Locotenente, tu nu poti sa fii erou!

Aparitia in mijlocul protestatarilor din Piata Universitatii a unui ofiter in uniforma armatei romane a socat pe toata lumea. A fost invitat in studioul Antenei 3 pentru ca el, locotenentul, sa-si prezinte opinia. Acesta, cu o sinceritate aproape copilareasca, a spus ca motivul pentru care a incalcat legea si a riscat totul este o problema de constiinta. Cateva nopti nedormite i-au limpezit gandurile cu privire la locul si rostul lui in societate. Fara calcule de politician curvit in iesiri televizate, fara a fi in postura celor care nu mai au nimic de pierdut fiindca li s-a luat deja totul (loc de munca, demnitate, viitor) locotenentul, cu fruntea sus, a spus solemn ca trebuie sa fie alaturi de omul din strada si ca, de fapt lui, romanului, i-a jurat credinta si nu celor care croiesc legi strambe. Ascultandu-l m-am simtit mai ofiter, mai barbat, eu cel care nu m-am razvratit desi in zece ani de cand am trecut in rezerva am fost dat de doua ori afara din seviciu fiindca "nu puteam sa cumulez pensia cu salariul" si, colac peste pupaza, mi-au ciuntit si pensia.

Ma asteptam la o reactie favorabila pentru acest copil din partea presei scrise si a televiziunilor, dar nu a fost de loc asa. Am auzit destule glasuri care au facut referire la legea si la regulamentele militare pe care ofiterul le-a incalcat. Pai, spunea cineva cu glas grav, a parasit garnizoana fara aprobare. Ei, asta da crima! Dar cei din capul statului care au zamislit legi rele, au furat, au distrus invatamantul, sanatatea, justitia, armata? Lor ce li se intampla?! Nu patesc nimic! Nimeni nu-i poate atinge! De ce? Fiindca sunt prea mari! Mai scriam candva pe blog: Batem doar pe cei care-i putem bate, intotdeauna pe cei mai mici ca noi, niciodata pe cei mari!

Concluzia: LOCOTENENTE, TU NU POTI SA FII EROU!

Acest privilegiu il au doar sefii tai aflati mult mai sus pe scara ierarhica si nu pentru curajul de a se solidariza cu cei multi si necajiti, care nu-ti pot da nimic fiindca nici ei nu au, ci pentru competente pupaturi in dos. Mai mult, nici la recunostinta sa nu te astepti fiindca: "De soldat si de Dumnezeu oamenii isi aduc aminte doar in vremuri grele. Dupa ce nevoia a trecut pe soldat il uita si pe Dumnezeu il hulesc."

Asa ca nu te astepta la sprijin din partea nimanui ... dar, nu uita!
Ai ceva ce nu-ti poate lua nimeni: curaj si demnitate.
Sfatul meu: PARASESTE GARNIZOANA!

Vespazian Ionesi, Bacau, 26.01.2012

Orasenii nu vad stelele

De cate ori merg la Costisa, seara, cand ies afara ma uit pe cer si puzderia de stele ma opreste pentru un moment din treburile mele. Bolta intunecata, magica, misterioasa clipeste complice din mii de stele si gandu-mi zboara. Sunt convins ca odata cu mine, undeva in univers, o alta fiinta priveste cerul asteptand un semn sacru... La Bacau, intre mine si cer este un strat opac. Orasul ma vrea doar pentru el, ma tine cu privirea in pamant si-mi da o alternativa lumeasca. Surogat de stele concretizate in vitrine, reclame si oameni de tot felul. Oferta lui este facila si imediata, iar eu uit de semnul pe care Cerul este gata sa mi-l trimita. 
Cine-i vinovat ca orasenii nu vad stelele?!

Vespazian Ionesi, aprilie 2011, Bacau

La semafor

Fiecare dintre noi am stat la semafor asteptand cu calm, sau mai nervosi, trecerea pietonilor. V-ati gandit sa priviti oamenii si sa intelegeti cine sunt, unde merg, daca au necazuri, daca sunt fericiti? Niciodata nu m-am grabit, as sta sa astept si urmatorul semafor. Mi-s dragi tinerii imbracati in haine colorate ce rad cu prietenii, batranii pedanti ce-si duc sotiile la brat, mamele ce nu au ochi decat pentru minunea blonda din carut, barbatii si femeile in puterea varstei, sanatosi, cu privirea luminoasa ce pot zambi unui gand frumos ... Ma intristeaza batranii ce poarta straie vechi si merg cu ochii in pamant, apasati de dureri pe care nu au cui le spune. Ma catranesc toti cei imbracati in haine cernite de parca vin de la inmormantare si ma supar odata cu cei care-s incruntati si tristi. 
As vrea sa traiesc intro tara cu oameni frumosi si veseli, cu strazile largi si curate, casele viu colorate inconjurate de gradini cu verdeata ... Oare trebuie sa emigrez?!

Vespazian Ionesi, aprilie 2011, Bacau

Rolul tatalui

Toti stim ca rolul "capului familiei" este acela de a garanta viata buna, siguranta si linistea familiei. Cand, in fata blocului, copiii se ciondanesc, cel care ia bataie zice inevitabil: "Te spun lu' tata!". Tata este cel care trebuie sa ne apere! Tata trebuie sa fie bun, puternic si in masura sa rezolve toate problemele grele! Cand familia are necazuri el nu are dreptul la odihna! In copilaria mea, barbatii nu stateau pe banca de la poarta decat daca erau bolnavi. Ala era locul femeilor, cand apucau, ca aveau si ele treaba. Barbatii munceau si aduceau bani in casa. Daca nu ai bani, ce-i spui copilului? Sa nu manance azi? Bunicului ii spui sa moara mai repede ca sa scapi de-o grija?

Extindem ideea la familia mare, care este tara. Ce trebuie sa faca cel care-i "capul tarii"? Pai, trebuie sa tina marea familie a romanilor in bunastare!!! Cand romanii spun ca nu le ajung banii si presedintele ii indeamna sa stranga cureaua sau sa plece din tara se cheama ca a gasit solutia? Le spune profesorilor ca produc tampiti, dar este multumit de sine - produs al aceleiasi scoli. Medicilor le spune ca nu sunt pregatiti sa-l opereze si pleaca la Viena. Militarilor ca-s nesimtiti, dar ii trimite in razboaie care nu-s ale noastre. Politistilor ca renunta la serviciile lor, dar ii foloseste pentru protectie la manifestatii. Ironizeaza "mamicutele si bebelusii" uitand ca nu exista cuvant mai sfant decat "mama" si nici privire mai curata decat cea din ochii unui copil. Hahaie in nasul batranului care se plange ca nu-i ajunge pensia. Ii intoarce spatele lasandu-l pe "nesimtit" cu barbia tremurand de obida si neputinta si se ascunde in spatele ofiterilor din serviciul de paza si protectie.
Spune ca sunt prea multe scoli si le inchide pe cele "ineficiente"! Cine a mai auzit de scoli ineficiente!? Cum sa inchizi scoli cand fara carte esti un nimeni? Pana si Mogorogea lui Creanga mergea la scoala desi nu prea avea chemare. In primul rand, avea o scoala unde sa mearga si, doi, il trimetea taica-su'!

Parafrazandu-l pe Moromete... "Unde mergem noi acum, Traiane?!"

Vespazian Ionesi, martie 2011, Bacau

Şocurile viitorului

“Şocurile viitorului” sunt descrise ca serii de evenimente care se produc atât de rapid, încât creierul omenesc nu poate asimila si procesa toate schimbările de situaţii. Există limite clar demarcate ale numărului şi naturii schimbărilor cărora le poate face faţă mintea omenească si, după un şir continuu de şocuri, mintea grupului vizat se blocheaza si nu mai vrea să aleaga între variantele existente care i se par incerte. La fel cum un circuit electric suprasolicitat va arde o siguranţă fuzibilă tot asa şi oamenilor încep să li se “ardă siguranţele”. Ulterior, se instalează o stare de apatie generală, de inerţie şi de indiferenţă faţă de orice altă schimbare. Un asemenea grup devine uşor de controlat şi va urma docil ordinele, fără să se opună (preluare piatza.net).

Ideile de mai sus sunt pretextul pentru a privi mai atent ce se intampla la noi.
Din decembrie 1989 am avut parte de șocuri cât nu am avut în tot comunismul: "revoluție", mineriade, inflație, șomaj, tornade, accidente în mine, soldați morți în razboaiele altora, previziuni apocaliptice... Toate aceste belele sunt dezbătute la televizor de specialiști în domeniul mass-media. Ascultându-i ai senzatia că sunt ecoul gândurilor tale, atat de profesionist lucrează. De fapt are loc o manipulare de o dimensiune care scapă și mintilor avizate. Noi "mormolocii" înghițim gălușca făra să clipim. Singurul efort pe care trebuie să-l facem este alesul canalului de televizor și nici asta nu-i prea greu fiindcă suntem ajutati de propriile noastre nemultumiri. O parte din populație este tâmpită cu televizorul, o parte cu ierburi, alcool și sex - peste astea turnăm spectacole de toate tipurile: zilele orașului, ale comunei, festivalul cutărui sortiment de bere. Scopul acestor mascarade este furtul. Se fură voturi, conștiințe, visele tinerilor, speranțele maturilor și liniștea bătrânilor. Se construiesc, cu același scop, de a fura, autostrăzi de câțiva kilometri pe an, săli de sport în sate în care au rămas doar bătrânii, se plătesc sume exorbitante pe programe informatice de publicitate, dar și pe frunze... Toti știm că se fură ca în codru. Se cunosc și hoții! Ei hăhăie și noi nu-i putem atinge...
Nu-i așa că ni s-a făcut lehamite de toți și de toate? Am vrea să ne lase în pace să trăim așa cum am apucat. Suntem sătui de minciuni electorale, nu mai vrem să vizionam talksow-uri, nu mai vrem să vedem sinucideri în direct, nu mai vrem să ni se prezinte zilnic situația morților de pe șosele, nu mai vrem să auzim de furturi și violuri... Da! Suntem în etapa renunțării! Să facă ce vor, doar ne-or lăsa în pace. Dar nu, nu ne vor lasa. Programul nu s-a terminat. Urmează alte șocuri...
Vespazian Ionesi, februarie 2011, Bacău

Egiptul, Hosni Mubarac și Armata

Cum era firesc, zilele astea am fost atent la ce se întâmplă în Egipt. Mi-a atras atenția poziția armatei. Deși în piața Tahrir și în împrejurimi s-au adunat peste un milion de oameni, care, la un moment dat s-au situat pe poziții adverse, armata, prezentă în stradă, nu s-a implicat partizan în acțiunile manifestantilor. Cum a reușit oare? De ce nu s-a auzit acel ,,Armata e cu noi!” care a electrizat romanii in decembrie 1989? De ce nu au fost ciocniri intre manifestanții si militari? Simplu! Conducerea politică respectă statutul armatei, acela de factor de stabilitate și nu implică militarii în jocul politic. La noi, în 1989, mai întâi Ceaușescu a scos armata în stradă impotriva manifestanților, apoi, când minerii s-au mișcat spre Bucuresti, guvernul ,,emanat”, care tunase și fulgerase împotriva cruzimii dictatorului, a făcut același lucru. A trimis tancurile împotriva lui Miron Cosma. La toți ni s-a părut normal. Chiar se auzeau destule voci care întrebau ,,Unde-i armata? De ce nu intervine? Sunt în pericol cuceririle revoluției!”

Egiptul demonstrează că se poate și altfel. În multe țări, mai ales din lumea arabă, conducerea politică a înțeles un lucru: nu poți renunța la armată și în nici un caz nu o întorci împotriva propriului popor. La noi, politicienii au restructurat (a se citi distrus) armata reducând considerabil numărul militarilor aflați sub arme, au desființat industria de apărare iar președintele a terfelit imaginea rezerviștilor. Vremurile sunt tulburi, instabile iar criza alimentară care se prefigurează poate transforma partenerii de azi în veritabili dușmani mâine. Vom mai avea oare forță de reacție?
Vespazian Ionesi, februarie 2011, Bacau

De ce nu-mi place Herta Muller?

De ce ar trebui să-mi placă? Fiindcă place altora? Fiindcă a luat premiul Nobel pentru literatură in 2009? Nu-mi este suficient! Nici nu am de gând să mă îndârjesc împotrivă-i numai fiindcă nu o înţeleg. Am priceput un lucru. Dacă scrii impotriva celor care sunt la putere ai succes. Condiţia este ca şi cei care citesc să fie impotriva puterii. Altfel nu ai făcut nimic. Nu cred ca ea a scris cu gândul la premiu, deşi fiecare autor are un gând mocnit pe aceasta temă. Nu cred că scrii cu gândul să nu publici. Şi eu, acum, practic, mă adresez cuiva, nu ştiu cui, dar, dacă nimeni nu va citi ce am scris, singurul meu câştig ar rămane că mi-am pus ordine in gânduri. Tot îi bun.

Herta Muller scrie despre ea, despre oamenii pe care i-a cunoscut şi nouă ne place. Putem scrie şi noi, dar ne intrebăm cât interes putem stârni. Cândva, in liceu, am ţinut un teribil, pe atunci, ''Jurnal de bord''. Gândul marinăriei m-a părăsit repede. Bine că a fost aşa. Urăsc marinarii. Acum citesc cu un sentiment de jenă şi nu aş arata nimănui ce scriam pe vremea aceea.
Cui ar folosi să afle ce gândea un puşti, care, la terminarea clasei a-l-a, după ce a luat premiul intâi, păşea desculţ, prin praful de trei degete al unei uliţe din Costişa si făcea planuri de vacanţa (prima lui vacanţă de vară!!!). Ce putea să plănuiască? Habar n-am dacă a hotărât ceva, dar era grozav de bine! De ce ? Era invingător! îl răsese pe-a lu' ..... Ăla nu luase decat premiul doi. El, ehe ...putea păşi prin praful de trei degete fără nici o grijă.
Tot ce scrie Herta Muller pare firesc şi interesant, mai interesant decât povestea mea. Ori, tocmai asta este diferenţa. Fiecare dintre noi trăim interesant, doar scriem prost sau, mai bine, nu scriem.
Şi atunci?....
Oare chiar nu-mi place ce scrie aceasta româncă, recunoscută de noi abea după ce a fost premiată? Sau, dimpotrivă, a reuşit să mă mişte. Fiecare pagină citită, de multe ori chiar frazele, mă fac să mă opresc din lectură, gândurile părăsesc rândurile Hertei Muller si pleacă intro lume a mea, care simt că seamănă grozav cu a ei. După jumatate de oră de lectură, dacă mă-ntrebi ce am citit, s-ar putea să-ţi povestesc despre bunicul meu de la Costişa, despre tristeţea unei despărţiri de mare... De fiecare dată când mergem la mare, in ultima seară, vreau să rămân singur pe plajă un timp, cinci-zece minute, ca să imi iau rămas bun de la valuri, de la pescăruşi, de la mirosul de alge. Soţia mea ştie acest lucru si mă aşteaptă să vin de pe dig, după care mergem spre casă cu inima bună si cu gândul de a reveni la anu'.

Vespazian Ionesi, Ianuarie 2010, Bacău

De ce nu-mi place Herta Muller? (1)

De ce citesc Herta Muller?
Fiindcă a luat premiul Nobel pentru literatură in 2009? Nu!
Fiindcă un prieten mi-a facut cadou, de Mos Crăciun, una din cărţile ei intitulată ''Regele se-nclină şi ucide''. Nu intenţionam să o cumpăr fiindcă bănuiam o lectură grea. Chiar aşa şi este. Mă irită, ca o mâncare acidă ce-ţi chinuie stomacul si-ţi strică ziua, zi care, de altfel, se anunţa bună. Prefer lecturile cu mesaj, cu mesaj clar. Oare? Niciodată, după o carte cu mesaj limpede, nu am simţit nevoia să scriu, eventual am visat, dar nu m-am intors spre mine cu gând de analiză.

Am trăit în altă lume decât cea in care a trăit Herta Muller?

Nu ştiu, dar asta e senzaţia pe care o am citind.
De ce pe ea, şi pe alţii, i-au urmărit securiştii şi pe mine nu? Eram obedient faţă de stăpânire? Da, in sensul că respectam regulile. Făceam parte din sistem? Sigur că făceam, toţi eram parte, dar şi cei din sistem trebuiau supravegheaţi. Chiar mai abitir, spun unii, deşi eu nu prea-i cred. Poate m-au supravegheat si nu am băgat de seamă. Poate m-au supravegheat şi nu au găsit pârghia de control. Eram prea normal? Eu aş zice că eram ca toţi ceilalţi. Beam, dar, cu mult mai puţin decat alții.., nu fumam, cafea beam o dată la o luna-doua, făceam eforturi să nu-mi laud prea mult copii, ajungeam la timp acasă...Cum ar vedea Dinescu normalitatea in care am trăit eu? Ca pe o mare minciună? Chiar am trăit in minciună fără să (mă) simt?
Tu, cel care citesti, ai fost urmarit? Ai fost anchetat? Prietenii sau cunoscuţii tăi au fost? Lumea in care ai trăit tu este la fel cu a mea sau cu a lui Dinescu? Care-i lumea bună? Dacă ar fi să alegem acum, în ce tren am urca?
De ce securiştii pe care i-am cunoscut nu mi se păreau câinioşi? Nea Vasile, securistul unităţii, a avut două tentative de a ma atrage in rândul informatorilor săi, dar timid, fara vlagă, totul era mai degrabă la latitudinea mea, el şi-a facut datoria si a aruncat nada. Lipsa mea de reacţie nu l-a deranjat cu nimic şi am ramas prieteni. Oare cei care se inregimentau in aceasta instituţie o făceau doar din raţiuni pur personale? Şantajul, presiunea, ameninţarea erau doar pentru cei vinovaţi sau slabi psihic?
De ce secretarii de partid cu care am lucrat erau mai degrabă simpatici, nicidecum răi? Dar nu despre simpatie este vorba. Am avut trei secretari de partid in unităţile in care am lucrat. Doi cu o inteligenta peste medie, moderni la minte, la tinută şi, important, cu o dorinţa mare de a fi buni. Şi erau oameni buni! Al treilea mai degrabă viclean decât inteligent, cu un limbaj ce făcea deliciul celor copți la minte dar si mânjilor mai tineri, cu o parşivenie inofensivă, era chiar un personaj interesant. Dar, atenție, nu facea rău! Cel puţin mie, nu mi-a făcut rău niciodata, ba dimpotrivă. In acest caz, dacă mi-a făcut doar bine, sunt subiectiv. Ne mai gândim.

Vespazian Ionesi, Ianuarie 2010, Bacău

Căinatul - sport național

Și pe vremuri și acum ne căinam întruna. Înainte măcar aveam simțul umorului dezvoltat. Acum ne-a cam înțelenit mintea. Nimic nu ne mai place și ne plângem de orice.
În primul rând că nu avem destui bani, de parcă ne-ar ajunge vreodată. Pentru bani se fac greve, dar nu greve adevarate, ci importate, că așa fac și alții (grecii, francezii). La grevele astea am văzut cucoane cu gâtul și degetele bucșite de aur, polițiști poznași care cred că au dreptul să ironizeze scandând "ieși afară.." (dar le scoate el veselia din cap anul ăsta). Atunci când fătuca-reporter întreabă pentru ce protestează răspunsurile sunt alambicat-sofisticate referindu-se la toner, pixuri, pereți coșcoviți, etc. și nu concret: "protestez, fiindcă-mi luați din drepturi".
Ne mai plângem de aleși, de parcă nu noi îi votăm periodic. La începutul campaniilor electorale spunem: "turul ăsta nu ne implicăm, nici nu o să ne uităm la televizor " dar, ne montăm de la o zi la alta și deodată ne trezim că ne-am lua de piept pentru ...escu, care abea așteaptă să NU se gândească la noi.
Ne plângem de timp, că trece prea repede, dar fiecare secundă liberă o încredințăm televizorului, această pacoste a vremurilor noastre. Măcar odata, în timp ce vorbeai cu cineva, te-ai tras întro parte ca să poți vedea ecranul și apoi ai întrebat: "ce-ai zis?" Când eram copil o "îngrijoram" pe Marița, baba de peste drum, cu cititul și ea îi spunea mamei să aibă grija de băiat că "o să chiorască". Oare televizorul și calculatorul sunt mai primejdioase decât lectura? Mama mă lăsa să citesc cât voiam, cred că nici eu nu ar trebui să intrezic nimic nimănui.
Ne plângem de mâncare, că este proastă și ne îngrașă de parcă nu noi am hotărî ce mâncăm și cât. Oftăm că nu avem ce pune pe masă deși, zilnic, îngurgităm peste măsură și devenim obezi. Ne supărăm pe copii că nu mănâncă și ei ca noi și nu-i lăsăm să se ridice de la masă până nu-i îngreunăm de borș, sarmale, pâine multă și apoi, încă "ceva bun".
Ne plângem de planeta care se încălzește, dar și că ar putea să se răcească.
Soarele ne dă fiori fiindcă trimite tot mai multe valuri de energie spre noi.... Ne plângem și de asta.
Ne crispăm la gândul că in 2012 vor avea loc cataclisme de o asemenea amploare încât toate grijile anterioare par nimicuri.
Pierdem timpul cu căinatul și nu facem nimic important. De asta nu știe nimeni de noi. Nu am fost de-a lungul istoriei nici viteji, nici puternici, nici înțelepți, nici măcar demni. Conducătorii ne-au fost, și ne sunt, după chip. Și atunci ce nu ne place?! Ăștia suntem! De ce ne-om fi căinand???!!!
Vespazian Ionesi, ianuarie 2011, Bacău

De ce ne deranjează Noua Ordine Mondială?

Citesc aproape zilnic câte un articol în care sunt avertizat că se urmărește instaurarea Noii Ordini Mondiale. Lucrul acesta este prezentat ca răul suprem, și, probabil, chiar așa și este, dar eu am o întrebare care-mi stă agățată undeva în subconștient. De ce ne deranjează Noua Ordine Mondială? Sigur că pot fi etichetat în fel și chip, dar nu renunț la întrbare! De ce? Păi să vedem...
În timpuri străvechi, timpuri despre care vorbește o istorie în care nu mai cred așa cum credeam în clasa a V-a, omul trăia in grupuri mici, grupurile s-au unit in cete și au prins putere in toate, și la vânătoare și la luptă.... Au urmat familia, ginta, triburile, uniunile de triburi, statul... Oare, fiecare unire din asta, a fost o bucurie pentru membrii grupului sau au văzut, și ei ca și noi, un pericol in actul respectiv. Habar nu am ce a spus costobocul Cotens, supus al regelui Castaboca, cand a fost integrat în regatul dac devenind astfel și supus al lui Burebista, dar cu siguranță nu s-a bucurat fiindcă, printre altele, i s-a interzis vinul, asta doar așa, ca un exemplu superficial. Greutățile sporesc cu numarul stăpânilor și sunt concretizate în biruri, prestații de tot felul, obligații sociale, etc. Dar istoria nu s-a împiedicat de costobocul Cotens și nu se va împiedica de mine sau de tine. Voi fi acuzat de fatalism, dar am priceput un lucru: de când e lumea și pământul, cei mulți au robit pentru o mâna de puternici și așa va fi și în continuare. Din nefericire, pentru mine, m-am născut în tabăra celor mulți. Ce importanță are dacă monștrii care mă conduc se lăfăie la București sau în altă parte?!
Vespazian Ionesi, ianuarie 2011, Bacău

Gandurile mele

Mi-ar plăcea, ca dimineața când mă trezesc, să pot cuprinde cu mintea mea toată lumea. Nu este așa. Sfera gândurilor mele nu depășește spațiul apartamentului. Nici gândurile în sine nu sunt importante. Mă concentrez pe chestii practice cum ar fi cafeaua de dimineață, încălțările care trebuie să fie curate... Când schimb registrul întrebându-mă cu ce ma îmbrac, sunt obligat să deschid geamul și să privesc afară. Se cheamă că am făcut primul pas spre lume și mi-am extins interesul spre univers. Lăsând ironia la o parte și făcând o analiză de bun simț, constat că mă preocupă momentul, fleacurile și că acord acestora prea mult timp în detrimentul problemelor realmente importante, cărora nu le trimit decât blitzuri. Și atunci, cum vreau să găsesc soluții dacă nu macin problema?

Vespazian Ionesi, decembrie 2010, Bacău

Despre Tibet

Pentru mine, și sunt sigur că și pentru voi, Tibetul reprezintă un ținut sacru, iar Dalai Lama un un samurai al credinței. Firesc, am simțit nevoia să citesc pentru a afla mai multe. Iată rezultatul documentării.

Tibetul apare pe scena lumii prin anii 600-650, e.n., când un lider local unește triburile din actualul platou tibetan. O sută de ani ființează independent și își extinde teritoriul spre China, în anul 763 fiind oprit de armata dinastiei Tang. O să încerc să nu dau prea multe date concrete, noi nefiind familiarizați cu succesiunea dinastiilor chinezesti. Până în secolul XX Tibetul a existat ca o regiune cu statut special in Imperiul Chinez, cu autonomie recunoscută tacit de populație dar și de oficiali. Schimbările sociale radicale din 1911 dau posibilitatea celui de-al 13-lea Dalai Lama sa expulzeze trupele chinezesti din Lhasa, capitala regiunii, și să declare, un an mai târziu, independența Tibetului. Nici o putere occidentală nu a recunoscut statul nou format. In anul 1950, liderul comunist Mao Tze Dong ordonă Armatei de Eliberare Chineze să ocupe capitala Tibetului. Formal, Mao se angaja să păstreze nealterate tradițiile tibetane precum și autoritatea religioasă a lui Dalai Lama. Evident, nu s-a gândit nici un moment să respecte tratatul și impune reformele comuniste printre care și colectivizarea proprietăților nobililor din regiune. Cu sprijin american, Dalai Lama ripostează lansând o mișcare de eliberare care, însa, se dovedește un eșec total. Din 1959 liderul religios tibetan se refugiază în India și conduce un "guvern în exil". Încercările repetate de a negocia cu guvernul comunist chinez solutii rezonabile au fost sortite eșecului. Conflictul s-a acutizat după ce Dalai Lama a acuzat China de "genocid cultural".
Dalai Lama este departe de a fi un om permanent cufundat în rugăciune, așa cum bănuiam. Mi se pare mai degrabă ancorat în lumea reală, cu multiple legături în sfera politică și, evident, cu serviciile speciale. Site-ul oficial al Departamentul de Stat American pune la dispoziție, pentru perioada 1950-1968, următoarele informații: „Activitatea tibetană a CIA constă în activitați politice, de propagandă și acțiuni paramilitare. Scopul programului în această etapă este acela de a mentine viu conceptul unui Tibet autonom în platoul tibetan și în alte țări, în special India, și de a dezvolta o capacitate de rezistență in fața posibilelor acțiuni politice din China comunistă." CIA a alocat 1.735.000 de dolari pe an pentru a pregăti luptători de gherilă tibetani. Antrenamentele se făceau in bazele din Nepal și Colorado. Dalai Lama primea anual 180.000$ - fonduri speciale(?!). După publicarea de către CIA a datelor de mai sus, Dalai Lama a recunoscut că a primit fonduri din partea agenției americane pentru a susține lupta împotriva autorităților chineze. O poziție cel puțin bizară a unui om care a militat fătiș pentru o politică non-violentă. După 1990 acțiunile par să se reia, în formă diferită, pe primul loc situându-se influențarea opiniei publice internaționale. Dalai Lama cutreieră lumea promovând ideea unui Tibet liber. Asta vedem noi. Oare ce nu vedem???

Vespazian Ionesi, decembrie 2010, Bacau

Despre Stat

Până anul acesta, pentru mine, statul era instițutia care trebuia să-mi asigure condiții normale de viață. Funcționarii statului, fiecare pe treapta lui, făceau ceva pentru mine și ai mei. Creșa, grădinița și apoi școala, locul de muncă, poliția, justiția toate iși făceau treaba pentru care fuseseră create. Statul ne-a plătit studiile mie și întregii mele generații, ne-a asigurat loc de muncă, casă, protecție, ne-a reprezentat în lume. Sigur că aveam nemulțumiri dar acestea nu erau îndreptate împotriva statului ci împotriva slujbașilor lui. Înainte de 1989 nu am avut nimic împotriva statului român, poate am bombănit contra partidului care prea "era în toate", poate l-am injurat pe Ceaușescu, că tot era la modă, deși, de felul meu, nu prea înjuram. Nici după '89 nu am avut nimic cu statul care funcționa după vremurile pe care le trăiam. Anul ăsta s-a întamplat ceva. Statul s-a sucit și, dintro instituție difuză, deodată a devenit una foarte concretă, identificându-se cu un singur individ - Băsescu - care, nu a spus precum Ludovic al XIV-lea "statul sunt eu", dar s-a substituit cu nonșalanță instituției și a trecut la amputări. Statul compus din milioane de slujbași, foarte abstract deci, funcționa în favoarea noastră. "Instițutia" Băsescu, deși plină de trăsături pur umane (plânge, bea un șprit, hăhăie, înjură) funcționează împotriva propriului popor. Nu este bine!

Vespazian Ionesi, decembrie 2010, Bacău

Despre iertare

"... Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștrii."

Pe oricine vei intreba dacă respectă aceasta cerință a rugăciunii noastre de căpătâi, cel chestionat va răspunde cu convingere că da, respectă ce spune "Tatăl nostru" și iarta pe cei care îi greșesc și se asteaptă ca și lui să-i fie iertate greșelile. Mi-am pus și eu intrebarea și am hotărât să fiu sincer. Ca atare a trebuit să recunosc că nu sunt un tip iertător. Am clemență doar față de mine și, cu greutate, față de familia mea. În rest sunt caustic, critic, chiar dur. Trebuie să fac eforturi penrtu a ințelege greșelile celor de lângă mine, să le găsesc o scuză, pe când pentru mine justificările sosesc instantaneu. Și totuși mă consider un om bun, așa cum se consideră fiecare, și-i văd răi doar pe alții, pe cei care nu gândesc și nu acționează cum imi doresc eu. Tot ce am scris până acum se referă doar la oameni care greșesc, deci nu fac nimic cu intenție. Ce te faci cu cei care iți fac rău cu bunăștiință? Oare putem cu adevarat să îi iertăm, vrem asta sau mai degrabă, daca ne-au facut rau îi vrem pedepsiți? Te-ai surprins vreodată gândind așa? Pariez că da. Și atunci întreb: Tu esti un om bun? Pe cine ai iertat azi? Dar ieri?
Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

Noi și ei

Toate filmele americane prezintă ofițerii lor intrun mod favorabil. Sunt inteligenți, curajoși, bine pregătiți, bine echipați. Calitatea supremă este simțul onoarei. Chiar dacă se intâmplă să prezinte (filmul) un ofițer american care nu se incadrează in tiparul arătat mai sus, se va găsi un alt ofițer care să-l corecteze. Când spun corecție ințeleg o acțiune fermă care poate duce până la eliminarea fizică. De cele mai multe ori nu este nevoie de măsuri extreme fiindcă el, ofițerul american, este capabil să se corecteze si să treacă de partea celor buni. Finalul este de regulă solemn. După ce a trecut prin incercări grele, dar a invins, este salutat cu respect de subordonați pe când el isi târâie cu decența piciorul rănit. Sau, varianta dureroasă, soția, foarte frumoasă chiar și atunci când are fața boțită de durere, primește drapelul ca semn de maxim respect. O gardă de onoare cu soldați impecabili salută cu salve care lovesc urechile asistenței ca un ciocan. Foștii camarazi lăcrimează fără să le fie rușine că plâng, ei sunt duri în acțiune, în viața de zi cu zi sunt oameni ca și noi. Mesajul: SUA își respectă armata, o protejează și, sigur că da, o trimite la luptă fiindcă asta-i este misiunea.
La noi... Păi la noi nu-i ca la ei.
Vă voi povesti despre un colonel pe care l-am cunoscut la Școala de Ofițeri de Rezervă Bacău. Nu arăta, fizic vorbind, ca ofițerii americani. Era mai uzat. Fuma mult, numai țigari Carpați, și-și dregea glasul inainte de a vorbi, probabil avea gâtul ca un horn necurațat. Viața nu fusese blândă cu el, trecuse prin aproape douăzeci de garnizoane, nu totdeauna a fost alături de familie când a trebuit, băiatul nu era chiar ce sperase el să ajungă, doamna nu arăta ca o vedetă - solda de colonel nu-l ajuta să o îmbrace cu haine de firmă. Dar era un ofițer român care rivaliza cu cel american. Era înțelept, bun si blând, răbdător cu prostiile care le făceam noi locotenenții. Indiferent ce grad aveai el iți spunea "Căpitane,...." Avea o liniște pe care am mai intâlnit-o doar la bunicul meu. Niciodată nu se supăra tare, așa ca alții, când găsea nereguli...
În noaptea de 21 pe 22 decembrie 1989 eram comandant de gardă în unitate și, după ce s-a înnoptat, băieții m-au chemat de mai multe ori la posturi fiindcă de jur împrejur se auzeau focuri de armă și se vedea flacără la gura țevii ca și când cineva ar fi tras asupra lor. Firesc, am mers și am raportat. ”Căpitane, (eram locotenent major, dar nu conta) or fi biciuri.” Replica mea că nu am mai văzut biciuri automate nu l-a suparat, a venit cu mine pe la posturi și s-a convins. Ne-am intors la corpul de gardă și, cu voce plată a zis:”Fumez o țigară. Să nu mă deranjeze nimeni”. Și l-am păzit până a tras cu sete un Carpați după care, cu un calm desăvârșit, a dat ordinele de rigoare și în jumătate de oră toată școala era în forfotă. S-a distribuit muniție de razboi, s-au organizt patrule, întrun cuvânt ne-a pus pe roate....
Așa a fost atunci.
După câțiva ani l-am condus pe ultimul drum. Garda de onoare arăta ca o adunătură de dezertori. Răpănoși, cu bocancii plini de praful drumului spre cimitir, șase soldati mărunței, că erau de la unitatea de tancuri, au tras trei salve care au sunat ca niște pârțuri. O găină a cârâit urât când a fost dată peste mormânt iar camarazii, opt de toți, niciunul in uniformă, fumau țigări cu filtru undeva în lateral. Nici unul nu a lăcrimat. Nici unul nu a salutat. Nici eu. Mi-au rămas tristețea și nemulțumirea că nu l-am onorat. Colonelul a plecat în liniște, discret așa cum și-a trăit toată viața. Cel puțin nu a mai prins vremurile de acum. A murit fără să-i spună Boc că-i nesimțit! Despre prezentare in filme nu are rost sa mai vorbim. Când ne scuipă președintele nu văd de ce ar fi interesați de noi regizorii.
....Sunt, in schimb, apreciați papagalii.

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

Despre oameni si furnici

Mai în vară, dimineața, in timp ce serveam micul dejun, am constatat ca pâinea nu avea numai unt ci și multe furnici... Ce să fac? Am cumpărat soluția salvatoare și am flituit prin toate colțurile. Am considerat dreptul meu să le elimin. Mă deranjau. Nimeni nu m-a condamnat că am organizat un holocaust. Nu exagerez, chiar asta am făcut! O sa spuneți că nu erau decât furnici. Da, dar aveau viață! Toti spunem, banal deja, că viața este un miracol, dar nu avem nicio reținere în a o suprima atunci când cutumele noastre ne dau dreptul. Noi, oamenii simpli (ce-mi place cum sună!), avem dreptul să omorâm furnici, alții dispun cu aceeași ușurință de viața noastră. De ce asta? FIINDCA POT! Atenție! Batem numai pe cei pe care-i putem bate. Nu-i glumă! Să ne gândim. Avem un șef care ne stoarce și este mereu nemulțumit. Cu cât suntem mai atenți, mai corecți, mai punctuali, etc. el este mai nemulțumit... Totuși nici gând să-l infruntăm, ba chiar ne controlăm limbajul, iar de injurat il injurăm doar seara, inainte de a adormi, și asta numai in gând. Același om care rabdă in fața șefului îi va aplica o corecție urgentă propriului copil pentru o vină de nimic. Sigur că, dacă este nevoie, îi dai copilului rinichiul, dar de bătut il bați fiindcă poți, nu fiindcă ar merita numaidecât.
Revenim la furnicile mele. Să ne inchipuim că, până la urmă, pe planeta noastră vor sosi extratereștrii. Să ne mai inchipuim că, dacă au strabătut drum lung de mii și mii de ani lumină, au și dezvoltarea necesară, adică putem accepta că intre civilizația lor și a noastră ar fi o cale la fel de lungă ca intre noi și furnici. Dacă-i deranjăm ne vor da cu flit?!

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

De ce ne pierdem?

În clasa întâia, aliniați frumos in bănci, copii cu ochii rotunzi sorb cuvintele invățătoarei. Toți sunt atenți, toți sunt stângaci atunci când pun mâna pe creion, toți au aceeași șansă. Câtăva vreme au aceleași rezultate, semn că toți pot invăța. Asta până-ntro zi când unul nu intelege ceva si rămâne in urmă. Pierde azi teren, pierde și mâine, pierde și dorința cu care incepuse. De ce?! Ce mecanism nu funcționează?
Cândva, prin 1965, de la un liceu de prestigiu din Moldova a trebuit mutat un număr de elevi la un alt liceu. Conducerea liceului a hotărât să mute ultimii trei elevi din fiecare clasă, trimițând practic codașii promoției. Mai mult, a reorganizat promoția grupând primii trei elevi din fiecare clasă intr-una specială cu speranța de a obține rezultate extraordinare. Bănuiți surpriza. La sfârșitul anului școlar clasa de premianți a avut aceleași rezultate ca oricare din celelalte clase. Dacă cu un an inainte toți fuseseră premianți, acum aveau și corigenți! Clasa codașilor s-a comportat la fel. Avea premianți deși cu un an inainte toți erau pe ultimele locuri, dar, bineințeles că avea și corigenți. Repet intrebările. De ce?! Ce mecanism nu funcționează?
De ce, mai târziu, in viață, unii dintre noi pierd ritmul, renuntă la idealuri și la vise și se comportă de parcă ar merge mereu cu frâna de mâna trasă. De ce nu vedem tot timpul drumul drept și bun și-l alegem pe cel ocolitor și plin de gropi? De ce ne resemnăm? De ce imbătrânim înainte de vreme?

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacau

Pensionari nesimtiti !

Ce o sa va povestesc se intampla prin 1991, chiar la inceputul anului... Atunci nu mai eram comunisti, dar nici ce suntem acum nu eram...

S-au pensionat in zilele acelea doi colegi, un colonel si un adjutant. Eu eram capitan cu un stagiu subtire la personal. Comandant - tata Pirlogeanu - colonel adevarat, de moda veche. Prinsese si armata cu cai, cand era el tanar...

Si le-a organizat celor doi o pensionare de s-a dus buhul. La clubul unitatii, tot personalul cu muzica militara pe scena si tata Pirlogeanu in frunte i-am primit cu marsul de intampinare si dupa asta cu aplauze. S-au spus vorbe frumoase despre cei doi, mare parte adevarate, ei chiar fiind oameni buni. Si ei au spus despre noi mai mult decat meritam, dar in emotia momentului vorbele bune ne mergeau la inima si stergeau toate relele... S-a lacrimat, s-au facut invitatii de "sa mai veniti pe la unitate". Apoi, normal, am mancat si am baut, am povestit fara nici o grija pana tarziu. Pe la miezul noptii cei doi si-au luat palariile si umbrelele cadou si cu o tristete dureroasa s-au rupt de noi, de cladirile si birourile, rapanoase de altfel, au urcat in masinile puse la dispozitie de comandat si au plecat acasa....

Timpul a trecut... In 2009 lucram la buletine unde aveam colega o doamna mai in varsta cu limita de pensie depasita, dar, din motive de ea stiute, nu s-a pensionat. Nu stiu daca era zi lasata de la Dumnezeu sa nu o intrebe cineva, sau macar sa o barfeasca, cu privire la pensie. Treaba nu i-o facea nimeni, dar puteam noi sa nu fim rai? O pensioneaza zilele astea, obligatoriu. Ma gandesc la bunul simt de acum douazeci de ani, si la atitudinea urata de acum. Nici nu se pune problema grijii fata de cel pensionat. Mai ai un an pana la pensie, dute-n somaj si gata. Esti la limita de varsta si poti sa mai lucrezi, iar statul acasa te-ar ucide? Si ce daca? PA! PLEACA! Festivitati, cadouri si vorbe bune? In nici un caz!
De ce ne-am schimbat? Cine ne-a schimbat? Cine ne-a inrait?
De-o bucata il regret pe tata Pirlogeanu...Pacat ca nu-i mai am fotografia sa o pun aici in chenar...
Vespazian Ionesi, septembrie 2010, Bacau


21 august 2012.
Pe blogul Scolii Militare "Gheorghe Lazar" am gasit poza generalului Pirlogeanu si nu am pregetat sa-i cinstesc memoria ...

Despre limitele noastre

Vă propun un test. Hai să ne inchipuim, să descriem și să denumim un obiect care nu a existat niciodată. Nu ne trebuie arbitru. Noi hotarâm dacă am reușit.
Străduindu-ne in acest sens vom vedea ce minte limitată avem. Nu ne putem desprinde de ceea ce am văzut și știm deja. Noul in formă pură pare destinat doar unor minți alese cum ar fi inventatorii, pe care noi ii privim cu zâmbetul pe buze. Dar și ei sunt oameni și ... funcționează după o matriță existentă in noi de la facere. Omul, până acum, nu a construit decât "după chipul și asemănarea sa". Mașini, utilaje, calculatoare, rachete toate au nevoie de un corp, au nevoie de hrană (energie in orice formă), funcționează, se imbolnăvesc(strică), imbătrânesc și mor. La fel ca noi.

Tot ce a fost scris in domeniul S.F. nu iese din tiparul existenței umane. Ființele extraterestre sunt mai urâte, mai rele si mai puternice decât noi și vin cu gând de cucerire. Sau, au corpul de lumină, sunt frumoase și bune si vin cu gând să ne ridice la un alt nivel de existență. Nu cumva așa ne-am purtat noi toată istoria de până acum? Atribuim calitățile și defectele noastre altor forme de viată. Nimic altceva...
Găsim un principiu care să elibereze furnica din noi, să ne schimbe esențial modul de a fi și de a trăi! Putem oare? Nu cred că reușim singuri. Doar divinitatea ar putea face asta. Dar, Dumnezeu ne-a creat asa cum suntem și, probabil, așa trebuie sa rămanem...

Vespazian Ionesi, 03.08.2010, Bacău

Cine suntem?

Cine suntem? De unde venim si unde trebuie sa ajungem? De ce am fost creati? Avem un scop, o misiune? Sa ne uitam un pic la noi...
Intindem mana si cu degetul aratator trasam un cerc pe care-l vom denumi capacitatea atingerii. Nimic din ce este dincolo de acest cerc nu vom putea atinge. Scaunul, scara sunt paliative, nu schimba cu nimic capacitatea noastra in acest domeniu.
Ne uitam cat mai departe si trasam cu privirea alt cerc pe care-l vom denumi capacitatea vazului. Nimic ce este dincolo de acest cerc nu vom putea vedea. Aparatura optica ajutatoare nu imbunatateste semnificativ situatia.
Lasam gandul nostru sa zboare departe, cat poate el zbura si la un moment dat, pentru noi, spatiul, timpul, cunoasterea vor avea o margine unde ne vom opri. Este limita cunoasterii si a intelegerii.....
Sunt lucruri pe care nu le vom atinge niciodata fiindca bratul nostru este prea scurt, altele pe care nu le vom vedea fiindca vederea ne este prea scurta, dar cel mai important lucru este ca ca nu vom intelege cine suntem, de unde venim si unde trebuie sa ajungem fiindca nu putem cuprinde cu mintea noastra INCEPUTUL si nici SFARSITUL. Aceste doua limite nu incap in mintea noastra mica. E ca si cum ai cere unei furnici din Moldova sa priveasca peste munti, in Ardeal....Nu va reusi! Nici apa Marii Negre nu o va vedea vreodata.... Niciodata nu va sti de existenta celor doua regiuni. Dezolant, nu?

Vespazian Ionesi, august 2010, Bacau