tăcere aristocratică, o va convinge pe regină să-şi exprime public tristeţea. Monarhia, ca-n poveştile cu zâne, va rămâne pe veci ştirbită. La 31 august 1997, Diana, „printesa sufletelor“, a devenit legendă.
Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

joi, 22 noiembrie 2012

Dramă intimă la palatul regal

Povesteşte Constantin Bacalbaşa: 
“La palatul regal se petrecea o dramă intimă. Familia regală cu principele moştenitor Ferdinand şi cu toţi curtenii şi doamnele de onoare au fost în excursie în judeţul Muscel [...] În această călătorie, printre brazi, mesteacăni şi anini, s-a născut o dragoste. Principele moştenitor s-a înamorat de d-şoara Elena Văcărescu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta. Dragostea a fost încurajată de regină. Regina era poetă, fiindcă era Carmen-Sylva. Iar regina, uitând că măritişurile şi însurătorile celor destinaţi să poarte Coroana şi sceptrul se fac sub controlul raţiunii politice, a susţinut căsătoria din dragoste a celor doi tineri care se iubeau.
Carmen-Sylva era elocventă şi persuasivă. Dânsa a pledat, cu toată căldura convingerii sale femeieşti, că o căsătorie făcută de către un Hohenzollern cu o româncă va lega încă şi mai strâns dinastia de poporul român. Şi Carmen-Sylva a mai spus regelui:
- Rasa puţin degenerată a Hohenzollernilor, fiindcă e veche, regenerată cu un vlăstar dintr-o rasă mai tânără şi viguroasă, va da urmaşi plini de viaţă dinastiei.
Regele, care la început era în contra acestei căsătorii, a sfârşit prin a fi de aceeaşi părere cu regina.
Dar opinia publică s-a emoţionat, adică opinia oamenilor politici. Consiliul de miniştrii fiind chemat să-şi spună cuvântul, s-a împotrivit categoric.
Lascăr Catargiu a fost consultat ca şi toţi ceilalţi miniştri. S-a făcut multă vreme haz  când s-a aflat felul de a-şi spune părerea a bătrânului moldovean.
La stăruinţele reginei, Lascăr Catargiu a răspuns:
- Maiestate, aiasta nu se poate!
Faţă de stăruinţele reginei care punea înainte ca argument înflăcăratul amor al principelui şi teama ca prinţul să nu aleagă o soluţie disperată, Lascăr Catargiu răspunse:
-Eu, maiestate, nu spun că prinţul nu poate lua în căsătorie pe d-şoara Văcărescu, o poate lua, însă în cazul aista trebuie să rămâie simplu particuler.”
Cu acest argument, Lascăr Catargiu a ieşit învingător. Consiliul de miniştri a refuzat să accepte căsătoria.

Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, 1871-1884, vol. II, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1935, pag. 134-135

miercuri, 21 noiembrie 2012

Istoria interzisa a omenirii

“Esti materie, esti un amestec intamplator de substante chimice. Esti un animal superior, o maimuta evoluata, esti … un accident al legilor fizicii.” Te simti vizat? Ar trebui, pentru ca, desi nimeni nu ti-a spus-o fatis, nu doar stiinta, toate asa-zisele medii de promovare a cunoasterii te bombardeaza zilnic cu aceasta idee. Este ceea ce ne spun cercetatorii sau, mai degraba, ceea ce sunt lasati sa ne spuna. Nu este oare paradoxal ca,desi magulitorul curent New Age plaseaza individul in centrul Universului, incoronandu-l stapan absolut al naturii si al propriei existente, de la promotorii aceluiasi crez aflam ca nu suntem decat niste primate oportuniste si un pic norocoase, diferite de “suratele” animale doar printr-un continut cranian mai consistent? 

Materie, numai materie! In spatele acestor jocuri scenice care ne pun o ordine bine calculata in viata si in ganduri se ascunde un peisaj de culise mult mai important, vast si mai tenebros decat se poate banui analizand faptele accesibile. Cu toate acestea, Descopera.ro va incerca sa faca putina lumina in ce priveste “cunoasterea necunoscuta” a umanitatii.
Nu sunt putini acei specialisti, dintre care se disting nume precum Michael Cremo si Richard L. Thompson, autorii cartilor “Arheologia interzisa” si “Istoria ascunsa a rasei umane”, care vorbesc despre fenomenul filtrarii cunoasterii. Dupa cum o sugereaza contextual forma termenului, aceasta politica, suspectata ca fiind o arma de capatai a elitelor ce conduc lumea din umbra, este menita sa tina masele in ignoranta si necunoastere. Altfel spus, este vorba despre puterea intelectuala, cea din care deriva toate formele de dominatie si control la care este supusa civilizatia umana astazi. Articolul de fata nu va trata insa despre cine sunt sforarii acestor masinatiuni, ci se ambitioneaza sa releve cate ceva despre modul in care ei opereaza.
“Involuatii” stiau
Liderii fara chip care actioneaza manetele acestui mecanism al cenzurii limiteaza masiv accesul maselor la informatii care vizeaza in special originile si trecutul speciei umane, temelie a intelegerii existentei si scopului in viata. Este vorba despre aspecte esentiale ale civilizatiei si ale planetei pe care, daca le-am cunoaste, ne-am intelege mai bine natura si misiunea; ceea ce ne-ar face insa liberi si mai greu de controlat. Sunt lucruri pe care “EI” le cunosc, dar pe care le tin departe de noi, din egoism, din interes, din trufie, din nevoia de a avea un ascendent asupra semenilor.
Premisa fundamentala de la care porneste teza unor specialisti precum cei mentionati mai sus, cum ca istoria umana este cu totul alta decat cea care ne este prezentata astazi in mod oficial, rezida, ca debut, in scrierile antice. Majoritatea culturilor dispun de astfel de carti care vorbesc despre existenta unor civilizatii avansate in trecutul foarte indepartat, dar scrierile in sanscrita ale Indiei sunt de departe cele mai explicite in aceasta directie. Manuscrise antice, precum Mahabharata, Ramayana sau Vedele vorbesc deschis, pe langa principiile filosifice si culturale indiene, si despre episoade fascinante din vechime, care fac descrieri amanuntite ale unor tehnologii pe care omenirea abia le-a dobandit astazi. Sunt descrise aparate de zbor impreuna cu principiile lor de functionare, sunt mentionate arme precum bomba atomica sau chiar bomba cu hidrogen si se descriu avansate tehnici medicale si genetice. Aceleasi carti vorbesc despre erele pamantului, despre ciclicitatea vietii pe planeta si despre succedarea civilizatiilor. Convingeri asemanatoare vin din intelepciunea romana si egipteana dar mai ales dinspre cea greaca de unde, de la Platon si Artistotel ne parvin invataturi referitoare la aceeasi insiruire a vietii. Ei credeau puternic intr-o fiintare pe ere, dupa un model arhetipal. Astfel, in credintele stravechi – care, dealtfel, nu sunt deloc de lepadat – un mare ciclu de viata incepe edenic, cu o Era de Aur, in care toate fiintele umane sunt spiritualizate, constiente, bune. Aceasta era este succedata de cele de Argint, Bronz si Fier, ce caracterizeaza, gradual, deprecierea umana prin cultivarea lacomiei si a individualismului intr-atat incat lumea trebuie reconfigurata. Ceea ce se si intampla, printr-un cataclism general si o reinchegare ulterioara a vietii.
In viziunea initiatilor indieni, oamenii s-au nascut de mai multe ori si de tot atatea ori, minus unu (inca), au disparut in urma unor dezastre de exterminare a speciilor. Acest lucru s-ar fi intamplat insa numai pentru ca viata sa reinfloreasca, prin repopularea Pamantului fie de catre refugiati paranormali, neafectati de Armageddon, fie de civilizatii superioare din alte sfere cosmice. Cartile acestea fac referiri foarte serioase la existenta in urma cu milioane si chiar cu miliarde de ani in urma, pana la inceputurile planetei, a inteligentei pe Pamant si a civilizatiilor evoluate. Totusi, pentru sustinerea unor atari premise, trebuie sa existe si probe fizice. In absenta acestora, s-ar putea presupune cu usurinta ca scrierile sunt false, mincinoase, produs al unei imaginatii disproportionate. Surprizator, ele sunt cofirmate nu doar sporadic, ci chiar abundent, nenumarate dovezi arheologice ale existentei unor antice civilizatii avansate iesind la lumina, accidental sau “vanate”, in toate colturile lumii.
Teoria ca teoria, dar practica…
Exemplele sunt numeroase si dispun de caracteristici mult prea complexe pentru a fi expuse convingator aici, dar vom face cateva insemnari succinte. Este vorba despre descoperiri arheologice precum: macheta egipteana din lemn din secolul al II-lea i.Hr, care are forma unui avion; ciocanul descoperit la marginea Londrei, incastrat intr-o roca veche de 500 milioane de ani; harta desenata in 1513 a amiralului turc Piri Reis, care arata in detaliu portiuni din Africa, America si Antarctica, in conditiile in care Antarctica a fost descoperita oficial abia in 1818. Mai mult, harta reprezinta continentul alb asa cum arata el sub gheturi, stare in care se afla, probabil, in urma cu 10.000 – 12.000 de ani; orasul Nan Madol, construit intre anii 200 i.Hr.- 800 d.Hr., pe un recif de corali din Micronezia, din aproximativ 250 milioane de tone de blocuri bazaltice, al caror transport nu poate fi explicat; artefactul Coso, din Olancha, California, asemanator cu un dispozitiv de aprindere, gasit in interiorul unei bucati de piatra care ar fi avut nevoie de 500.000 de ani pentru a se forma. O amprenta palmara a fost gasita intr-un strat de piatra calcaroasa avand circa 110 milioane ani, in localitatea Glen Rose (Texas). In nordul inghetat al Canadei s-a gasit un deget omenesc fosilizat,datand din Cretacic. In Utah, intr-un strat de roca estimat la 300-600 milioane de ani vechime, s-a descoperit ceea ce pare amprenta unei talpi omenesti, incaltata intr-un soi de sanda. Minerii din Africa de Sud au scos la lumina sute de sfere metalice de origine necunoscuta, denumite sferele Klerksdorp. Ele au circa 3-5 cm in diametru, iar unele au incrustate linii paralele, asemenea unor santuri, de jur-imprejur. Sferele par a fi facute de mana omului, desi specialistii nu pot explica in ce fel au fost realizate liniile. Stratul de roca din care au fost extrase aceste sfere dateaza din precambrian, vechimea lor fiind estimata la 2,8 miliarde ani.
Exemplele pot continua, acestea sunt doar cateva dintre cele mai cunoscute care au ajuns sub ochii publicului larg. Surprinzator este insa faptul ca, desi asemenea reusite arheologice vorbesc fatis despre o realitate incontestabila, oamenii de stiinta nu le aplica mai mult decat o eticheta pe care sta scris “mistere”. De ce alegem sa le consideram curiozitati si bizarerii, cand putem accepta povestile uneori de necontestat pe care aceste obiecte ni le spun? Nimeni nu se oboseste, oficial, sa sape mai adanc si sa intelega implicatiile uriase pe care le au aceste lucruri. Cat despre noi, sfidarea afisata de elite in relatia cu vulgul este de un cinism revoltator. Ne servesc, prin intermediul cercetatorilor si al publicatiilor pe care le au in “buzunar” toate aceste informatii, probabil desperecheate, bizuindu-se fara griji pe faptul ca ignoranta isi va juca rolul si ne va impiedica sa ne implicam activ sau sa ne “sinchisim” macar de ele. Pentru ca, la urma urmei, cine suntem noi sa ne gandim la asemenea lucruri? Ce conteaza daca oamenii au 10 mii, o suta de mii sau un milion de ani? Aceste preocupari sunt ciudate, abstracte, ele reprezinta exclusiv apanajul unor filosofi si mistici neintelesi, izolati in turnurile lor de fildes. Noi trebuie sa ne traim viata la maximum, timpul inseamna bani, este scurt, viata trece, nu trebuie irosita cu intrebari existentiale. Sunt numai cateva dintre trendurile pe care elitele ni le-au impregnat, pentru a imbraca poate cele mai importante deprinderi pe care ar trebui sa le posedam in cosumatii care sunt adesea ridicole si caraghioase in ochii unei opinii publice profund contaminate.
Indoctrinare religioasa? Mai gandeste-te
Totusi, aceia care aleg sa nu se lase pacaliti de teoriile evolutioniste vehiculate extrem de agresiv, se aliniaza mai degraba unei tendinte spirituale de masurare a lucrurilor. Acesti oameni privesc devenirea umana, nu ca pe o evolutie din materie, ci, mai degraba, ca pe o involutie, dintr-o constiinta superioara. Aceasta premisa se aseamana poate cu o argumentatie religioasa, cu o doctrina ridicola, dar incercati sa va intrebati daca nu cumva aveti aceasta impresie tocmai in virtutea informatiilor care vi se “injecteaza” pe toate mediile de comunicare. Omul nu este un produs unilateral, asa cum incearca sa ne convinga conducatorii nostri de talie mondiala. El este intr-adevar alcatuit din materie, este grosier, dar mai are si o dimensiune mentala, precum si una spirituala. Lumea noastra este, din acest motiv, privita de initiati, ca o etapa cosmica grosiera, ce va fi urmata de niveluri superioare ale realitatii, dominate de energii subtile, denumite de culturile diferite spirite, ingeri, zei, sfinti, etc. Nasterea ar insemna, practic, procesul prin care o fiinta de constiinta pura coboara in sferele inferioare ale Cosmosului si se acopera de energiile scazute ale mintii si ale materiei.
Toate culturile si civilizatiile credeau ca venim dintr-un nivel spiritual al realitatii, traiau in acord cu aceasta convingere si erau armonizati cu natura si viata. Mai putin noi, care ne dezicem de orice forta superioara. Noi, care ne credem fruntasi si superiori, nu doar ca civilizatie, ci la nivel individual. Este in asentiment cu mersul actual al lucrurilor ca “eu” sa fie in centrul lucrurilor si “mie” sa fie elementul de referinta al existentei. Si tocmai pentru ca “eu” nu este singur, ci sunt sase miliarde ca el, acest lucru duce la izolare, la dezbinare si conflicte, la dominatie si razvratire. Daca eu lupt doar pentru mine, atunci cauza mea nu mai este si a altora, ceea ce ma face sa fiu absolut singur, neunificat in nimic cu altcineva. Desi poate parea desuet, nu este decat aplicarea maximei “Dezbina si stapaneste” la nivel planetar.
Spuneam putin mai sus ca, daca ideea spiritualitatii ti se pare a fi o doctrina, un raspuns disperat al Bisericii la avantul actual al stiintei, atunci ar trebui sa te intrebi daca nu crezi asta tocmai in urma faptului ca esti controlat. Ei bine, sa venim in sprijinirea unei asemenea declaratii si cu un exemplu. Este vorba despre cazul sotilor Pierre si Marie Curie. Cei doi cercetatori francezi din secolele XIX – XX sunt recunoscuti de oficiali pentru performantele din domeniul radioactivitatii, si le-au onorat activitatea prin decernarea unui premiu Nobel pentru Fizica in anul 1903. Niciun manual insa si in general nicio carte nu vor mentiona implicarea lor activa si meritorie in experimentele parapsihologice. Pret de mai multi ani, cei doi cercetatori au derulat o serie de teste cu nuanta supranaturala in laboratoare si institutii, inregistrand rezultate notabile si succese nebanuite, materializate prin comunicarea cu spiritele, extracorporalizari, materializari, clarviziune si alte astfel de fenomene catalogate astazi drept “bazaconii”.
Aceasta activitate intensa si mascata este atestata de o documentatie vasta aflata in arhivele institutiilor care le-au gazduit initiativele lui Pierre si Marie. Si in acest caz, exemplele unor performante si descoperiri halucinante pe taram spiritual sunt in numar suficient de mare, incat sa ateste existenta incontestabila a unei asemenea dimensiuni umane. De ce ocultizarea lor? Pentru a masca latura spirituala a umanitatii si pentru a canaliza civilizatia spre materialism si consumerism. Suntem vaduviti prin aceasta privare de cunoastere, de aspecte importante ale existentei si ale fiintei umane, capitale in intelegerea completa a ceea ce suntem si a ceea ce avem de fapt de facut aici. Daca nu stim nimic despre aceste lucruri, care, iata, exista ca parte a realitatii, este firesc sa ne refugiem in productie si consum, in efemer, in placeri marunte si in bucurii intr-adevar animalice. Iar acest lucru nu este intamplator.
Mai gandeste-te un pic!
Toata aceasta mistificare se intampla pentru ca stiinta are in miezul sau un grup extrem de influent care musamalizeaza voit descoperirile cele mai importante. Motivele unui asemenea grup influent nu pot fi decat presupuse, dar probabil ca banuielile celor care le emit nu se indeparteaza prea mult de adevar. Astfel, Michael Cremo suspecteaza ca doua mari directii motiveaza elitele sa filtreze cunoasterea. 

Una ar fi insasi natura umana, negarea, respingerea teoriilor care le contrazic pe ale lor, deoarece oamenii sunt indragostiti de ei insisi si de adevarurile lor, nefiind dispusi sa accepte alternative. 
Apoi, probabil ca este vorba de ratiuni ceva mai adanci, legate de putere si control. In sistemul educational, evolutionistii au detinut o pozitie suficient de inalta pentru a dicta raspunsuri la intrebarile fundamentale: “cine suntem? de unde venim? incotro mergem?” Aceste raspunsuri, dupa cum bine se stie, sunt pur materialiste, exclud cu desavarsire orice implicare divina in crearea omului. De aceea, nici nu este surprinzator sau intamplator ca omenirea a luat-o pe o panta adanc materialista si exclusiv fizica. Manipulatorii din umbra au insuflat maselor valori eronate, ideea ca scopul fundamental al omului este acela de a produce si de a consuma. Mereu mai mult. Acest lucru, in cazul in care mai sunt dintre aceia care nu isi dau seama, naste bogatii uriase. O parte dintre ele intra in buzunarele cercetatorilor, care nu doar fac parte din mecanismul manipularii, dar stau si la temelia conceptelor produselor comercializate (armament, tehnologie, lux etc). O alta mare parte din fonduri intra in buzunarele industriasilor care le produc si, nu in ultimul rand, in buzunarele adanci ale guvernelor care percep taxe si impozite, in unele locuri, uriase, pe marginea comertului masiv. Aceasta nu inseamna altceva decat faptul ca forte foarte mari sunt cointeresate ca lucrurile sa ramana in lume in forma in care sunt astazi. Ele nu vor sa vada intrerupt acest proces si atunci nu este de mirare faptul ca devine tot mai energic.
Orice scadere a activitatii economice creaza unde de soc. Elitele au inteles asta. 
Din acest motiv, se intretine furibund procesul de productie-consum. Oamenii nu trebuie sa se gandeasca la existenta, nu trebuie sa-si puna probleme inalte, adanci, trebuie mentinuti si concentrati in uriasa masinarie economica. Exemplul clar a venit in urma atentatului terrorist din 11 septembrie 2001, in urma caruia mii de oameni pur si simplu au incetat sa mai cumpere, sa mai consume. Au ales sa stea mai mult cu familiile si cu prietenii lor si sa se intrebe ce este viata si incotro se misca, ce se intampla cu lumea. Reverberatiile unui asemenea fenomen sunt mari si durabile. Liniile aeriene, spre exemplu, nu si-au revenit inca total in toti acesti ani de la eveniment. Stapanii unui imperiu financiar nu isi permit asemenea pierderi. Ei trebuie sa aiba mereu mai mult, nici macar mentinerea nu este o optiune. Sunt, deci, interese mari care ne vor focusati trup si suflet pe procesul material de productie si consum, iar elementul cheie sunt oamenii de stiinta si dascalii, cei care ne invata despre lume si viata. Ei insista ca suntem fiinte materiale si mai ales ca acesta este un lucru bun. Dar daca am primi si un alt raspuns la intrebari precum “Cine sunt? De unde vin? Unde ma duc? Ce vreau?” ? Ce ar fi daca s-ar preda in scoli faptul ca facem parte dintr-o constiinta superioara si pura si ar trebui sa ne canalizam mai mult pe cultivarea constiintei si a spiritului, pentru ca ele sunt eternitatea? “EI” nu vor insa acest lucru, pentru ca ar insemna ca oamenii sa fie mai putin controlati, ceea ce ar insemna mai putini bani si o putere scazuta. De aceea s-a impamantenit si ideea de proprietate. Intr-o societate complet mercantila, toata lumea are proprietati. Liderii, corifei ai omenirii, detin aceste proprietati prin diferite sisteme sociale, bancare sau politice. Ori, cine controleaza proprietatea controleaza si proprietarul.
Sustinatorii sistemului axiologic bazat pe productie si consum, pe ahtiere de acumulare si materialism, s-au infiltrat insidios in pozitiile influente si puternice ale societatilor umane, de unde pot dicta celor de sub ei realitatea. Ei au creat sistemele de comoditate, care stimuleaza latura hedonista umana, capturand individul in placeri si indepartandu-l de realitate. Mijloacele de distragere sunt astazi extrem de numeroase si de eficiente, imbracand tot soiul de forme. De ce nu s-ar abate chiar razboiul asupra unei comunitati preocupate de spirit si Divinitate, daca numai asa ea poate fi convertita sau chiar eliminata? Conducatorii lumii nasc si finanteaza razboaie, inventeaza sisteme monetare si diverse constrangeri, aplicand, sub aparenta unei libertati totale si a unei civilizari apoteotice, o lege martiala deghizata, mai rea decat tot ce a existat pana in prezent. De ce este mai rea? Pentru ca biciul in spate si siluirea nu iti pot fura sufletul, nu iti pot starpi credinta si stinge lumina din priviri. Conducatorii de astazi nu se multumesc sa conduca oameni, mase, nu se multumesc sa aiba mancaruri fine si vile luxoase, ei vor sa ne biciuiasca sufletele. Care este motivul final? Sigur ca, in aparenta, tinand in jug o omenire care se naste, traieste si moare pentru ei, isi asigura o viata nu de regi, dar chiar de Dumnezei aici pe Pamant. Dar asta sa fie totul?
Cat poate trai un om sa se bucure de placerile vietii? Cateva zeci de ani? Planurile lor se intind pe secole, de ce? Pentru urmasi? Ar putea niste oameni atat de egoisti sa se gandeasca la viitorul copiilor lor? Ce stiu ei? Cred oare ca viata este numai una si atunci merita traita din postura unui zeu, caci dupa ea nimic nu mai conteaza? Este putin probabil sa fie atat de naivi, de vreme ce nu vor ca noi sa aflam de puntile spre lumea spirituala. Stiu ei mai multe decat ne inchipuim, care le sunt resorturile? Este intr-adevar o conspiratie sau doar miscare browniana, curs evolutiv firesc, natura umana exacerbata? Crezi ca poti primi raspunsuri la intrebarile astea dintr-o masina luxoasa, cu un telefon performant in mana si cu o vestimentatie la moda pe trup? Poate iti va raspunde fotomodelul de langa tine sau vila cu trei etaje. Ori, cine stie, poate iti va sufla cate ceva despre viata plasticul din cardurile pe care le ai in portofel. Toate tac? Atunci unde e raspunsul? Intr-un Happy Meal cu siguranta nu.

Sursa: Magazin Cultural Stiintific - 2012en.ro


marți, 20 noiembrie 2012

Au luat forma umana si ne supravegheza

Au luat forma umana si ne supravegheza: Cate SPECII EXTRATERESTRE sunt printre noi si care le este MISIUNEA
Autor: Roxana Roseti


O conferinta de presa la nivel inalt, in Washington, pe 27 septembrie 2010. Oficiali si fosti angajati ai U.S. Air Force au sustinut la aceasta conferinta de presa ca obiecte zburatoare neidentificate (OZN/UFO) su supravegheat si dezamorsat o serie de obiective militare care adaposteau arme nucleare pe teritoriul SUA.
120 de ofiteri trecuti in rezerva, au declarat ca “necunoscutii” au monitorizat si au “intervenit” in arsenalul nuclear al SUA. Modificarile au constat in defecte de functionare ale armamentului nuclear, atunci cand un OZN zbura pe deasupra locatiei. Ofiterii au relatat mai multe astfel de cazuri si au subliniat ca guvernul american ar trebui sa dezvaluie mai mult despre aceasta situatie si cauzele ei. Ştirea a fost publicata pe toate agentiile de stiri…
 
Numar in crestere 
 
Nu demult, agentia de stiri Reuters a efectuat o sondare a opiniei publice mai putin obisnuita. Sondajul realizat cu ajutorul a 23.000 de subiecti adulti din 22 de tari, a conchis ca India este, in constiinta locala, un epicentru de activitate extraterestra, iar 45% dintre oamenii de aici sunt convinsi ca o invazie extraterestra este deja in derulare. 42% dintre chinezi au idei similare, urmati de 29% dintre japonezi care chiar isi suspecteaza concetatenii ca ar putea avea origini extraterestre!
În Australia, 23% dintre cei chestionati cred ca extraterestrii exista pe Pamant, in timp ce belgienii, germanii si suedezii sunt mai sceptici, si doar in proportie de 8% acrediteaza o asemenea teorie. Analistii fenomenului spun ca uimitor este faptul ca ca ei au luat forma umana si ne supravegheaza teoria infiltrarii unor fiinte din alte lumi printre noi, si ca aceste “fiinte” au luat forma umana si ne supravegheaza are o multime de adepti de pe tot cuprinsul globului, numarul celor care cred acest lucru fiind in crestere.
Tot specialistii sunt cei care subliniaza ca ca nu este condamnabil ca se nasc asemenea teorii, atata vreme cat pe cer apar necontenit, de zeci de ani, fenomene si obiecte zburatoare inexplicabile, in documente desecretizate de-a lungul timpului apar celebrele cazuri de rapiri extraterestre, iar sute de filme, carti, emisiuni, documentare, alimenteaza teoriile despre extraterestri.

Stapanii Terrei

De-a lungul timpului, infatisarea “standard” a fiintelor extraterestre a fost urmatoarea: creaturi verzi, in general (de aici denumirea consacrata de “omuletii verzi”), cu capete mari, alungite, atasate unor corpuri semi-atrofiate, cu ochi mari si negri. Însa mai multi cercetatori au declarat ca exista multiple o multitudine de specii sau rase extraterestre. Iar cateva dintre ele sunt vehiculate tot mai des in ultimul timp, mai ales in revistele de stiinta din strainatate, si nu numai.
Astfel, se pare ca prepondrenta este rasa extraterestrilor cenusii (supranumitii “Cenusii” sau “Zeta Reticulan). Acest tip de extraterestru a fost catalogat drept…principalul suspect din spatele fenomenului rapirilor. “Cenusii” au fost clasificati drept reci si cruzi, ei fiind cei care fac experimente pe oameni, cu scopul unic de a perpetua propria specie, despre care unii cred ca ar fi din punct de vedere genetic terminata.
O alta specie de extraterestri, care face, mai ales in ultima vreme, subiectul principal al multor teorii conspirationiste, este cea a reptilienilor. O rasa definita drept primordial, abila si cruda. Conform analistilor occidentali preocupati de acest domeniu, aceasta rasa se numara printre putinele de a caror existenta aproape toti “entuziastii fenomenului” sunt convinsi. Iar intrebarea “cine sunt, de unde vin si care le este misiunea?” este cea care a creat controverse. Se pare ca multe subcategorii de extraterestrii sunt incadrate ca fiind de provenienta reptiliana. Unii dintre cei mai…titrati sunt Draconienii sau Dracos, care ar proveni din sistemul solar Alpha Draconis, dar proclama Terra ca fiind planeta lor de bastina. Unii sunt de parere ca reptilienii vad in noi proprietatea lor biologic si ii percep pe oameni ca inferiori.

În sfere subterane

Miturile spun ca reptilienii isi pot schimba forma, simuland aspectul uman, si ca acesti extraterestri ne conduc, in secret, lumea. Respectiv, aceste fiinte ar fi luat forma umana si ar trai printre noi ca lideri, pozitionandu-se in toate punctele de putere, inainte de a putea sa isi arate adevarata fata si de a se proclama, in mod oficial, stapanii Terrei. Mai mult chiar, exista chiar o teorie conform careia ei nu ar fi parasit niciodata Pamantul, impartind planeta cu noi in sferele ei subterane.
O alta specie extraterestra, celebra in randul ufologilor, este cea a Pleiadienilor. Considerati "fiinte spirituale multidimensionale", din constelatia Taurului. Planeta lor originara ar fi Erra, localizata intr-o dimensiune alternativa situata cu o fractiune de secunda inaintea celei in care traim. Elvetianul Billy Meier, cel care i-a “nascocit”, sustine ca ei l-ar fi contactat telepatic, prin anii '40. În 1970, Meier a prezentat presei… fotografii ale navelor pleiadienilor, devenind subiectul unor dezbateri intense. De atunci se vehiculeaza idea ca Pleiadienii sunt fiinte pasnice, care doresc sa previna, discret, autodistrugerea omenirii.

O pseudostiinta

Anunnaki reprezinta o alta rasa se pare importanta de extraterestri, provenind de pe o planeta controversata din Sistemul Solar, Nibiru. Sunt descrisi ca semanand cu oamenii, dar mai mari, mai puternici fizic, agresivi. În miturile sumeriene, aceasta rasa ar fi sosit pe Terra cu 450.000 de ani in urma, in cautare de minerale, mai ales aur, pe care le-au gasit si exploatat in Africa. Se crede ca Anunnaki i-ar fi creat genetic pe Homo sapiens, special ca sa le fie sclavi, prin amestecul propriilor gene cu acelea de Homo erectus. Inscriptiile antice indica faptul ca civilizatia umana sumeriana din Mesopotamia a fost plamadita sub atenta indrumare a acestor "zei", notiunea de regalitate fiind inaugurata tocmai ca mediere intre specia umana si Anunnaki.
O alta categorie, si cea mai controversata, se afla la granita dintre pseudostiinta fenomenului OZN si cea a paranormalului. Este vorba despre asa numitele entitati aparitionale, care sunt capabile sa se materializeze, dematerializeze si sa isi schimbe forma. Manifestarea in fata martorilor poate fi selectiva si, in unele ocazii, a fost semnalata abilitatea telekinetica de a muta obiecte si oameni fara contact fizic. De asemenea, extraterestrii "eterici" par sa prefere telepatia pentru a comunica.


Epilog

Anii de documentare, atat ale unor departamente speciale ale serviciilor secrete american, respectiv rus, cat si ale cercetatorilor din domeniul UFO se bazeaza pe relatari subiective, care au aparut de-a lungul timpului,si apartin celor care sustin ca au fost martorii aparitiilor unor extraterestri care, conform descrierilor, s-ar incadra intr-o rasa,ori alta. Exista o gluma care circula de multa vreme pe forumurile de discutii cu tematica UFO si nu numai: “Cati extraterestri traiesc in acest moment, pe Pamant, deghizati in oameni? Raspuns: Esti singurul om ramas, dar nu te teme, vom veni si dupa tine, curand”…

Dincolo de caracterul pseudostiintific al temei, un lucru este extrem de interesant, si anume: mai multe sondaje serioase, realizate in lume, releva ca unul din cinci pamanteni crede ca extraterestrii traiesc printre noi.
 
Sursa: Esoterism.ro

luni, 19 noiembrie 2012

Einstein si experimentul Philadelphia

"A cincea forta" 

Albert Einstein
In cadrul Institutului pentru studii superioare din Princeton (localitate unde s-a stabilit in 1933), genialul fizician Albert Einstein a realizat numeroase studii asupra posibilitatii calatoriilor in timp. Studiind forma de manifestare a celor patru forte ale Universului (forta gravitationala, forta electromagnetica, forta nucleara tare si forta nucleara slaba), Einstein a dedus ca lipseste totusi ceva. Daca studia manifestarea lumii reale numai prin prisma acestor forte, Universul devenea static, lipsit de viata si de "neprevazut", ceva asemanator unui mecanism determinabil in mod exact. Astfel, el a intuit ca lipseste "a cincea forta", care ar trebui sa le uneasca pe toate. Aceasta teorie a unificarii a stat la baza cercetarilor sale ulterioare. Einstein a descoperit ca timpul nu este altceva decat o succesiune de evenimente care cauta o ordonare succesiva de cauze si efecte. Aceasta ordine reprezentata de timp este de fapt doar o tendinta de a da un sens "dezordinii" in care fenomenele din Univers coexista. In 1935 a gasit o confirmare a ideilor sale care i-a permis genialului magician al timpului sa-si continue studiile la o scara mai larga. Cercetarile sale asupra atomului tinteau de fapt si ele descoperirea acestei forte. Adevarata manifestare a celei de-a cincea forte nu tinea de natura unei forte fizice, ea fiind o forta superioara celorlalte forte, ceva ce le unifica si le dadea o coerenta.

Einstein si experimentul Philadelphia 

Distrugatorul USS-Eldrige
 Datorita cercetarilor sale, Einstein a avut un rol esential in celebrul "Experiment Philadelphia". Este vorba de binecunoscuta experienta in care o nava a marinei S.U.A. (distrugatorul USS-Eldrige) a disparut pur si simplu din fata sefilor armatei, pentru ca sa reapara dupa o perioada de timp. Acest experiment desfasurat in portul din Philadelphia in 1943, a fost tinut secret aproape 40 de ani, in unele cercuri negandu-se vehement existenta sa. Marinarii care au supravietuit experimentului relatau faptul ca ei au fost anuntati doar ca se faceau teste pentru "invizibilitate", pentru ca radarele germane sa nu poata depista navele aliate. Intr-adevar, la inceperea experimentului nava a fost cuprinsa de o ceata densa alb-verziue care a devenit rapid laptoasa, chiar materiala. In scurt timp, atat pe ecranele radar, cat si in port, nava a disparut din campul vizual; in apa se vedea doar forma de contur a navei. Mica nava de coasta USS Cyclops care monitoriza experienta a inconjurat de mai multe ori forma ce se presupunea a fi nava, insa, dupa cum relatau marinarii, nu se puteau apropia, parca se loveau de un zid de netrecut. Dupa aproximativ 5 minute, nava a revenit din invizibilitate aratand imagini de cosmar: oameni cazuti, unii carbonizati, altii pur si simplu disparand fara urma! Experimentul a fost rapid ascuns si musamalizat, si s-au facut presiuni asupra tuturor celor care ar fi putut sa dezvaluie acest incident. 
Dupa 40 de ani de tacere, ziaristii americani au avut acces la arhivele secrete ale marinei americane si au gasit aici relatari extraordinare! Pentru prima oara publicul avea sa cunoasca relatarea concreta si reala a unei calatorii in spatiu si timp, deoarece s-a presupus ca nava nu a calatorit numai 500 de km aproape instantaneu (marinarii de pe nava au constatat ca ajunsesera in portul orasului New York, revenind apoi in portul de unde plecasera), ci si aproximativ 40 de ani in viitor! Era primul act oficial care demonstra posibilitatea invingerii timpului! 

Efecte secundare necontrolate 

Membrii familiilor marinarilor de pe USS Eldrige au raportat sistematic disparitii si aparitii ale acestora; practic dupa numai doua zile ei parca erau inconjurati de o ceata alba. In unele cazuri ei dispareau pur si simplu de la masa sau din fata prietenilor. Intr-un unul din rapoarte s-a constatat un fapt incredibil. Unul dintre participantii la experiment si-a luat haina si caciula si, ca si cum totul ar fi fost normal, a iesit pur si simplu prin perete si a disparut fara urma, pentru totdeauna! Aceleasi peripetii sau relatat si despre nava experiment. Disparea pur si simplu din port si aparea dupa doua zile in acelasi loc. In alte cazuri, in plina misiune pe mare, nava disparea si aparea (ca un caine dresat care se intoarce mereu la locul lui) in portul unde se facuse experienta. Dupa lungi framantari si incredibile aventuri, guvernul a hotarat ca nava sa fie dezmembrata, legand straniile fenomene de aparitii si disparitii de o anumita impregnare pe care ar fi capatat-o aceasta in timpul experientei, insa uimitor, in acel moment USS Eldrige a disparut din port fara sa se mai intoarca vreodata, ca si cand ea ar fi considerat ca nu este demna sa-si gaseasca astfel sfarsitul. 
Toata aceasta "joaca" a timpului a durat aproape doi ani, dupa care nu s-a mai relatat nimic. Multi contesta inca aceste informatii, dar putem semnala deosebitele asemanari intre fenomenele descrise pe nava cu multe observatii facute in decursul timpului in apropierea unor furtuni magnetice, in Marea Diavolului (in apropierea Japoniei) sau in Triunghiul Bermudelor, observatii facute la cei doi poli terestri si in alte asemenea zone care prezinta anomalii magnetice.  

Tesla si Edison, implicati in acest experiment? 

Thomas A. Edison
Nikola Tesla
















 Pe de alta parte, se stie faptul ca aparatele care au realizat "experimentul Philadelphia" au fost construite dupa inventiile lui Nikola Tesla, imbunatatite si de Edison. Tesla a brevetat un aparat "rezonator" care era capabil sa urce tensiunea unui camp electromagnetic pana la milioane de volti si la frecvente incredibile. Observatii facute de martori credibili (ofiteri de rang superior, ingineri din camera motoarelor de pe nava etc.) arata existenta unei constructii ciudate la bordul vasului, care semana cu aparatul construit de acest savant. Din descriere reiese faptul ca o bobina uriasa sub forma ovoidala se afla intr-o constructie asemanatoare cu o piramida. Un mecanism rotitor producea un camp magnetic stabil. Aceste doua campuri magnetice generau, dupa cum sustin multi savanti care au preluat ideea, o distorsiune de camp suficienta pentru a produce un salt in timp. Aceasta idee este confirmata chiar de calculele lui Einstein despre "marea unificare a fortelor". Dupa insemnarile descoperite recent in arhive, "Proiectul Philadelphia" ar fi fost reluat, la sfarsitul anilor patruzeci, de catre dr. Von Neumann si apoi incheiat cu succes in anul 1983, prin proiectul Montauk. In acel an - se spune - oamenii de stiinta si tehnicienii au reusit sa stabileasca o legatura temporara directa cu anul 1943, sa faca o "spartura" in zidul spatio-temporal. Pe acolo, prin aceasta spartura, unul dintre supravietuitori se spune ca ar fi ajuns pana la nava "Eldrige" a anului 1943 si, dupa anumite corecturi in comportamentul masinilor, ar fi facut-o sa reapara in timpul ei de atunci, curand dupa disparitie. Cu alte cuvinte: navei Eldrige i s-ar fi dat ajutor din viitor, pentru a putea reveni in 1943 deoarece s-a stiut de pana din compartimentul generatoarelor. Daca nu ar fi existat actiunea de ajutorare din 1983 sau daca aceasta nu ar fi avut rezultatul dorit, atunci nava ar fi ramas in vecii vacilor "blocata intre dimensiuni" in hiperspatiu, in pragul eternitatii sau poate in "viitor", in anul 1983, nu se stie exact. Strapungerea spre anul 1943 pare a fi reusit, printre altele, cu un tip de antena "piramidala", numita "delta t" (t, de la timp). O persoana deosebit de dotata mediumic, aflata acolo, s-ar fi concentrat asupra situatiei de la bordul navei "USS Eldrige", realizand astfel rezonanta cu acel timp. Se pare ca la realizarea contactului cu trecutul s-a folosit o componenta "non-hertziana", o gama de frecvente de dincolo de spectrul cunoscut al undelor electromagnetice.  

Componenta imprevizibilului in saltul in hiperspatiu 

Timp de doi ani de la acest incident , Einstein a refuzat sa comunice guvernului despre "marea Unificare", ca si cum ar fi renuntat la cercetari. Multi generali ai armatei considerau inca "Experimentul Philadelphia" ca fiind un esec, insa Einstein descoperise o idee geniala. El a inteles ca o distorsiune temporala are nevoie de o componenta a imprevizibilului pentru a deveni poarta temporala. (Aceasta inseamna, in exemplul dat, ca, desi ne-am propus ceva precis pentru a doua zi, este inca imprevizibil drumul nostru exact). Acest imprevizibil era insasi natura celei "de-a cincea forte", adica ea nu actiona pe o scara de marime (cum este gravitatia - care actioneaza numai asupra materiei, electromagnetismul numai asupra elementelor electromagnetice etc.); aceasta "a cincea forta" facea parte din toate, insa, in acelasi timp le compunea pe toate.  

Reusita experimentului 

Einstein era in acelasi timp reticent, nu vroia deloc sa coopereze, cu toate ca diferite rapoarte evidentiau faptul ca el nu renuntase la ideea unificarii fortelor. Motivul acestui refuz categoric de a coopera era evident: Einstein vazuse unde au dus cercetarile sale intreprinse in domeniul atomului - bombele atomice lansate asupra oraselor nipone Hiroshima si Nagasaki secerasera sute de mii de vieti omenesti total lipsite de aparare. El vedea zi de zi cu ingrijorare faptul ca amenintarea razboiului rece se putea transforma intr-un razboi nuclear. Rusia sovietica era in posesia unei arme nucleare; amenintarea era grea. In aceste situatii era constient ca nu era permisa o a doua greseala. Rapoartele despre cercetari devenisera atat de importante incat insusi presedintele Roosevelt intreba zilnic despre stadiul in care se afla (dupa cum relateaza protocoalele oficiale ale anilor 1950). Amenintarea sovietica era prea puternica, astfel ca armata S.U.A., precum si guvernul, cautau sa aiba un atu in eventuala conflagratie mondiala. Aceasta tensiune era mentinuta de Einstein care refuza cooperarea, insa un incident a schimbat situatia. La 18 decembrie 1954, Einstein a iesit din laboratorul sau personal fiind transfigurat din pricina emotiei. Printre primii cu care s-a intalnit era si Abraham Flexner, caruia i s-a adresat cu urmatoarele cuvinte: "Abraham, am reusit! Am trimis un cobai in viitor. A ramas cinci minute acolo si apoi s-a intors. Este inca in viata. 

Retragerea si distrugerea oricaror urme 

Flexner a comunicat imediat acest lucru presedintelui, insa entuziasmul sau nu a durat mult. Einstein nu vroia sa divulge formula, indiferent cate presiuni s-ar fi facut asupra lui. Motivarea era bine cunoscuta: "Hiroshima ii apasa umerii, nu vroia sa poarte constiinta unei alte greseli". Din acel moment Einstein a devenit de nerecunoscut, imbatranise brusc, era tot timpul retras, nu comunica si refuza sa mai lucreze chiar si in laborator. S-a indepartat de toti prietenii si refuza orice comunicare. Asupra lui s-au orientat cele mai intense si incredibile presiuni, atat fizice, cat si psihice. Un adevarat razboi parapsihologic a fost declansat ca urmare a acestui refuz. Einstein banuia probabil ce va urma pentru ca, spre marea uimire a armatei, a distrus orice posibilitate de reconstruire a ideilor referitoare la ultimele formule ale unificarii fortelor. Pe 16 aprilie 1955, Einstein a fost internat la spitalul din Princeton cu o grava hemoragie interna. Medicii i-au propus o interventie chirurgicala de urgenta, insa el a refuzat aceasta idee. Se pare ca si-a petrecut ultimele zile in compania fiului sau, vorbindu-i despre "marea unificare". 

Testamentul lui Einstein 

La 18 aprilie 1955, a murit asistat doar de o sora medicala, insa dupa aceea a fost incercata o ultima solutie de aflare a formulei cautate. Astfel, dr. patolog Thomas Harvey i-a facut "autopsia", desi era clara cauza mortii. El a argumentat prin faptul ca toti germanii sunt supusi autopsiei dupa moarte, iar extragerea creierului facea parte din metoda germana. Astfel s-a facut o operatie asupra cortexului cerebral al lui Einstein pentru ajungerea la celulele cenusii ale ariilor asociative, in tentativa de a izola impresiunea memorizata a formulei. Aceasta operatiune s-a desfasurat in mod secret si a durat aproape cinci ore. La terminarea operatiei a fost anuntat decesul oficial al marelui fizician, insa nu s-a obtinut formula dorita. Un al doilea comando s-a facut de catre dr. Henry Ambrans, medicul personal al lui Einstein (1939-1941), care i-a extirpat ochii in ideea ca poate in ultimele momente ale vietii "vizionase" pentru ultima oara formula (stiut fiind faptul ca pe retina se pastreaza, intr-un anume fel de impregnare ce poate fi ulterior reconstruita, ultima imagine vazuta sau chiar numai imaginata de cel decedat). Dar si aceasta incercare a avut un esec total. Cateva zile mai tarziu se cerea permisiunea familiei pentru studierea in continuare a creierului lui Einstein, permisiune acordata, insa nu se stie daca s-a ajuns la vreun rezultat ulterior. Se pare ca studierea creierului a continuat inca mult timp dupa aceea.  

Dezvaluirea formulei 

Bineinteles, oficialitatile armatei SUA nu au renuntat la ideea de a descoperi aceasta magica formula. S-au investigat toate aparatele din laboratorul lui Einstein, s-au rasfoit toate jurnalele, corespondenta si. stupoare, au descoperit ca Einstein a scris in testamentul sau datele necesare despre aceasta forta si implicatiile nefaste asupra umanitatii, daca descoperirea va fi folosita in scopuri malefice. Testamentul lui Einstein si-a gasit odihna in biblioteca secreta a Vaticanului unde, pazita cu strasnicie, aceasta geniala descoperire se afla la loc de frunte, pe langa alte documente importante. Se cunoaste doar faptul ca aceasta forta va fi folosita de catre omenire atunci cand va trece peste un prag hotarator in evolutia ei. Se pare ca ar fi precizat pana si momentul acestui prag, la 75 de ani de la moartea sa, adica anul 2030 (!), data la care se presupune ca omenirea va iesi din cea mai mare criza care a lovit vreodata aceasta civilizatie. 

Codul lui Einstein 

Aceasta formula de baza care lipseste este denumita in cercetarile ulterioare legate de relativitatea timpului si unificarea fortelor ca fiind "codul lui Einstein". Cercetari semnificative s-au facut de catre ilustri matematicieni ai timpului pentru a "sparge" acest cod, insa fara reusita.  
Reluarea experimentului 

Intre timp, cealalta echipa care se ocupa cu cercetarile asupra fortei a cincea si-a dublat eforturile. In anii '60 exista chiar ideea ca erau foarte aproape de a reusi spargerea acestui cod. Cercetari facute in laboratoarele americane de la Polul Sud au relatat despre experiente care demonstrau efectele acestei forte si eventuala folosire. Cu toate ca datele sunt foarte putine si insuficiente, se pare ca s-a efectuat un al doilea experiment, copie a "Experimentului Philadelphia", dar acum s-a folosit un submarin atomic. Dupa experiment, submarinul a disparut fara urma, nu s-a mai intors niciodata, nu s-a mai semnalat niciodata aparitia lui. Se pare ca daca s-ar fi scufundat, macar urmele de radiatii ar fi aratat prezenta lui, insa nu exista nici un indiciu in aceasta privinta.  

"Viitorul si trecutul sunt doua fete ale aceleiasi file" 

In DEX, timpul este definit ca forma fundamentala de existenta a materiei in continua dezvoltare, exprimand succesiunea si simultaneitatea proceselor realitatii obiective sau ca durata, perioada, masurata in ore, zile etc., care corespunde desfasurarii unei actiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesiva de momente; interval rastimp, ragaz. Dar timpul este desigur un subiect mult mai complex decat poate sugera o scurta definitie. Oamenii de stiinta si filozofii s-au luptat sa desluseasca problema timpului in diferite moduri. Pentru unii este o iluzie; pentru altii este un proces liniar masurat de ceasuri, ce nu sunt altceva decat dispozitive dinamice sau matematice convenabile folosite de stiinta; totusi altii considera timpul ca fiind multi-dimensional. Fizicieni precum Minkovski si Dirac au studiat conceptul de "univers bloc" in care "timpul" este doar una din dimensiunile unui univers static cu patru dimensiuni, prin care constiinta noastra individuala se misca. 
Descoperirile fizicii cuantice, ale fizicii nucleare si ale relativitatii au determinat oamenii de stiinta sa conceapa universuri chiar mai stranii, in care timpul poate curge cu viteze diferite in locuri diferite si poate chiar, pentru anumite particule atomice cum ar fi tahionii, sa-si inverseze sensul de curgere.  

Cat de "consistent" este momentul prezent - o secunda, o milisecunda, o nanosecunda? 

Avem instrumente care pot in prezent masura trecerea timpului pana la o picosecunda, care este ca durata raportata la o secunda, cat o secunda comparata cu 30 de ani! Daca am continua sa supunem timpul la astfel de disecari teoretice vom fi desigur in pericolul de a reduce realitatea la nimic. De fapt exista motive temeinice pentru a crede ca, intr-un mod ciudat, atat trecutul, cat si viitorul au un anume fel de realitate; diferenta intre ele si prezent ar fi aceea ca prezentul este ceea ce percepem si traim acum, pe cand atat trecutul, cat si viitorul sunt de obicei nepercepute. Dar exista multe cazuri autentice de oameni care au premonitii (intrezariri ale viitorului) sau retromonitii (revelatii precise ale trecutului). 
Surse: As; esoterism.ro 
Sfatuitoarea
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...