Tata

Elenin afecteaza Pamantul !

Vesti proaste de la NASA: “Cometa” Elenin AFECTEAZĂ Pământul! Din analiza matematica a traiectoriei cometei rezulta ca “un corp ceresc cu o masa considerabila” a intrat deja in sistemul nostru solar si se afla pe o traiectorie de imediata vecinătate sau intersectie catastrofica cu de orbita Pământului, in toamna lui 2011 ! Elenin este urmărita pe timpul traversarii centurii de asteroizi si se apropie de Soare, pe care il ocoleste, pentru a se îndepărta apoi in spațiu! Deși pentru NASA sunt cunoscute toate datele referitoare la masa si volumul cometei, acestea nu sunt făcute publice! Din efectele pe care aceasta le are însă asupra altor corpuri cerești, se poate presupune ca este vorba nu despre o simpla cometa, ci de o “ministea neutronica”, adică un corp cu masa superdensa si gravitație pe măsura! Se mai știe ca in data de 11.03.2011 cometa s-a aflat pe aceeași axa cu Pământul si Soarele (Terra fiind la mijloc)! De aici vin…”speculațiile”: de fiecare data când a existat aceasta aliniere, cutremure uriașe au avut loc pe Pământ! Anterior marelui cutremur japonez, cometa a mai fost aliniata cu Terra si la puternicul cutremur din Chile si cel din Noua Zeelanda! Problema este ca daca Elenin ar fi fost o cometa “obișnuita”, masa ei nu ar fi fost suficienta pentru a afecta in vreun fel Pământul! Dar constatările arata ca “acest ceva” a afectat deja Pământul, făcându-i axa de rotație sa “tremure”. Dar daca pana acum “cometa” se afla la distante mari, pe masura ce trece timpul va fi tot mai aproape de noi !
Ce se poate întâmpla?
- Nimic, dacă suntem “norocoși”!
- Dacă “nu suntem norocoși”: posibile cutremure gigantice, erupții, etc., ploi meteoritice şi asteroizi lovind Pământul, modificarea totala a climei datorita modificării orbitei Pământului, maree gigantice datorate atracției Elenin, Luna ar putea fi distrusa sau captata din orbita Pământului, etc., etc.…
- Elenin NU e o cometa si nici nu poate fi, după cum se comporta pana in prezent!
- In 4 Septembrie 2010, Elenin era la 6, 258 Unități Astronomice depărtare, pe aceeași axa cu Soarele si Pământul (Pământul in opoziție cu celelalte doua!): in acea zi s-a produs cutremurul din Noua Zeelanda! O “cometa clasica” nu ar fi putut face așa ceva!
- Daca ne întoarcem in timp, pe 27 Februarie 2010, Elenin se afla la 6, 042 UA fata de Terra, din nou aliniata cu Soarele si Pământul, când a avut loc cutremurul de 8,8 din Chile!
- Mergând “in viitor” pe 26/27 Septembrie 2011, avem in ordine: Mercur, Soare, Elenin…Pământ, pe aceeași axa! Dar distanța este de numai 0,381UA fata de Pământ! Mai mult ca sigur ca pentru 3 zile Soarele nu va mai fi vizibil, fiind eclipsat de Elenin! (“Soarele se va întuneca, fiind negru ca un sac de par”). Apoi, Elenin si Pământul se apropie si mai mult, pana la 0,232 UA unul fata de celalalt pe 17 Octombrie! (Daca Elenin e într-adevăr o “stea pitica”, as lua in considerare si o modificare a orbitei Pământului adica apropiere către Soare + o accelerare a vitezei sale de revoluție, in prima faza, apoi… iar modificare de orbita a Pământului si depărtare de Soare, create de atracția masei Elenin! GV)
- In jurul datei de 5 Noiembrie, vom fi in “trena meteoritică si de asteroizi” pe care Elenin îi cară după el si care ne vor izbi din plin!
- Noiembrie 23 alta aliniere: Soare, Pământ, Elenin ! Distanta: 0,596 UA ! După aceasta data… putem răsufla…daca “mai putem”!
Lucrurile sunt foarte serioase: deja in Groenlanda, Soarele a răsărit în acest an cu 2 zile mai devreme, fapt astronomic fără precedent, semn ca Pământul își schimba deja coordonatele!
Sa mai avem in vedere si datele:
– Pe 25 Septembrie: Soarele, Elenin, Mercur, Pământ, Saturn, Uranus sunt aliniate!

NOTA: Toata teoria mi se pare corecta, cu excepția “datelor calendaristice”: daca orbita terestra şi viteza de revoluție sunt modificate, toate datele se schimba! In plus: “noua orbita” terestra daca va fi mai aproape de Soare, temperatura va creste considerabil, iar la îndepărtare opusul !”

Sursa: blogul lui George Valah http://georgevalah.wordpress.com/
Sursa: cristytepes.wordpress.com

Protestul de dincolo de moarte

Devenita o foarte cunoscuta si interesanta poveste legata de fantome, cunoscuta de cercetatori si pasionati drept “Mormantul hotului”, intamplarea lui John Davies a ramas neexplicata pana in ziua de azi.

In 1819, in Montgomery, John Davies a fost acuzat si condamnat la spanzuratoare de un tribunal galez pentru ca ar fi atacat si pradat doi calatori in drumul lor spre oras. Davies a protestat tot timpul spunand ca, dimpotriva, cei doi au incercat sa ii fure banii, apoi l-au dus in oras acuzandu-l de furt. Pentru ca erau doi, marturia lor a influentat decizia tribunalului, cu toate ca nu se bucurau de o buna reputatie in tinut.

Urcand pe esafod, a inceput o furtuna cumplita, iar Davies a mai protesat pentru ultima oara, spunand: “Sunt nevinovat si mor rugandu-ma la Dumnezeu sa-mi probeze intr-un fel nevinovatia, si de aceea, pe mormantul meu nu va creste niciodata iarba!”
Calaul a actionat rapid, curmand fraza tanarului englez. Acesta a fost ingropat in micul cimitir din Montgomery. Foarte curand, s-a observant ca mormantul lui se deosebea de celalalte, pentru ca, intradevar nu era acoperit de vegetatie.
Vestea s-a raspandit imediat in tinut si in scurt timp la mormantul sau a inceput un adevarat pelerinaj. Mormantul lui a fost acoperit apoi de gazon. In scurt timp acesta s-a ingalbenit si s-a uscat. S-a adus pamant ingrasat, din gradinile oamenilor, pe care s-a semanat din nou gazon. Totul era, insa, in zadar. Pamantul devenea sterp. Nici cea mai mica buruiana nu crestea pe el.
Cei doi conspiratori, care au planuit atacul lui Davies, au murit in conditii suspecte.
Catre sfarsitul secolului 19, la mai bine de treizeci de ani de la moartea lui Davies, pentru a se permite largirea unui drum si construirea altuia, tot cimitirul a fost mutat si refacut. Mai mult decat atat, pentru a se egala nivelul, a fost adus pamant nou intr-un strat de 60 de centimetri. Aleile au fost din nou facute si datorita ingrijitorilor cimitirului, care au semanat iarba, in cateva saptamani intreaga zona a fost acoperita de o noua vegetatie. Cu o singura exceptie. Mormantul lui John Davies a ramas in continuare un petic de pamant negru pe care nu crestea nimic…

Sursa: Esenta Infinitului

În România, un bărbat dispare de sub ochii propriei familii şi se întoarce în timp cu 200 de ani

Domnul D.C. s-a născut la Sibiu în anul 1937. Inginer de profesie, are, după cum a afirmat „un adevărat cult pentru tot ceea ce este exact şi concret”. Numai că ceea ce i s-a întâmplat în 1992 depăşeşte, după părerea sa, orice logică a realităţii. „Am ezitat destul de mult până să vin să vă povestesc totul, mai ales că, de multe ori, mă întreb dacă nu cumva a fost un vis, o închipuire… Dacă nevastă-mea şi copiii nu ar fi «participat» într-un fel la toată povestea asta, cred că aş fi tăcut din gură, de teamă să nu mă ia lumea drept nebun”, a spus D.C. „Era în august 1992”, îşi începe D.C. relatarea, „şi mă aflam cu familia la Mediaş. Mai aveam două zile de concediu şi, după ce vizitasem mănăstirile din Nordul Moldovei, hotărâsem să ne întoarcem acasă la Sibiu, făcând un ocol. Am parcat maşina lângă parcul oraşului, iar nevastă-mea şi puştii, că puşti le zic eu, dar unul are 22 şi celălalt 24 de ani, au intrat pe o alee şi s-au aşezat pe o bancă. Eu rămăsesem să încui maşina, aveam de gând să mă duc să cumpăr nişte vederi, ca să le scriem rudelor. De unde eram, îi vedeam foarte clar stând acolo, pe bancă. Am încuiat, am verificat toate uşile şi portbagajul şi i-am făcut semn cu mâna nevesti-mii că mă duc. Am făcut doi paşi, căutându-mă prin buzunare, dar n-aveam niciun fel de mărunt; m-am gândit să mă întorc şi să-i cer Doinei, soţia mea, ba chiar m-am răsucit în loc, dar n-aş putea să vă spun de ce am renunţat la idee. Am pornit-o pe strada pe care venisem, văzusem eu acolo din maşină o librărie, numai că nu mai recunoşteam nimic… Era o străduţă îngustă, atât de îngustă încât eram sigur că nu putusem să trec cu maşina pe acolo… M-am întors şi m-am uitat, dar în spatele meu, cam la zece de metri mi-am văzut maşina… Era clar că pe acolo ajunsesem la parc… N-am dat atenţie, mi-am zis că e o simplă iluzie optică, şi am început să mă uit în jur… Îmi plăcea străduţa aia, avea un aer vechi, medieval, cu case cu pereţi de lemn… Vedeam chiar, trecând pe lângă mine, femei cu rochii şi şorţuri lungi, cu bonete pe cap, ca într-un film… Bărbaţii aveau pantaloni până sub genunchi şi haine lungi cu fireturi… Nu ştiu de ce am avut în cap că probabil se toarnă vreun film şi că eu trebuie să fiu cel puţin ciudat cu hainele mele moderne, mai ales că, pe căldurile alea, eram şi în pantaloni scurţi şi în maiou… Îmi plăcea atmosfera aia veche, chiar zâmbeam în sinea mea, întrebându-mă ce film ar reuşi să redea exact acea idee a vieţii de acum două sute de ani. Pe la jumătatea străduţei am văzut ceva ce semăna cu o prăvălie unde se vând de toate, şi cârnaţi, şi căni masive de argint şi peşte şi cerneală, cam cum îmi imaginasem deja că va fi, văzând totul în jurul meu. Înăuntru era doar un băieţaş de vreo 11 ani, cu o şapcă mare pe cap, un şorţ soios, cu mâinile înroşite şi pline de bătături… L-am întrebat de vederi, deşi îmi dădeam seama, oarecum râzând în mine că nu aveau ce căuta acolo, în decorul acela de film… Puştiul s-a uitat la mine de parcă i-aş fi vorbit de navele spaţiale şi, când i-am mimat gestul de a scrie, a scos dintr-un raft nişte fâşii de hârtie foarte subţiri, un fel de pergament şi mi le-a întins… I-am dat o sută de lei, am observat că se uită foarte atent la ea, de parcă nu mai văzuse niciodată aşa ceva, apoi a băgat-o în sertar… M-am întors pe aceeaşi străduţă, de această dată pustie, şi de-abia aşteptam să-i povestesc nevesti-mii… I-am găsit pe toţi extrem de îngrijoraţi, plângând…” Ne-a făcut cu mâna, a mers cred că vreo câţiva metri, apoi a dispărut de parcă n-ar fi fost niciodată în locul acela Soţia domnului D.C. se înfioară şi acum amintindu-şi strania întâmplare: „Îl urmăream cu privirea pe soţul meu, de acolo de pe banca unde mă aşezasem cu copiii. L-am văzut încuind maşina, a mers cred, vreo câţiva metri, apoi a dispărut de parcă n-ar fi fost niciodată în locul acela… Am simţit că înnebunim de spaimă, am alergat şi eu şi băieţii să vedem ce s-a întâmplat, dar acolo unde îl văzusem noi ultima oară, pe asfalt nu era decât un cerc gălbui cu diametrul cam de trei metri, de parcă un abur de culoarea aia ciudată se ridicase din asfalt!... Nu mai ştiam ce să facem, eu începusem să plâng şi să-l strig pe soţul meu şi îmi dădeam seama că deşi erau şi ei îngrijoraţi, băieţii se străduiau să-şi menţină calmul ca să mă liniştească pe mine… Am vrut să anunţ poliţia, dar cel mai mare mi-a spus că mai bine să aşteptăm puţin, să vedem ce se întâmplă, că ce-or să zică poliţiştii când o să le spunem că un om în toată firea a dispărut brusc de sub ochii noştri, de parcă l-au răpit extratereştrii! Să nu mă întrebaţi ce-a fost în sufletul meu în acea jumătate de oră până s-a întors bărbată-meu, ce griji şi gânduri mi-am făcut, iar el, când a apărut părea aşa de vesel că nu mai ştiam ce să cred…” „Asemenea hârtie se făcea acum 200 de ani… De unde o aveţi, e o moştenire de familie?” Oftând domnul D.C. îşi continuă relatarea: „Mi-au povestit şi mie ce se întâmplase, adică ce văzuseră ei, cum dispărusem eu chiar de sub ochii lor şi de-abia atunci mi-a venit în cap că poate am înnebunit… Când le-am spus ce păţisem, pe unde fusesem, s-au uitat foarte ciudat la mine, de parcă ei, propria mea familie, credeau că nu mai sunt în toate minţile… De-abia când le-am arătat şi lor hârtia pe care o cumpărasem m-am uitat şi eu mai atent la ea… Era atât de subţire de parcă stătea să-mi pocnească între degete… Ca să-i conving le-am zis să vină cu mine să le arăt şi lor… Numai că, culmea culmilor, aceeaşi stradă arăta cu totul altfel acum! Era o stradă obişnuită din zilele noastre, cu blocuri, cu alimentare, ba chiar şi librăria unde vrusesem iniţial să ajung… Am intrat, ai mei se uitau la mine parcă înfricoşaţi, am încercat să nu-i iau în seamă şi m-am apropiat de vânzătoare, o tinerică… Când i-am arătat hârtia şi am întrebat-o dacă au aşa ceva de vânzare, s-a strâmbat la mine şi m-a luat peste picior: «Asemenea hârtie cred că se făcea acum 200 de ani… De unde o aveţi, e moştenire de familie?» Nu mai ştiu ce a fost, am leşinat acolo… M-au dus ai mei la maşină, mi-au dat un Rudotel şi, până la Sibiu am dormit neîntors… Când m-am trezit, m-am gândit că visasem, dar dacă n-aş fi avut hârtia aia…” Din arhivele oraşului Mediaş a aflat că strada pe care păşise în 1992 existase în 1780 Nu vă mai spun că am fost ca nebun… De atunci m-am dus cred că de cinci ori la Mediaş, l-am bătut în lung şi în lat, am ajuns să cunosc oraşul acela mai bine decât Sibiul unde m-am născut şi locuiesc, dar n-am dat de strada cu pricina… De curând am răscolit toate hârţoagele din biblioteca oraşului şi am dat de o schiţă a unei străzi care arăta exact ca cea pe care trecusem eu… Numai că strada respectivă existase până în anul 1780, când fusese mistuită de un incendiu!... Tot în documentele acelea scria că nu scăpaseră cu viaţă decât trei dintre locuitorii străzii respective!... Spuneţi-mi sunt eu nebun? Cum aş fi putut eu să trec, în 1992, pe o stradă care nu mai exista din 1780? Cum se poate explica asta?...”
Dl. Radu F., medic, membru al Societăţii Române de Parapsihologie, a avut amabilitatea să încerce o explicaţie a ciudatului fenomen. „Asemenea lucruri s-au mai întâmplat, se cunosc chiar câteva cazuri celebre de oameni care s-au întors în timp… În terminologia noastră, astfel de treceri se numesc «capcanele timpului». De altfel, explicaţii logice nu există pentru asta, singurul lucru pe care mi-aş permite să-l afirm ar fi că subiecţii unor astfel de întâmplări, au o predispoziţie naturală pentru asemenea întoarceri în timp, predispoziţii existente şi palpabile numai la nivelul subconştientului… Chiar dacă pare o întâmplare, hai să-i zic de domeniul science-fiction-ului, şi aceasta pentru că cei mai mulţi dintre noi refuzăm să credem că Natura ne-ar permite să păşim în alt timp, în alte epoci, eu continui să cred că acest lucru este cu putinţă… Într-o zi, cred că ştiinţa va fi capabilă să ofere o explicaţie pentru asemenea fenomene sau cel puţin va încerca, oferindu-le un nume adecvat, o categorie… De îndată ce botezi ceva într-un anumit fel, acest «botez» devine un substitut pentru fenomenul în sine… Se va ajunge, cu certitudine, într-o zi la cunoaşterea reală a tuturor secretelor timpului şi la înţelegerea lor.”

Sursa http://www.yogaesoteric.net

Terra îşi schimbă forma din cauza topirii gheţarilor

Topirea gheţarilor a dus la schimbarea formei Pământului, făcându-l mult mai bombat la Ecuator. Cercetătorii înţeleg majoritatea lucrurilor care afectează forma planeta, cum ar fi mareele şi vremea, dar măsurătorile realizate cu ajutorul sateliţilor, făcute între 1975 şi 2009, arată o schimbare inexplicabilă ce a început odată cu mijlocul anilor '90. Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Colorado din Boulder au combinat aceste măsurători cu datele primite de la sateliţii GRACE şi au raportat că topirea gheţarilor din Groenlanda şi Antarctica este cauza acestor modificări.

"Gheaţa solidă din apropierea polilor s-a transformat în apă, ce s-a distribuit pe toată suprafaţa planetei", raportează o echipă de cercetători. Pământul este deja mai bombat la Ecuator cu 42 de kilometri, în comparaţie cu axa nord-sud, diferenţa fiind în mare parte provocată de rotaţia planetei. Apa produsă de topirea gheţarilor accentuează această diferenţă.

Sursa: Science News

Fluturele albastru

A fost odata un vaduv care locuia impreuna cu cele 2 fete ale sale care erau foarte curioase si inteligente. Fetele ii puneau mereu multe intrebari… la unele stia sa le raspunda, la altele nu…Cum isi dorea sa le ofere cea mai buna educatie, intr-o zi si-a trimis fetele in vacanta cu un intelept.

Inteleptul stia intotdeauna sa le raspunda la intebarile pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru pe care planuia sa il foloseasca pentru a insela inteleptul.

- Ce vei face? o intreba sora ei.

- O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu il voi strange si il voi strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela.

Cele doua fete au mers la intelept si l-au gasit meditand.

- Am aici un fluture albastru. Spune-mi inteleptule, e viu sau mort?

Foarte calm, inteleptul surase si ii zise:

-Depinde de tine… fiindca e in mainile tale.

Morala:

Viata fiecaruia dintre noi este aidoma fluturelui albastru. Este in mainile noastre. De noi depinde daca e “vie” sau “moarta”. Noi suntem singurii responsabili de greselile dar si de victoriile noastre.

Sursa: Lenus

Planeta X, locul de unde au venit zeii

Existenţa celei de-a zecea planete de la Soare, Nibiru, este un mister ascuns între calcule ştiinţifice şi legendele Genezei. Miturile nu sunt simple poveşti, ci mai degrabă reportaje despre lucruri petrecute cu mult timp în urmă. Cel puţin aceasta este părerea unor cercetători ai trecutului, care încearcă să descifreze tainele istoriei îndepărtate a omenirii, printre care şi veşnic controversata problemă: cine suntem şi de unde venim?

În ultimele decenii, mulţi savanţi şi-au îndreptat atenţia asupra fascinantelor mituri sumeriene, ale caror legende privind geneza rasei umane conţin o mulţime de date ştiinţifice pe care omenirea nu le-a descoperit decât în cursul ultimului secol. Altele sunt încă în curs de cercetare, cum ar fi misterioasa planetă X, o a zecea planetă a sistemului solar, despre a cărei existenţă nu avem decât deducţii realizate pe baza unor complicate date ştiinţifice. Sumerienii erau însă convinşi că rasa umană este rodul unor experimente genetice, opera unor “zei” veniţi de pe planeta Nibiru. Termenul de Nibiru apare în tăbliţe cuneiforme şi alte scrieri sumeriene vechi de 6.000 de ani şi înseamnă “Planeta trecerii sau a încrucişării”.
Sumer – leagănul civilizaţiei
Civilizaţia sumeriană este considerată a fi cea mai veche de pe Pământ, deşi vestigii ale unor aşezări umane s-au mai găsit şi în alte locuri (de exemplu la Tărtăria, în România). Chiar şi astăzi mai folosim sistemul matematic, calendarul sau modul de măsurare a timpului inventate de sumerieni sau, dacă ţinem cont de miturile acestora, de “zeii” veniţi din ceruri.
De la aparitia sa în jur de 5.000 i.Hr., sub forma unui lanţ de sate, şi până la cucerirea sa de către Saragon din Agada, civilizaţia sumeriană a dat naştere unei religii şi unui sistem social care a influenţat atât populaţiile vecine, cât şi pe cei care au cucerit acest teritoriu, dintre Tigru şi Eufrat, zonă ce corespunde în prezent sudului Irakului. Ecouri ale literaturii, cosmogoniei şi ritualurilor sumeriene pot fi întâlnite şi astăzi în tradiţia iudeo-creştino-islamică.
Terra, născută din coliziunea între Nibiru şi Tiamat
Sumerienii considerau că sistemul nostru solar este alcătuit din 12 planete, printre care figurau cele nouă cunoscute în prezent, la care se adăugau Luna, Soarele precum şi o misterioasă a 12-a planetă, numită Nibiru. Aceasta avea o importanţă deosebită deoarece ei credeau că, într-un moment foarte îndepărtat, un satelit al acestei planete se ciocnise cu Tiamat, aşa cum se numea Pământul pe vremuri. Din această coliziune, o parte din Tiamat a fost spulberată, devenind centura de asteroizi, iar restul a devenit actuala Terra.
Concepţia lor este ilustrată perfect de o tabliţă, aflată în prezent într-un muzeu din Berlin, pe care se poate vedea o stea de mari dimensiuni emiţînd raze luminoase, înconjurată de 11 corpuri cereşti. Acestea din urmă se sprijină pe un lanţ de 24 de globuri mai mici. Să fie oare o simplă coincindenţă faptul că numărul sateliţilor cunoscuţi ai planetelor din sistemul nostru solar (dintre care astronomii ii exclud pe cei cu diametrul mai mic de 15 kilometri) este fix 24?
Vizibilă cu ochiul liber
Popoarele antice aşteptau apariţia regulată a celei de-a 12-a planete şi erau capabili să calculeze poziţia ei faţă de Pământ, lucru uimitor ţinând cont de faptul că Nibiru ar fi, în cea mai mare parte a timpului, invizibilă de pe planeta noastră. Nibiru are o orbită foarte lungă, o rotaţie completă în jurul Soarelui durând 3.600 de ani, adică “un şar”.
Trebuie menţionat faptul că numărul 3.600 era scris ca un mare cerc, ce semnifica totodată “planetă” sau “orbită completă”. Semnul folosit pentru a desemna aceasta planetă a încrucişării era o cruce, care simboliza în limba cuneiformă şi “divin”. Pe numeroase sigilii sumeriene este descrisă orbita planetei care ajunge foarte departe chiar şi faţă de Pluto.
Când se întoarce spre Pământ, ea vine dinspre sud, mişcându-se în sensul acelor de ceasornic. În momentul în care devenea vizibilă, sumerienii spuneau că avea o strălucire extraordinară. Uneori, Nibiru este descrisă ca având culoarea de un roşu întunecat, iar într-un text sumerian se spune că este “vizibil la răsărit, dar dispare la apus”.
O tăbliţă găsită la Nippur înfăţişează un grup de ţărani la muncă pe câmp privind cu respect la cea de-a 12-a planetă, reprezentată printr-o cruce. Atitudinea uşor temătoare a ţăranilor este explicata de faptul că, aşa cum reiese din textele antice, apropierea planetei prevestea ploi şi inundaţii, cauzate probabil de puternicul câmp gravitational al planetei de mari dimensiuni.
Apariţia periodică a planetei Nibiru este o dovadă a faptului că aceasta rămâne în permanenţă în sistemul nostru solar, purtându-se similar unei comete.
Unii cercetători afirmă că în Vechiul Testament există mai multe pasaje care se referă la trecerea planetei. La fel ca şi mesopotamiemii, profeţii evrei considerau apropierea misterioasei planete de Pământ semnalul unor mari schimbări. Un exemplu ar fi pasajul din profetul Isaia: “Dintr-un ţinut îndepărtat au venit, de la marginea Cerului, Domnul cu armele mâniei sale a venit să distrugă întreg Pământul”.
Annunaki, poporul venit din cer
Popularizarea misterelor sumeriene i se datoreaza în mare parte lingvistului Zecharia Sitchin, care a scris mai multe volume având la bază date descifrate de el însuşi de pe mii de tăbliţe cuneiforme. Potrivit lui Sitchin, rasa umană a fost creata prin inginerie genetică de locuitorii de pe Nibiru, zişi şi annunaki sau nefilim (nephilim) în Biblie (limba ebraica), termen care ar însemna “cei care vin de sus”.
Ce spun tăbliţele sumeriene? În urmă cu 450.000 de ani, atmosfera de pe Nibiru începuse să se deteriorizeze, iar o expediţie plecata de acolo ajunge pe Pământ, unde descoperă faptul că aurul de aici poate fi utilizat pentru remedierea situatiei de pe Planeta X.
Cinci mii de ani mai târziu, adică foarte puţin pentru locuitorii de pe Nibiru, un grup de annunaki conduşi de Enki (avand formatie stiintifica) vin pe Pământ şi aterizeaza în sudul Irakului de azi, construind Eridu – Staţia pământeana 1, cu scopul de extrage aurul din zona Golfului Persic. Ceva mai tirziu, annunaki decid să înceapă să scoată aur din regiunea Africii de Sud, iar lucrurile merg bine până în momentul în care, cei care munceau efectiv în mine se revoltă. Din aceasta cauză, cam cu 300.000 de ani înaintea erei noastre, medicul-şef al coloniei annunaki, o anume Ninhursag (femeie), realizează prin inginerie genetică o rasă de oameni primitivi, prin încrucişarea genelor extraterestre cu cele ale hominidelor care populau Terra la acea data (Homo Erectus).
Împerecherea zeilor cu oamenii

Acum 100.000 de ani, bărbaţii annunaki încep să se căsătoreasca cu fiicele pământenilor, spre indignarea lui Enlil, fratele lui Enki, ajuns la conducerea coloniei terestre pe cale politică. În momentul în care copiii realizaţi din astfel de încrucişări ajung să fie primiţi în Consiliul de Conducere (acum 49.000 de ani), Enlil îşi pierde complet răbdarea şi decide pieirea rasei acestora. Cum apropierea planetei Nibiru, urma să aducă o monstruoasă inundaţie, Enlil hotărăşte (acum 13.000 de ani) să le ascundă pământenilor acest lucru, lăsându-i practic să moară înecaţi. Cu toate acestea, Enki nu poate asista indiferent la această tragedie, astfel că îl învaţă (acum 11.000 de ani) pe Ziusudra (Noe) să-şi construiască un submarin. Supravieţuitorilor potopului li se permite (acum 10.500 de ani) să se aşeze în trei regiuni: Ninurta, fiul lui Enlil, primeşte bazinul Mesopotamiei, Enki revendică valea Nilului, în timp ce urmaşii celorlalţi annunaki îşi refac o staţie spaţiala în Peninsula Sinai şi un centru de control pe Muntele Moriah (viitorul Ierusalim). “Zeii” se dovedesc mărinimoşi cu pământenii, le domesticesc animale, le dau seminţe de diferite plante şi seacă mai multe rîuri astfel încât ei să-şi poată construi aşezări. Urmează o perioadă extrem de tulbure, marcată de conflicte între zei. În primul război se înfruntă cei care aveau sa devină zeii egiptenilor: Ra, fiul lui Enki, împarte Egiptul între Osiris şi Seth (7780 i.Hr.), dar primul este ucis de celălalt, care îi anexează regatul (7330 i.Hr.). Fiul lui Osiris, Horus, declanşează primul război al Piramidelor (6970 i.Hr.) pentru a-şi răzbuna tatăl, dar Seth scapă şi se retrage spre est, cucerind Peninsula Sinai şi Canaanul. Al doilea război al Piramidelor (6670 i.Hr.) este declanşat de Ninurta, nemulţumit că toate facilităţile spaţiale erau în mâna descendenţilor lui Enki; victorioşi, urmaşii lui Enlil golesc Marea Piramidă de tot echipamentul, Ninhursag organizează o conferinţă de pace (6600 i.Hr.), care reafirmă împărţirea Pământului; în Egipt, dinastia lui Ra e înlocuită cu cea a lui Thoth.

Pământenii se ridică
Pacea care a urmat după 5.400 i.Hr. permite evoluţia rasei umane, în neolitic, în timp ce asupra Egiptului domnesc “semi-zeii”, şi permite apariţia civilizaţiei sumeriene, pământenii câştigând tot mai multă putere pe fondul persistenţei rivalităţii dintre diferitele tabere de annunaki, iar in 3760 i.Hr. începe domnia oamenilor, în Mesopotamia.
După numai zece ani, Ra încearcă aici o contralovitură, amestecând limbile oamenilor în “incidentul Turnului Babel”, dar puciul eşuează, iar Ra revine în Egipt, unde îl detronează pe Thoth, care este închis de viu în Marea Piramidă. Eliberat printr-un tunel secret, Thoth pleacă în exil, împreună cu susţinătorii săi, tocmai în America Latină, unde avea să devină Tohil sau Quetzalcoatl.
Quetzalcoatl, zeul exilat
În mitologia precolumbiană, Quetzalcoatl, “şarpele cu pene” al aztecilor, e un zeu civilizator pentru toate popoarele Americii Centrale, fiind cunoscut ca Viracocha de către incaşi şi ca Kukulkan de către mayaşi. Trebuie subliniat că mitul “şarpelui cu pene” este însă departe de a fi contemporan cu evenimentele descrise de mai sus, el existând şi la sosirea conchistadorilor, adică după mai bine de 5.000 de ani.
Presupunând că legenda ar fi rezistat atâta vreme, intrigă descrierea făcuta lui Quetzalcoatl: un bărbat cu trăsături caucaziene, cu pielea albă şi cu barbă. La fel ca în reprezentările sumeriene ale zeilor annunaki. Şi un alt mister care şochează – dimensiunile piramidei lui Quetzalcoatl (Piramida Soarelui) din Teotihuacan (Mexic) prezintă asemănări izbitoare cu cele ale Marii Piramide a lui Kheops: în afară de faptul că bazele lor sunt aproape egale (în raport de 1 la 1,03), iar proporţiile dintre dimensiunile lor incluzind constante ca numărul pi (3,14…) şi “numărul de aur” (1,618…), astfel că ele par construite după aceleaşi principii, pe care poate că un annunaki exilat le-a adus din Egipt…
Război nuclear între annunaki
În anul 2024 i.Hr., conflictele dintre “zei” ajung la apogeu, când Ra îşi conduce oştile din Egipt în Mesopotamia şi se încoronează la Babilon, iar fiul sau, Nabu, încearcă ocuparea astroportului din Canaan. Denuntând anexarea brutală a instalaţiilor spaţiale de către urmaşii lui Enki, facţiunea Enlil obţine aprobarea Marelui Annunaki de pe Nibiru de a folosi soluţia capitală, şi utilizează armele nucleare pentru a distruge staţia spaţială căzută în mâinile rivalilor şi oraşele rebele din Canaan. Norul radioactiv aduce moarte în intreg Sumerul, oameni şi animale pier pe capete, pământul devine sterp şi apa otrăvită. Moştenirea marii civilizaţii distruse rămâne pe mâinile lui Isaac, fiul lui Abraham, care se născuse cu 100 de ani mai devreme, la Nippur.
Goana după a zecea planetă
Lucrurile care pentru sumerieni erau limpezi ca lumina zilei, omenirea modernă abia încearcă să le descifreze. În 1841, John Couch Adams începe să studieze anomaliile orbitei planetei Uranus, ajungând la concluzia că acestea ar putea fi determinate de atracţia gravitaţională exercitată de o planetă necunoscută. În septembrie 1846, la o săptămână după descoperirea planetei Neptun, Urban Le Verrier afirmă că ar mai putea exista o altă planetă necunoscută. Cercetările au demonstrat că masa lui Neptun era prea mică pentru a determina oscilaţiile orbitei lui Uranus.
Goana continuă. Un alt astronom, Percival Lowell, şi-a construit un observator particular în căutarea planetei necunoscute. Ironia soartei face ca acest observator să fi înregistrat, în 1915, două imagini şterse ale planetei Pluto, fără ca el să-şi fi dat seama de importanţa acestei descoperiri. Aşa se face că Pluto a fost descoperita abia în 1930. Astfel s-a ajuns la cele nouă planete recunoscute astăzi unanim.
Cu toate acestea, cercetările continuă. Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că anomaliile orbitale nu se pot explica în actualul sistem solar. Problema existenţei unei a zecea planete este studiată la mai multe instituţii, inclusiv NASA. Iată ce scria în 1982 prestigiosul cotidian american Washington Post: “NASA a recunoscut oficial că existenţa unei a zecea planete este posibilă, anunţând că un misterios obiect există undeva dincolo de cele mai îndepărtate planete”.
La rândul său, New York Times relata în vara aceluiaşi an: “La extremitatea sistemului solar pare să existe ceva care trage de Uranus şi Neptun. O forţă gravitaţională continuă să perturbe cele două planete determinând iregularităţi ale orbitelor lor. Această forţă sugerează prezenţa, îndepărtată şi nevazută, a unui obiect de mari dimensiuni ce ar putea fi mult-cautata Planetă X”.
Poarta Stelara din Irak
Mai mulţi autori afirmă ca interesul manifestat de conducerea americană pentru Irak îşi are originea tocmai în faptul că această zonă a fost cândva ocupată de annunaki. Scopul instalării acestora în Irak ar fi capturarea tehnologiilor lăsate în urmă de “zeii” de pe Nibiru.
Mai mult decât atât, într-o lucrare scrisă de William Henry se afirmă că în Irak s-ar găsi o Poartă Stelară care asigură trecerea spre cele mai îndepărtate colţuri ale Universului. Această idee se bazează pe o relatare a lui Sitchin privind o imagine de pe o tăbliţă sumeriană. Aceasta înfăţişa o poartă marcată de Luna şi Soare, flancată de două gărzi, în timp ce o persoană intra pe poartă şi dispare.
O altă teorie interesantă este aceea că Saddam Hussein a scăpat cu viaţă în timpul primului razboi din Golf deoarece s-a ascuns într-o piramidă construită de annunaki, iar americanii nu au îndrăznit să o bombardeze, de teamă să nu stârnească mânia celor de pe Nibiru, sau de frică să nu distrugă ceva ce le-ar putea folosi. Unii spun chiar că în acelaşi fel se explică şi supravieţuirea sa şi în recent încheiatul conflict.

Sursa: piatza.net

Nibiru - Planeta X - Eris

Cu aproape 6000 de ani in urma, vechii Sumerieni povesteau despre planeta Nibiru ca ar fi existat in sistemul nostru solar. In 1993, Planeta X sau Nibiru sau Eris era la aproximativ 50 milioane de mile de Pamant. Acum, se estimeaza ca ar fi la 7 milioane de mile de noi si se apropie.

Corpurile ceresti din sistemul nostru solar

Orbita eliptica a planetei Nibiru

Un sistem solar HeliocentricSumerienii stiau destul de bine ca sistemul nostru solar este heliocentric. Mai mult ei ne prezinta 11 corpuri ceresti sau planete. In imaginea de mai sus preluata de pe unul din cilindrele sumeriene, se poate vedea clar ca ei nu cunoasteau numai numarul planetelor din sistemul nostru solar, cunosteau chiar si marimea lor! In stanga priviti soarele si cele 9 planete care-l inconjoara. In centru este o planeta singura. Oare de ce se uita sumerienii la aceasta planeta aflata la mare distanta de sistemul nostru solar? Poate fi Nibiru?

Desenul prezentat mai sus este una din piesele centrale care dovedesc faptul ca sumerienii aveau cunostiinte avansate despre planetele din sistemul nostru solar. Aceste cunostiinte le-au fost date sumerienilor de catre extraterestri, spune Zecharia Sitchin care i-a identificat drept Anunnaki zeii mitologici Sumero-Mesopotamieni. In imaginea de mai sus pot fi identificate 11 globuri ce inconjoara soarele. Trebuie luat in calcul ca popoarele antice considerau soarele si luna tot planete, aceste 11 globuri plus soarele insumeaza deci 12 planete. Bineinteles, de vreme ce noi stim ca in sistemul nostru solar exista 9 planete plus soarele si luna, Sitchin aduce argumente privind prezenta unei a 12-a planete in spatele lui Pluto. Aceasta a 12-a planeta este considerata de Sitchin a fi planeta Nibiru, un corp astronomic mentionat in textele Mesopotamiene. Din cercetarile sale reiese faptul ca Nibiru trece prin sistemul nostru solar la fiecare 3600 de ani, iar multi adepti ai teoriei lui sunt convinsi ca acest lucru se va intampla foarte curand. Multi considera planeta Nibiru ca fiind misterioasa "Planeta X" si responsabila de schimbarile climatice actuale, de intensificarea activitatii vulcanice si seismice. De ce spunem asta? Din scrierile antice si calculele astronomilor rezulta:
Planeta Eris sau Nibiru se apropie de Pamant, o data la 3600 de ani, generand numeroase schimbari in viata pe Terra.

Acum 7.200, in timpul cataclismului numit Potopul lui Noe, este posibil ca schimbarile bruste de temperatura, furtunile violente si avalansele imense de apa venite din Antarctica sa fi fost rezultatul topirii calotei glaciare.

Acum 3.600, in timpul Exodului Evreilor din Egipt, Pamantul a suferit mari cataclisme.
Situatia actuala

Pe Pamant schimbarile climatice si geologie sunt in crestere. Fenomene identice, incalzire globala si activitati vulcanice, au loc si pe alte planete din sistemul nostru solar.
Oameni de stinta si institutii, patronati cu discretie de guvernele marilor puteri carora li s-a alaturat Vaticanul chiar, analizeaza situatia, fac prognoze si iau masuri care, evident, vizeaza elitele si pe cei foarte bogati.
Buncarele din Norvegia – In data de 26 Februarie 2008 a fost inaugurat oficial un depozit ce contine 100 de milioane de seminte pentru a proteja omenirea in caz de catastrofe. Primul Ministru al Norvegiei, Jens Stoltenberg, deasemenea un ecologist de renume, Wangari Maathai (Kenya) – posesorul Premiului Nobel pt. Pace, Jose Manuel Barroso – Presedintele Comisiei Europene au luat parte la inaugurare.

Pana in 2012 Rusia are in plan sa dea in folosinta 5000 de adaposturi subterane doar in capitala iar China construieste buncare in care sa se adaposteasca milioane de oameni. S.U.A. bate recordul in acest domeniu avand deja tehnologii speciale de sfredelire a pamantului, buncarele lor fiind strajuite de baze militare ultramoderne.

Buncarele de pe Luna.

Oamenii de stiinta lucreaza la o adevarata "Arca a lui Noe" care va fi amplasata sub solul Lunii. Cladirea ar trebui sa contina informatii cu privire la ADN, embrioni, mostre de metale, seminte de plante si orice altceva ce tine de esenta vietii si a civilizatiei, asta in cazul in care vreun eveniment catastrofic ar avea loc pe Pamant si ar ameninta existenta omenirii.

Jose Manuel Barroso a declarat: “Speram si muncim pentru ce-i mai bun, dar trebuie sa fim pregatiti pentru ce-i mai rau.”
Internetul abunda de informatii tehnice: coordonatele galactice ale planetei Nibiru, ale cometei Elenin, ale celor trei nave care se indreapta spre Pamant, dimensiuni in ani lumina, in mile sau unitati de distanta comparate cu distanta dintre Terra si Luna sau Terra si Soare ... Pentru multi dintre noi aceste date trebuiesc traduse in limbajul uzual. Mi s-a parut foarte interesanta o idee pe care incerc sa o transpun mai jos. As fi fericit daca cineva care are cunostinte in domeniu ar dezvolta-o.
Orbita planetei Nibiru are o forma eliptica mult alungita. Acest lucru s-ar datora faptului ca este in componenta unui sistem stelar binar, adica se roteste in jurul Sorelui din sistemul nostru solar dar si in jurul unei stele denumita Steaua Intunecata. In acest caz putem compara planeta cu un urias transportor intre cele doua lumi. Odata la 3600 de ani anunnaki, populatie din civilizatia soarelui geaman, ne viziteaza "calarind" Planeta care Tranziteaza cum mai este ea denumita in scrierile antice... Cand vom fi in stare sa incalecam si noi acest bidiviu stelar?!

Sursa: Sfatuitoarea si de pe net

Ce se intampla pe luna?

Se pare ca multe lucruri ni se ascund despre Luna. La trecerea modului Apollo pe deasupra unui crater lunar s-au observat acolo niste straluciri stranii. Profesorul Wilkins, eminent specialist privind Luna, a observat transformari ciudate in cazul mai multor cratere. In acelasi timp M Chatelain, care a lucrat peste 20 de ani in cadrul NASA, a declarat ca a vazut lumini enorme, constructii si obeliscuri pe suprafata Lunii. Putem deci sa ne intrebam daca nu cumva acolo are loc vreo activitate, este oare umana sau extraterestra? Ni se ascunde ceva si de ce? Patrick Baudray declara: “Luna este un loc bun pentru a face experimente de fizica, unde ultravidul este necesar (ca in acceleratoarele de particule). Cum seismicitatea este practic inexistenta, este un loc propice pentru a instala telescoape gigantice, in special pe fata ascunsa, la adapost de poluarea luminoasa.” Multi sunt de parere ca Luna ar ascunde o parte necunoscuta, de vis. Este de neinchipuit ca un asfel de astru ne-ar putea ascunde numai roci vaste de bazalt. In mod sigur absenta totala a activitatii umane pe Luna este un lucru foarte ciudat. De ce se evita aprofundarea studierii satelitului nostru? Este de altfel cunoscut de toata lumea ca Luna ne arata doar o singura fata. Oare de ce? Asta-i alta intrebare. Unul din noile filme documentare de mare succes în ultima vreme este “In the Shadow of the Moon”. Producţia britanică povesteşte, prin intermediul mărturiilor unor astronauţi care au făcut parte din programul Apollo si a unor întâmplări din timpul misiunilor spre Lună cu oameni la bord ce s-a intamplat intre 1960 şi 1970. Doisprezece americani au păşit pe solul lunar, între 1969-1972, dar, apoi, timp de 39 de ani, nimeni nu a mai pus piciorul pe satelitul natural al Pământului. Cine sau ce a făcut ca zborul pământenilor spre Lună să fie întrerupt? Un răspuns inedit îl oferă cercetătorii ruşi într-un alt documentar. Ei susţin că astfel de obiecte de origine extraterestră ar fi spionat cu insistenţă echipajele Apollo. Exemplifică cu un film care demonstrează că un obiect luminos urmărea îndeaproape una din navele americane. Cercetătorii ruşi mai susţin că au fost manipulate comunicaţiile dintre astronauţi şi Centrul de Control al Misiunii în timpul transmisiilor de televiziune. Americanii se aşteptau ca expediţiile să descopere ceva uimitor pe Lună şi, pentru a păstra totul în secret, au directionat mai intai mesajele spre centrul de control. După descifrarea acestora, s-ar fi descoperit că misiunile americane ar fi întâlnit baze lunare, rămăşiţe ale unor vehicule spaţiale şi oraşe pustii pe Lună, relevă cotidianul rus “Pravda”. Documentarul difuzat în Rusia statuează că ar exista nişte creaturi lunare care nu ar tolera prezenţa pământenilor prea multă vreme. Când americanii au plasat un robot în craterele selenare, creaturile care trăiesc pe acest satelit şi-ar fi manifestat furia. Producătorii filmului susţin că aceştia le-ar fi spus “oaspeţilor” din SUA să plece acasă şi să nu se mai întoarcă niciodată, dacă vor să se păstreze secretele despre bazele sublunare pe care le folosesc pentru a observa viaţa de pe Pământ. În documentarul rusesc se susţine că NASA s-ar fi temut de un conflict cu o societate atât de dezvoltată şi ar fi oprit programul Apollo. Pentru realizarea documentarului britanic “In the Shadow of the Moon” au fost folosite înregistrări ale zborurilor spre Lună procesate după arhivele video ale programului, care ar fi dispărut. Este oare adevărat că aceste arhive au dispărut? Acest lucru i-a determinat pe cârtitori să susţină că CIA ar fi vrut să şteargă urmele contactului dintre astronauţii americani şi civilizaţiile extraterestre. Filmele au fost mutate de la US National Archives la NASA, după care ar fi dispărut. În urma unor căutări asidue s-ar fi găsit numai vreo 10. Ar fi putut ele, într-adevăr, să dispară? Documentarul rus susţine că nu ar fi fost fotografii obişnuite. La 12 aprilie 1961, cosmonautul Iuri Gagarin, în vârstă de 27 de ani, aflat la bordul navetei “Vostok 1″, a decolat de pe cosmodromul din Tiura-Tam, Kazahstan, şi a efectuat apoi un zbor de o oră şi 48 de minute în jurul Pământului, la o altitudine de 250 de km. Abia după 25 de minute de la lansare, coordonatorul de zbor, Serghei Koroliov, a avut certitudinea că Iuri, în capsula spaţială, se află pe o orbită stabilă. “Vostok 1″ a revenit pe Pământ în jurul orei 8.50, în apropierea localităţii Saratov, aflată la aproximativ 700 de km distanţă de Moscova. Iuri Gagarin a devenit, în urma acestui zbor de succes, erou al Uniunii Sovietice şi al lumii, spre invidia americanilor, care începuseră cursa cuceririi spaţiului cosmic în competiţie cu sovieticii. Ciudat, lui Gagarin nu i s-a mai permis să zboare în spaţiu, iar moartea sa, în 1968, rămâne şi azi o enigmă. In varianta oficială, Gagarin zbura, pe un timp nefavorabil, cu un MIG-15, când un avion de vânătoare Sukhoi a trecut la 15-20 de metri pe lângă avionul lui, provocându-i un zbor în vrie, care a dus la prăbuşirea MIG-ului. Tot în acea perioadă au început şi “scurgerile de informaţii”, conform cărora ruşii începuseră să lanseze oameni în spaţiu încă din 1957, dar cei 15 cosmonauţi – dintre care trei femei – nu au supravieţuit, unii murind când navele s-au dezintegrat la intrare în atmosfera terestră, alţii fiind trimişi pe orbite instabile şi pierduţi pur şi simplu în spaţiu, fiind numiţi mai târziu “cosmonauţi-fantomă”. De altfel, şi la Iuri Gagarin s-a putut remarca la prima ieşire în spaţiu temerea obsedantă că se va “pierde”. El a ţinut în permanenţă legătura cu solul, cerând mereu detalii despre parametrii orbitei, fără să primească răspuns timp de 25 de minute. Dar de ce ar fi fost ucis Gagarin în mod deliberat? Se spune că, de fapt, el nu a murit în acel accident aviatic, ci a devenit “cosmonaut-fantomă”, pierdut în spaţiu, într-o încercare a sovieticilor de a-l trimite pe Lună, înaintea americanilor. Ciudat este faptul că, la alegerea zilei Cosmonauticii, Federaţia Internaţională a Aviaţiei nu a luat în calcul prima misiune cu oameni la bord pe Lună, Apollo 11, pe 20 iulie 1969, când astronautul american Neil Armstrong a făcut “un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire”. De fapt, nu s-a luat în calcul niciuna dintre misiunile Lunare, ci abia un eveniment petrecut 20 de ani mai târziu, la 12 aprilie 1981, când a avut loc primul zbor al navetei spaţiale “Columbia”. Ruşii au început să lanseze oameni în spaţiu încă din 1957, dar cei 15 cosmonauţi – dintre care trei femei – nu au supravieţuit, unii murind când navele s-au dezintegrat la intrare în atmosfera terestră, alţii fiind trimişi pe orbite instabile şi pierduţi pur şi simplu în spaţiu; Bill Kaysing – fost tehnician la Rockwell International (compania care a participat la misiunile lunare americane) – afirmă, în cartea sa că “n-am fost niciodată pe Lună”, că NASA a jucat o comedie sinistră la 90 de kilometri de Las Vegas într-o bază secretă din Nevada. Cele peste 700 de mesaje dintre astronauţi de pe Apollo 17 şi Centrul de Control, deşi bruiate, au fost interceptate de ruşi şi în ele se făcea referire la faptul că misiunile Apollo erau urmărite de nave extraterestre, că pe Lună s-au găsit epave de nave străine şi baze în ruină. Cea mai serioasă problemă este cea legată de Observatorul Parkes din Australia, construit special pentru captarea cu acurateţe a transmisiilor de pe Lună. Cu cinci ore înainte de începerea transmisiei imaginilor cu “primul pas pe Lună”, specialiştii de la Parkes au primit ordin să-şi înceteze activitatea. Nimeni, nici în ziua de azi, nu a explicat de ce. La aceste întrebări se adaugă şi moartea suspectă a 12 oameni direct implicaţi în programul Apollo. NASA a arătat spre curtea sovieticilor, că şi la ei au fost tragedii legate de programele spaţiale. Ultima întrebare fără răspuns satisfăcător ar fi de ce, dacă americanii au fost primii care au cucerit Luna, n-au “păstrat-o”? Păi, să mai cheltuiască şi alţii miliarde de dolari cu misiunile lunare! Acesta a fost răspunsul dat de NASA. Atunci de ce pregătesc o nouă misiune care să orbiteze în jurul Lunii, cu patru astronauţi la bord, până în 2018?

E bine că s-a păstrat ceva la ruşi, pentru că NASA a pierdut filmele misiunii Apollo 11, i-au fost furate probele de sol şi roci lunare şi în general, dacă se cere ceva conform dreptului la informare, n-au! Dacă totul este o conspiraţie ufologică, e foarte bine orchestrată. Bomba insa vine, de la americani. Odată cu declasificarea arhivelor secrete despre investigaţiile oficiale ale fenomenului OZN, mulţi lucrători din cadrul programelor spaţiale s-au simţit absolviţi de jurământul tăcerii în privinţa activităţii lor. Aşa a apărut informaţia că în 1976, NASA şi Agenţia Spaţială Sovietică au planificat o misiune mixtă, Apollo 20, pe Lună, pentru a cerceta o navă spaţială de origine necunoscută, căreia i-au spus “Mama”, eşuată în solul selenar. Unul dintre astronauţii misiunii mixte Apollo 20, William Rutledge, a acordat un interviu jurnalistului italian Luca Scantamburlo despre programul “Apollo – Soyuz”. În 1971, astronauţii de pe Apollo 15 au fotografiat o formă eliptică ciudată, pe jumătate îngropată în solul lunar. I s-a dat indicativul AS15-P-9630. Cum specialiştii şi-au dat seama că este o construcţie metalică, a început investigarea asupra originii ei. La acea dată, numai sovieticii puteau fi întrebaţi dacă nu cumva era un modul de-al lor. Nu era. Cele două agenţii spaţiale, americană şi sovietică, au îngropat securea războiului spaţial pentru a elucida enigma. După mai multe simulări, în 1976 a plecat spre Lună, de la baza aeriană Vandenberg, California, misiunea Apollo 20, avându-i la bord pe astronauţii W. Rutledge şi Leona Snyder, amândoi de la Bell Laboratories, angajaţi ai USAF, dar care nu făceau parte din corpul astronauţilor, şi cosmonautul Alexei Leonov, recunoscut ca primul om care a făcut o ieşire individuală în spaţiu. Misiunea, socotită de specialiştii NASA imposibilă, pentru că piloţii lor nu aveau decât un antrenament sumar de astronauţi, era condusă de experimentatul Leonov, care fusese şi căpitanul misiunii Apollo-Soyuz din 1975, cea care a fixat coordonatele epavei extraterestre. Rutledge a declarat că modulul Apollo 20 a aselenizat în apropierea navei şi că el şi Leonov au intrat în epavă, care părea a fi extrem de veche, “antică” după cum li s-a părut cercetând tehnica de la bord. Era imensă, o navă-mamă, având locuri de andocare pentru mai multe vehicule spaţiale, care lipseau. Nava se prăbuşise, la bord fiind descoperit trupul unei umanoide foarte bine conservat într-un sarcofag ce amintea de paturile criogenice din filmele S.F. Bineînţeles că mărturia lui Rutledge nu a fost confirmată de oficiali de la NASA, care au declarat că n-au avut niciun astronaut cu acest nume. Rutledge a pus la dispoziţie filmul de câteva ore înregistrat în timpul misiunii spaţiale. Jurnalistul italian l-a trimis unor specialişti care l-au analizat şi au eliberat certificat că este autentic. Mărturia lui Rutledge nu este chiar singulară. Ingo Swann, un specialist în fotografie, a scris o carte (“Penetration”), despre cum a fost recrutat să lucreze pentru NASA la un set de fotografii luate de misiunea Apollo- Soyuz din 1975. Swann a auzit că aselenizările fuseseră interzise din 1971 tocmai pentru că toţi astronauţii au raportat activităţile unor entităţi necunoscute pe Lună, ultimele misiuni fiind chiar defectate de către acestea. El a descoperit în fotografii şi ruinele unor construcţii inteligente, pe lângă nave spaţiale de tehnologie nonterestră, active. De aceea se îndoieşte că Apollo 20 a fost lăsată să aselenizeze şi că s-ar fi găsit cadavrul “antic”al unei umanoide. De altfel, filmul lui Rutledge – bucata pusă la dispoziţia jurnalistului italian – este făcut de pe o orbită lunară. Însă Rutledge a promis că va aduce şi restul filmului.
Eroii din Ramayana foloseau aparate de zborOdiseea zborurilor terestre şi spaţiale începe, de fapt, cu mult înaintea erei noastre. Zeii sumerieni – conform celor mai vechi istorii scrise din lume – zburau cu avioane, cu nave spaţiale, puseseră pe o orbită terestră o platformă spaţială şi avertizau cât de periculos este zborul pe lângă… Jupiter! În Mahabharata, Bhagavata Purana şi Ramayana, sunt descrişi zeii vedici – Brahma, Yama, Kuvera, Indra – zburând cu avioane, inclusiv de vânătoare şi “cetăţi zburătoare”, nave pe mai multe etaje. Descrierea acestor maşini zburătoare este foarte detaliată. Rukma, Sundara, Tripura şi Sakuna erau tipurile principale de aparate de zbor, din care se desprindeau alte 113 subdiviziuni. Sunt descrise şi hainele piloţilor pentru zbor terestru şi spaţial! Zeii egipteni aveau care cereşti şi se pot admira câteva pe peretele Templului lui Osiris din Abydos, dar există şi un model de aeroplan primitiv descoperit într-un mormânt din Saqqara, mult mai vechi. Arta precolumbiană ne-a lăsat o flotilă întreagă de avioane de aur venerate de elita incaşă ca artefacte sacre. La fel de spectaculos este şi “pilotul” urartrian în racheta sa cu două propulsoare, vechi de 3.000 de ani, descoperit în 1973 în ruinele oraşului Tuşpa, pe teritoriul Turciei. Artefactul îl reprezintă pe Khaldi, supremul zeu al Cerului în regatul Urartru. Legendele spun că zeii antici au lăsat copiilor lor născuţi de pământence modelele carelor zburătoare. De ce n-am crede? Aparatele de zbor din prezent seamănă izbitor cu artefactele antice. Şi de ce nu i-am crede pe naratorii din vechime care au lăsat scris că zeii lor îşi făcuseră o bază pe Lună?!

SURSA: ENIGMELE.NET

S-a dezintegrat Cometa Elenin sau ne dezvăluie scutul energetic extraterestru !?

Conform unui numar din ce in ce mai crescut de astronomi - inclusiv descoperitorul ei, cometa Elenin a inceput sa se dezintegreze. A fost lovita in plin de o explozie solara in data de 19 august si curand dupa acest eveniment a inceput sa-si piarda vizibilitatea - ducandu-ne cu gandul la faptul ca a fost sparta. In contrast, respectatul om de stiinta Richard C. Hoagland sustine ca un scut de energie a fost emis de cometa Elenin in timpul exploziei solare - confirmand, daca mai era nevoie, ca aceasta cometa este intr-adevar o structura artificiala adica o nava spatiala. Hoagland sustine ca rapoartele in care se afirma ca Elenin s-a dezintegrat, sunt dintr-o campanie de dezinformare pentru a ascunde publicului natura artificiala a lui Elenin si mesajul care, probabil, il aduce pentru omenire referitor la schimbarea lumii.

Ultimele imagini din satelit ale lui Elenin arata trecerea ei neoprita prin explozia solara si arata in mod clar un fel de scut triunghiular ce apare in jurul sau, imagini care sustin afirmatiile lui Hoagland.

In data de 30 august, astronomul australian Michael Mattiazzo, comparand fotografiile de la satelitul stereo HI1-B dupa o perioada de 10 zile de la trecerea prin explozia solara a lui Elenin in data de 19 august - a scris "Se poate observa ca Elenin a fost foarte luminoasa dar, bursc s-a intunecat dramatic in data de 20 august. Acest tip de intunecare inseamna de obicei ca avem de-a face cu un proces de dezintegrare si cometa nu va mai putea fi observata cu ochiul liber. Acest lucru se intampla de obicei cu cometele". El a aratat un numar de imagini cu Elenin, inainte si dupa lovitura data de explozia solara.

Numerosi astronomi sustin ca Elenin a inceput sa se dezintegreze si nu va supravietui trecerii sale atat de aproape de soare. Ei au notat ca aceasta si-a scazut luminozitatea saptamana trecuta iar acum este alungita si difuza.

Recent, in data de 3 septembrie, Leonid Elenin, primul care a observat cometa si numele caruia il poarta, a spus: "Acum este absolut clar ca luminozitatea cometei a scazut - lucru notat in primul rand de Mattiazzo in data de 20 august. Acest lucru nu a fost o coincidenta, procesul de descompunere a inceput deja. Pseudo nucleul a devenit difuz si pana la urma va dispare".

In imaginile preluate in data de 1 septem brie, in coada cometei nu mai era vizibila nici o urma de condensare, ceea ce inseamna de fapt ca s-a spart in bucati mici, cu o dimensiune de maxim 100 de metri. Insa, pe langa faptul ca luminozitatea i-a scazut pe data de 19 august cand a trecut prin acea explozie solara, s-a mai intamplat un alt lucru. Potrivit lui Richard Hoagland, un scut misterios de energie a aparut, iar Hoagland a declarat: "Acestea sunt cele mai recente imagini - captate de satelitul video NASA STEREO-B care a inregistrat trecerea cometei prin ejectia coronara solara in 19 august. Imaginile arata cum Elenin este protejata de un scut tetraedric (descoperit doar saptamana trecuta) - de excesul radiatiilor solare. Intreaga dimensiune a acestei extraordinare structuri de forta masoara mai mult de 300,000 mile de-a lungul fiecarei laturi - mai mult de 1.5 ori distanta de la pamant la luna. Deci, nu mai este nici o urma de indoiala despre natura artificiala a structurii acestui obiect".
Imaginile de la sateliti din perioada 22-30 august, arata ca Elenin nu s-a spart in bucati cu toate ca luminozitatea ei a scazut. Trebuie cautate alte explicatii pentru a justifica de ce Elenin si-a diminuat luminozitatea la trecerea prin explozia solara.

De asemenea au fost postate o serie de videoclipuri pe Youtube care sustin ca Elenin a fost lovita de un fel de explozii de plasma din directia lui Jupiter, in data de 28 august si ca s-a rupt in doua. De fapt a fost o suprapunere de imagini peste alte obiecte stelare ceea ce a dus in mod fals la concluzia, datorita iluziei optice, ca s-a rupt in doua. Toate aceste interpretari gresite sunt cauzate de zelul unor amatori sau, sunt parte a campaniei de dezinformare cu privire la Elenin.

Structura geometrica tetraedrala descoperita de Hoagland ne duce cu gandul ca Elenin este mai mult decat o cometa obisnuita, si ca in fapt este o structura arficiala care este protejata de un scut avansat - o nava spatiala. Daca Elenin nu este o cometa ci constructie artificiala, atunci asta poate explica schimbarea luminozitatii sale. Intelegem si campania de dezinformare facuta pentru a distrage atentia publicului de la ea.

Ceva extraodrinar se poate intampla pe 11 septembrie cand Elenin va fi in punctul cel mai apropiat de Soare. Vom trai si vom vedea ...

Sursa: Sfatuitoarea

Neam romanesc: Goralii – poporul pierdut?

In Zakopane, o celebra statiune din Polonia traiesc romani care au emigrat acolo in urma cu sute de ani. In pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai putin cunoscute grupari romanesti, nu si-au uitat obiceiurile. Goralii din Polonia traiesc azi in jurul oraselor Zywiec (cu celebra bere omonima), Zakopane si Nowy Sacz. Obiceiurile, imbracamintea, casele, infatisarea si firea lor ii dau de gol: nu sunt slavi, ci romani! In fapt, goralii sunt urmasii pastorilor valahi emigrati din nordul Transilvaniei (Satmar, Maramures, Bihor, Bereg si Ung) inca din secolul XII.

Urmasii lui Dragos

Pe la 1600, actele poloneze aminteau existenta a peste 500 de sate romanesti, parte a acestora fiind locuite de urmasii lui Dragos Voda prin nepotii sai, Drag si Sas. Emigrantii romani au populat in Polonia culmile muntilor, aducand cu ei civilizatia Carpatilor si invatandu-i pe polonezi sa traiasca la munte. Azi, tot ce se pastreaza in Polonia drept traditie a muntelui, pastoritului, lemnaritului sau plutaritului este o mostenire romano-valaha. Spre deosebire de muntenii nostri, goralii polonezi de azi isi pastreaza traditiile cu smerenie. In curtea fiecarei pensiuni turistice luxoase (zona este de prim rang in domeniu), se pastreaza si vechea casuta de lemn mostenita din batrani, utilata complet in stil ancestral si uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul traditional maramuresean: totul, incepand de la laiti si pana la toluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de Maramuresul de odinioara. Goralii stiu ca sunt romani, se proclama ca atare (cu mandrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munti se numeste, in traducere, „Capela Valaha”, si e condus de violonistul Zbyszec Walach. Unele mancaruri sunt „ca pe la noi”, branza e identica cu cea din Transilvania, iar tuica (la gust si ca metoda de preparare) este aceeasi ca horinca noastra.

Maramuresenii polonezi

Goralii s-au stabilit acolo intre veacurile XII-XVI, ultimul sat romanesc (maramuresean chiar!), fiind intemeiat in 1509. Cauzele primelor veniri ar fi fost conditiile grele din Ardeal si faptul ca romanii erau luptatori de elita, fideli polonezilor. Fara a avea mentalitate de mercenari, dovedeau un curaj nemaipomenit in lupte, fapt pentru care erau rasplatiti cu drepturi si pamanturi. Azi, valahii din Carpatii polonezi sunt in intregime slavizati si mai pastreaza doar cateva cuvinte pastoresti sau nume de munti, ape si sate. In cartile de telefon poti gasi nume gen Valach sau Basarab. Multe vechi biserici, desi catolice azi, inca mai pastreaza decorul mural tipic ortodox, iar casele si mobilierul acestora sunt tipic romanesti. Ultima „infuzie” cu iz romanesc a intrat in sudul Poloniei dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand o mare parte a comunitatilor poloneze din Maramures si Bucovina s-au repatriat. Acestia au adus in zona Zakopane limba romana sau obiceiurile din zonele amintite, inclusiv celebra palinca de Maramures. Goralii polonezi sunt asimilati perfect in tara gazda dar, desi n-au uitat de originea romaneasca de care sunt mandri, sunt nebagati in seama de autoritatile de la Bucuresti, de ambasada noastra de la Varsovia sau de Institutul Cultural Roman.

Datorita faptului ca isi pastreaza cu sfintenie traditiile, goralii constituie o puternica concurenta pe piata agroturismului montan pentru maramureseni si bucovineni. Nu rareori, romanilor le este dat sa auda, de la turistii straini: „pai astea le-am vazut si in Polonia, si inca mai bine pastrate!” Asa ca, ai nostri vor trebui sa invete sa pretuiasca traditia la adevarata ei valoare.

Sursa: Gazeta de Maramures si Identitate Nationala

Baza secreta Dolce

Micul orasel Dolce este situat in nord-vestul statului New Mexico si este locuit de 900 de suflete. El se gaseste in rezervatia indienilor jicarillos. Activitatea din oras se limiteaza la cateva magazine si un motel. Baza subterana de la Dolce este camuflata sub teritoriul Rezervatiei indienilor apachus si gazduieste extraterestri si agenti guvernamentali.

Se presupune ca guvernul american le da dreptul extraterestrilor de a avea acces la oameni si bovine in schimbul informatiilor tehnologice. Fintele venite din alte spatii utilizeaza ADN-ul animalelor pentru a crea umanoizi: anumite creaturi asemanatoare animalelor in timp ce altele se aseamana cu oamenii. Baza de la Dolce este localizata la 4 km nord-vest de orasul cu acelasi nume si se gaseste sub pamant. A fost construita in 1947. Despre constructia sa Paul Bennewitz declara: "trupele au sosit la fata locului in fiecare vara incepand cu 1947 camioanele purtau inscriptia companiei de constructii Smith Corp din Paragota Springs, Colorado. Aceasta companie nu mai exista de mult timp. In studiul constructiei a fost implicat Rand Corp. In timpul constructiei bazei, extraterestri au fost excesiv de exigenti in alegerea design-ului si a materialelor de constructie. Muncitorii au utilizat materiale extraterestre a caror functionare nu o intelegeau. De exemplu nu exista cabluri pentru lifturi. Ele sunt controlate gratie campului magnetic. In imediata apropiere au fost create lacuri artificiale -Navojo Dam- pentru a aproviziona baza cu electricitate.
Lungimea bazei este de aproximativ 1,3 km. De la ea decoleaza faimoasele helicoptere Black implicate in mutilari de animale. Complexul de la Dolce este tinut sub inalta securitate. Iesirile sunt supravegheate de 3000 de camere video. Exista peste 100 de iesiri secrete in apropiere si in jurul orasului, altele dau la Archuleta Mesa si la sud de lac. Baza este un fel de laborator genetic conectat la Los Alamos, via Tube-Shuttle.

Baza de la Dolce este condusa de un Consiliu. Presedintele este John Herrington. Legatura cu CIA este facuta de Jim Baker. Trezorierul bazei este un democrat texan, Jim Wright. Majoritatea consilierilor sunt tinuti la Taos, New Mexico. O persoana cu gradul de securitate Ultra 7 da detalii: exista probabil mai mult de 7 nivele. Majoritatea extraterestrilor se gasesc la nivelele 5-6-7. Ei locuiesc la nivelul 5. Ajuns la nivelul doi individul este dezbracat de tot si cantarit. I se da o uniforma a bazei. Vizitatorii primesc haine albe. Inainte de fiecare intrare dintr-un loc in altul mai sensibil, se cantareste persoana si se analizeaza daca ea are aceeasi greutate care a fost inregistrata in cartea magnetica a sa. Este o comparatie absolut necesara. I se da un cod personal. Orice schimbare de greutate provoaca alarma. La nivelul patru, studiile se concentreaza pe aura umana, anumite aspecte ale visului, hipnozei, telepatiei, etc. La nivelul 6 individul patrunde in lumea numita Night-Mare Hall. Aici se gasesc laboratoarele genetice. Declaratiile unui fost om de stiinta care a lucrat pe acest nivel sunt inspaimantatoare: Am vazut oameni cu 3-4 picioare care erau jumatate om jumatate caracatita, dar si reptile umane si creaturi furioase avand maini umane dar tipand ca si copiii mici si chair si oameni soparla. Au fost raportate si alte forme de creaturi: oameni cu aripi, oameni-capra, draco-reptile, etc. La nivelul 7 se gasesc capete, membre, trupuri umane care se scalda in diverse solutii si multi embrioni. Am intalnit adesea multi oameni drogati care cereau ajutor din cand in cand a declarat martorul. Extraterestrii de la Dolce se considera ca primii locuitori ai Terrei si sunt produsul incrucisarii dintre Homo Sapiens cu o specie umanoido-reptila. Aceasta specie, a carei rol este aceea de mercenar a fost creata de catre fiintele numite Draco care utilizeaza actual planeta ca trambulina.
Pentru a rapi oamenii, ei aleg victimele in functie de capacitatea navelor lor: nu trebuie sa depaseasca jumatate (adica 100 de persoane). Dupa aceea se petrece un lucru deja clasic: implantul. Un esantion din pielea sa, ovulul femeii sau sperma barbatului este prelevata, fara a uita ADN-ul. Gratie implantului magic, extraterestrii sunt capabili de a programa victimele rapite si de a face ce vor cu ele. Acestea nu-si mai aduc aminte nimic. Dar ele pot fi reperate dupa expresia privirii lor. Paul Bennewitz detalieaza: Ei au o expresie a privirii stranie si un suras stupid.
In 1978, in fine, un mic grup de functionari de la baza Dolce au descoperit oribilul adevar. Si a inceput un fel de rezistenta... se spune ca in acea perioada la baza se aflau aproximativ 18.000 de extraterestrii. La sfarsitul anului 1979, a avut loc o confruntare, in care si-au pierdut viata multi soldati. Urmarea? Baza Dolce a trebuit sa fie inchisa temporar. Eilliam Cooper comenteaza: Grijile au inceput atunci cand un grup de 66 de persoane de la National Recon Grup (De Ita Grup), responsabil cu securiatea pentru proiectele conenctate extraterestrilor au fost ucisi in timpul conflictului.

Sursa: esoterism.ro

Drumul catre Moarte, Bolivia

Drumul Mortii, BoliviaSoseaua despre care vorbim se numeste oficial Unduavi-Yolosa, are o lungime de 64 de kilometri, leaga localitatile La Cumbre si Coroico iar diferenta de nivel intre cel mai ridicat si cel mai coborat punct este de peste 3500 de metri. Desi pericolul se afla la cativa centimetri de fiecare roata care trece prin zona, soseaua despre care vorbim este una dintre cele mai frumoase ale lumii, pornind din inaltimea Anzilor, terminandu-se in Jungla Amazoniana si trecand prin toate ecosistemele pe care le poate oferi Bolivia. Si totusi, o simpla greseala te poate arunca de pe marginea muntelui stancos direct in padurile Amazonului, care se afla la un kilometru mai jos, in prapastie.Soseaua Unduavi-Yolosa si-a castigat notorietatea de-a lungul anilor prin numeroasele accidente care au loc aici. Cele mai multe dintre acestea au avut loc in 1983, cand nu mai putin de 320 de oameni si-au pierdut viata cazand in prapastie. Aici este inclus si cel mai mare accident din istoria Boliviei, cand peste 100 de oameni au cazut peste marginea aproape verticala a soselei. In medie, 26 de masini cad in prapastie in fiecare an, numarul anual al mortilor ridicandu-se la peste 100 de persoane.Partea interesanta vine doar acum, deoarece, in momentul in care a fost declarata oficial cea mai periculoasa sosea a lumii (acest lucru s-a intamplat in 1995), “autostrada” boliviana a atras voci care o criticau si care cereau inchiderea sa imediata. Pe de alta parte insa, turismul din zona a inflorit in doar cateva luni, o multime de amatori de senzatii tari dorind sa treaca macar o data de-a lungul soselei care numara cei mai multi morti la mia de metri anual.Soseaua in sine este de fapt o terasa de 3.2 metri sapata in stanca si acoperita cu pietris si pamant. Fara bariere de protectie si fara multe masuri de siguranta, soseaua nu leaga doar doua orase boliviene, ci este principalul drum de acces dinspre regiunea agricola Yungas si orasul administrativ La Paz, cea mai inalta capitala a lumii. Pentru ca tacamul sa fie complet, partea superioara a soselei este de obicei acoperita cu ceata, vizibilitatea fiind aproape nula. Aici incepe Soseaua Mortii sau, in limba locala, Carretera de la Muerte.Traficul pe aceasta sosea nu va mai dura insa multi ani, autoritatile boliviene incepand constructia unei autostrazi alternative pe cealalta parte a muntelui. Insa cele 120 de milioane de dolari imprumutate de la o banca americana nu au ajuns in 2006, cand lucrarile au fost sistate. Si totusi, bolivienii cred ca desi traficul rutier se va muta la un moment dat pe partea sigura a Anzilor, Soseaua Mortii va trai pentru cei care cauta adrenalina prin mountain bike sau chiar prin parcurgerea acesteia la pas.

sursa: www.2012en.ro