Despre oameni si furnici

Mai în vară, dimineața, in timp ce serveam micul dejun, am constatat ca pâinea nu avea numai unt ci și multe furnici... Ce să fac? Am cumpărat soluția salvatoare și am flituit prin toate colțurile. Am considerat dreptul meu să le elimin. Mă deranjau. Nimeni nu m-a condamnat că am organizat un holocaust. Nu exagerez, chiar asta am făcut! O sa spuneți că nu erau decât furnici. Da, dar aveau viață! Toti spunem, banal deja, că viața este un miracol, dar nu avem nicio reținere în a o suprima atunci când cutumele noastre ne dau dreptul. Noi, oamenii simpli (ce-mi place cum sună!), avem dreptul să omorâm furnici, alții dispun cu aceeași ușurință de viața noastră. De ce asta? FIINDCA POT! Atenție! Batem numai pe cei pe care-i putem bate. Nu-i glumă! Să ne gândim. Avem un șef care ne stoarce și este mereu nemulțumit. Cu cât suntem mai atenți, mai corecți, mai punctuali, etc. el este mai nemulțumit... Totuși nici gând să-l infruntăm, ba chiar ne controlăm limbajul, iar de injurat il injurăm doar seara, inainte de a adormi, și asta numai in gând. Același om care rabdă in fața șefului îi va aplica o corecție urgentă propriului copil pentru o vină de nimic. Sigur că, dacă este nevoie, îi dai copilului rinichiul, dar de bătut il bați fiindcă poți, nu fiindcă ar merita numaidecât.
Revenim la furnicile mele. Să ne inchipuim că, până la urmă, pe planeta noastră vor sosi extratereștrii. Să ne mai inchipuim că, dacă au strabătut drum lung de mii și mii de ani lumină, au și dezvoltarea necesară, adică putem accepta că intre civilizația lor și a noastră ar fi o cale la fel de lungă ca intre noi și furnici. Dacă-i deranjăm ne vor da cu flit?!

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău