"Ceea ce nu imbratisezi nu poti vindeca"
Sfantul Grigorie Teologul

miercuri, 31 octombrie 2012

Povestea papesei Ioana – Adevăr şi legendă

Papii aflaţi în fruntea Bisericii creştine de la Roma în Evul Mediu erau, deseori, departe de a fi sfinţi. Poporul naiv, însă, era dispus să creadă orice poveste despre ei, oricât de scandaloasă ar fi fost.
Sudul Italiei e zguduit de puternice cutremure de pământ; despre Franţa se zvoneşte că e înecată în sânge; la Roma, oameni şi animale mor otrăviţi de mirosul pestilenţial al roiurilor de lăcuste putrezite în apă. Oamenii sunt cuprinşi de panică. Oare după împărăţia lui Carol cel Mare, încoronat cu doar o jumătate de secol în urmă, avea să vină sfârşitul lumii? Să fi fost Mohamed precursorul înfricoşătorului Antichrist şi înaintarea impetuoasă a fanaticilor săi adepţi spre Occident să fi anunţat sfârşitul creştinismului?
Anul 857. Locuitorii Romei îşi pun speranţa în Papa Ioan al VIII-lea, pe care l-au îndrăgit în cei doi ani de pontificat. Procesiunea condusă de acesta, de la basilica Sf. Petru la palatul rezidenţial din Lateran, de cealaltă parte a Tibrului, este însoţită de mulţimile care ovaţionează. Dar când grupul papal ajunge la o mică alee dintre Colosseum şi biserica Sf. Clement, Sfåntul Părinte se clatină şi se prăbuşeşte. În faţa spectatorilor îngroziţi, Papa Ioan se dovedeşte a fi o femeie cuprinsă de durerile facerii. În doar câteva clipe, naşterea copilului îi transformă pe credincioşi într-o mulţime furioasă, care îi înşfacă pe nefericită şi pe nou-nascut, îi târăsc dincolo de porţile oraşului şi îi ucid prin lapidare.
Relatată de nenumărate ori de la sfârşitul secolului al XII-lea încoace, povestea va străbate Europa şi va face istorie.
În numele dragostei
Prin anul 818, în familia unor misionari englezi din oraşul Mainz, pe malurile Rinului, se naşte Ioana, o fată de o frumuseţe şi o inteligenţă remarcabile. La vârsta de 12 ani, ea se îndrăgosteşte de un călugăr, părăseşte casa părintească, îmbracă haine bărbăteşti şi intră în mănăstire, ca novice, pentru a fi alături de iubit. Sub numele de Ioan Anglicus sau Ioan Englezul, după cum îşi spune ea însăşi, îşi petrece zilele rugându-se sau citind în bibliotecă, iar nopţile şi le închină dragostei.
Curând însă, înşelăciunea e descoperită şi cuplul e nevoit să fugă. Ca sa scape de pedeapsa Bisericii, pornesc în pelerinaj prin Europa şi apoi spre Ţara Sfântă. La Atena, călugărul dispare, iar Ioana porneşte spre Roma. Sub aceeaşi falsă înfăţişare de bărbat, ea lucrează, conform unor surse, ca notar sau, conform altora, ca dascăl. Indiferent care a fost slujba iniţială, Ioana ajunge, curând, cunoscută. Elocinţa îi era admirată de studenţi, înţelepciunea de filozofi, cardinalii i-au remarcat cunoştinţele teologice, iar slujitorii Papei o îndrăgeau pentru generozitate. La moartea Papei Leon al IV-lea, în 855, Ioana este unanim aleasă succesor şi ocupă Scaunul papal sub numele de Ioan al VIII-lea. Ioana/Ioan păstrează secretul faţă de toţi, mai puţin o persoană, cea care i-a stricat, de altfel, planul. Valetul devine amantul acestei femei singure şi pasionale, care rămâne însărcinată. După naşterea în public a copilului şi prompta răzbunare a mulţimii, este repede proclamat un nou papă, Benedict al III-lea. Mai târziu, istoricii Bisericii au stabilit ca dată a instalării lui anul 855, pentru a elimina orice urmă a pontificatului Ioanei. Când, 15 ani mai tarziu, în 872, un alt Ioan devine papă, i se atribuie numele de Ioan al VIII-lea, şi nu Ioan al IX-lea.
Dovadă pentru sceptici
Este foarte posibil ca povestea Papesei Ioana să fi apărut în secolul al X-lea, într-o epocă în care Sfântul Scaun a fost ocupat de nu mai puţin de 23 de papi, unii pentru doar câteva luni. Bilanţul pontificatelor lor este o interminabilă înşiruire de orori: papi întemniţaţi, ucişi, înlăturaţi de la putere, lăsaţi să moară de inaniţie, cărora li s-au scos ochii. În spatele acestor pontifi slabi şi efemeri se aflau femei provenind din familiile nobile din Roma. Dacă femeile tot aveau atâta putere, se întrebau oamenii simpli, de ce nu ar fi papă o femeie?
Lucrarea Cele şapte daruri ale Sfântului Spirit, scrisă de călugărul dominican Stephan din senioria Bourbon, în secolul al XIII-lea, oferă istoricilor cele mai vechi date despre Papesa Ioana. Povestea aceasta a fost indusă apoi de un alt călugăr dominican, un polonez numit Martin din Troppau, într-o lucrare cunoscută, Cronica papilor şi a împăraţilor.
Statuia unei femei cu copil, situată pe aleea dintre Colosseum şi biserica Sf. Clement, acolo unde s-a oprit atât de dramatic procesiunea din 857, este invocată ca dovadă de către cei care cred în povestea Papesei Ioana. Ulterior procesiunile ocoleau locul care amintea ruşinea de care se acoperise papalitatea.
Timp de peste 200 de ani, printre busturile papale din catedrala din Siena, s-a aflat unul sub numele „Papa Ioan al VIII-lea, Femeie din Anglia“; în secolul al XVI-lea, Papa Clement al VIII-lea a poruncit ca bustul să fie rebotezat „Papa Zacharias“.
Probabil cea mai bizară dovadă în sprijinul poveştii Papesei este Sella stercoraria, un ciudat scaun de marmură găurit, care a fost găsit în basilica Sf. Ioan din Lateran. De la sfârşitul secolului al XI-lea şi până în secolul al XVI-lea, s-a spus că era folosit la ceremonia de învestitură a papilor. Înainte de investitură, fiecare Papă era obligat să se aşeze pe scaun pentru o examinare medicală, care să îi determine sexul.
Negarea cercetătorilor
Povestea Papesei a avut un asemenea impact, încât la Conciliul de la Constanz din 1415 a fost amintită în dezbaterile privind prerogativele Papei. Învăţatul Pius al II-lea, care a deţinut pontificatul în acelaşi secol, a încercat să atenueze legenda, dar fără prea mult succes. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, povestea a fost folosită de diverşi scriitori protestanţi, spre a ataca şi mai puternic papalitatea. În mod surprinzător, David Blondel, scriitor calvinist, a fost primul care a atacat această poveste. Tratatul scris de el în 1647 se intitulează: Cunoscuta clarificare a chestiunii – dacă 0 femeie a ocupat sau nu Scaunul papal de la Roma.
Cercetătorii de astăzi resping povestea Papesei Ioana. Ei spun ca nu este vorba despre fapte reale, ci mai degrabă de o moştenire de pe vremea papalităţii medievale – o epocă tulbure în care papii erau cunoscuţi pentru cu totul alte lucruri decât pentru sfinţenie şi nimic nu părea destul de rău sau ciudat încât să nu fie crezut. Cât despre scaunul de marmură, era, probabil, o relicvă a Romei antice, un fel de toaletă a unei băi din oraş.
sursa: Mari enigme ale trecutului. Dezvăluiri din culisele istoriei, Reader’s Digest, pag. 293-295

miercuri, 24 octombrie 2012

Progres

-Bunicule, pe tine te-a facut Dumnezeu? 
-Da, draga mea, Dumnezeu m-a facut, raspunde bunicul. 
Cateva minute mai tarziu, fetita isi intreaba din nou bunicul:
-Bunicule, dar pe mine tot Dumnezeu m-a facut?
-Da, draga mea, raspunde bunicul. 
Timp de cateva minute, fetita il studie pe bunic, iar apoi se uita la reflexia ei in oglinda. Bunicul ei se intreba ce-i trecea fetitei prin minte. Intr-un sfârsit fetita zice:
-Stii ceva bunicule? Dumnezeu face o treaba mai buna in ultimul timp.
Sursa: primit pe mail

marți, 23 octombrie 2012

A fost dezvăluit primul model al aeronavei ce va călători de la New York la Tokyo în 90 de minute

Din 2003, când aeronava Concorde a efectuat ultimul său zbor, doar piloţii avioanelor de vânătoare şi Felix Baumgartner au putut zbura la viteze supersonice.
Compania XCOR Aerospace doreşte să readucă în actualitate zborul supersonic, însă într-un mod inedit: călătoriile între două oraşe vor fi efectuate prin spaţiul cosmic.
În acest scop, compania XCOR construieşte Lynx, o navetă capabilă de zbor suborbital care va decola şi ateriza la fel ca un avion convenţional, dar care va avea viteza de croazieră de 3,5 Mach, călătorind la 100 de kilometri deasupra solului.
Cu ocazia evenimentului International Symposium for Personal and Commercial Spaceflight organizat în New Mexico, oficialii companiei au prezentat primul model la scară 1:1 al aeronavei Lynx, ce urmează să efectueze primele zboruri de test la începutul anului 2013. Motorul navetei a fost deja testat în cursul acestui an.
Aeronava Lynx are o capacitate de doar două persoane, iar designul prezentat nu este încă final, afirmă Andrew Nelson, COO-ul companiei.
Oficialii spun că această naveta va permite pasagerilor să călătorească de la New York la Tokyo în doar 90 de minute. XCOR acceptă deja rezervări pentru primele zboruri, costul unei călătorii fiind de 95.000 de dolari.
Iată cum arată primele imagini cu naveta Lynx:
Acesta este planul de zbor pentru primele călătorii ale navetei Lynx, care vor costa 95.000 de dolari:

luni, 22 octombrie 2012

20 de remedii pe bază de ulei de măsline

Medicul Ioan Nedelcu, specialist în boli dermatologice la Spitalul Elias din Bucureşti vă învaţă ce întrebuinţări puteţi da uleiului de măsline extravirgin. Astfel, specialistul vă pune la dispoziţie 20 de reţete ce vă pot ajuta în ameliorarea unor afecţiuni, precum şi remedii utile în cosmetică.

1. Paradontoza

Prin masarea periodică a gingiilor cu ulei de măsline s-a observat că este mult diminuat pericolul parodontozei. Folosiţi ulei de măsline de trei ori pe zi.
2. Ulcerul duodenal
Se bate un albuş de ou prospăt cu o linguriţă de zahar pudră şi o lingură de ulei de măsline până se face cremă. În fiecare dimineaţă se consumă acest amestec pe stomacul gol timp de 10 zile.
3. Gastrita
O lingurita de ulei de măsline extravirgin luată înainte de fiecare masă protejează stomacul împotriva ulcerului şi gastritei.
4. Constipaţia
Dacă se consumă o lingură sau două de ulei de măsline dimineaţa, în combinaţie cu zeamă de lamâie sau cafea se previne constipaţia.
5. Balonări şi arsuri la stomac
Folosiţi 250ml de ulei de masline presat la rece, 1 kg de miere de albine şi 4 lamâi trecute prin maşina de tocat carne. Se amesteca totul şi se ţine în borcane la frigider. Se iau 3 linguri pe zi, cu 30 minute înaintea meselor.
Cura cu salata de pătrunjel este de asemenea eficientă. Se mănâncă zilnic, timp de două săptămâni o legatură de patrunjel tăiat mărunt, la care se adaugă puţin ulei de măsline şi puţină lămâie. Este şi un detoxifiant excelent al organismului.
6. Eliminarea pietrelor de la vezica biliară
Reţeta 1: Folosiţi 200 grame de ulei de măsline, un gălbenuş de ou, zeama de la o lămâie, 40 ml. coniac natural de bună calitate, 1 linguriţă de zahar, miere naturală. Se amestecă şi se bea cu înghiţituri rare. Staţi apoi culcat pe partea dreapta, cu picioarele la piept. Urmariţi-vă scaunul şi veţi observa că aţi eliminat pietricele.
Reţeta 2: Folosiţi 250 ml ulei de măsline. Cantitatea se bate puternic cu zeama de la trei lămâi până ce uleiul devine lăptos. Beţi acest amestec două zile la rând.
7. Eliminarea pietrelor de la bilă
Se râşnesc seminţe uscate de pepene roşu. Timp de 10 zile, dimineaţa pe nemâncate se ia o linguriţă din pulberea obţinută împreună cu o lingură de ulei de măsline presat la rece şi se stă culcat pe partea dreaptă 20 minute. Tratamentul durează 3 luni, câte 10 zile pe lună.
8. Probleme hepatice sau biliare
Se pot lua 1-2 linguri de ulei dimineaţa înainte de masă sau 1-2 linguri de ulei înaintea fiecărei mese. Este recomandat ca după înghiţirea uleiului să se stea culcat o jumatate de oră pe partea dreaptă.
Daca medicul constată ca pietrele sunt destul de mici pentru a putea fi eliminate fără să se blocheze, se amestecă o jumătate de ceaşca de ulei de măsline cu o jumătate de ceaşca cu suc de lămâie sau grapefruit şi se bea seara înainte de culcare. Dimineata se bea ceva fierbinte şi apoi e posibil ca pietrele să fie eliminate. Alteori se poate posti două zile înainte, bând suc de mere din două în două ore, iar în cea de a doua seară se bea amestecul de ulei şi suc de lămâi. Astfel se va curăţa vezica, se vor dizolva sau elimina pietrele mici.
9. Artroza
Se toarnă ulei de măsline peste frunze tinere de nuc şi se lasă timp de 3-4 ore, după care se aplică frunzele în 3-4 straturi pe locul bolnav. Masajul cu ulei de măsline şi suc de lămâie este şi el eficient. Încălziţi pe foc un amestec de ulei de masline şi suc de lămâie, apoi masaţi-vă cu el articulaţiile dureroase. Aplicaţi un bandaj şi lăsaţi-l şi peste noapte. 10. Reumatismul
Se fierb 10 minute: o ceapă mare tăiată fin, 4 linguri de ulei de măsline, 150 ml apă şi 40 grame untură nesărată. Se bea foarte caldă mai multe seri la rând. După două ore, la culcare, se bea un decoct de cruşin (o linguriţă la cană, fiert 3 minute). Tratamentul se face o dată pe an, timp de 7 zile. Se pun opt linguri de piper negru măcinat într-un litru de rachiu tare şi se lasă la macerat 5-7 zile. Se filtrează şi se masează cu această soluţie zonele dureroase de 2-3 ori/zi.
11. Ciocuri pe coloană
Alifia de sânziene: 20 grame de plantă uscată, bine mărunţită se pun la macerat timp de 12 ore în 30 mililitri spirt sanitar, într-un borcan închis ermetic. Se adaugă 200 ml ulei de măsline şi se ţine în „bain marie” timp de 3 ore, agitând vasul din când în când. Se lasă în repaus trei zile, după care se filtrează.
După filtrare, se pune într-un vas pe foc şi se adaugă 50 grame ceară de albine, amestecându-se continuu până se topeşte. După răcire, se păstrează la rece. Se fac fricţionări de-a lungul coloanei vertebrale în fiecare seară.
12. Arsuri
Uleiul de măsline s-a dovedit eficient pentru calmarea arsurilor. Se combină cu albuş de ou şi se aplică pe locul afectat.
13. Ten deshidratat
În cazul tenului obosit şi uscat, uleiul de măsline se foloseşte sub formă de comprese călduţe pe pomeţi, pe frunte sau tâmple.
După câteva minute, compresele se înlătură şi se clăteşte faţa cu apă călduţă. Sunt suficiente câteva asemenea proceduri pentru ca tenul să îşi recapete strălucirea. Uleiul înmoaie pielea, hidratează, regenerează şi ajută la îndepărtarea impurităţilor.
14. Creme antirid
Pentru tenul ridat şi uscat este recomandată o mască dintr-un ou crud bătut bine, o lingură cu
miere şi o lingură cu ulei de măsline. În acest amestec se poate adauga şi puţin suc de fructe sau legume – lămâie, pepene, morcovi, castraveţi. Masca se aplică pe faţă pentru 15-20 de minute, apoi se spală cu apă călduţă. Se repetă de trei ori pe săptămână. Efect de întinerire a tenului şi de netezire a ridurilor are şi masca din ulei de măsline amestecat cu tărâţe, care se aplică în acelaşi mod.
15. Tonifierea tenului
Se amestecă o lingură cu ulei de măsline şi suc de castravete. Se adaugă argilă până se obţine o pastă care se aplică pe faţă în strat subţire timp de 20-30 de minute, apoi se spală cu apă călduţă. Daca tenul este foarte uscat, doza de ulei poate fi mărită. Pentru hidratare, uleiul de măsline se poate combina cu argilă şi gălbenuş de ou. Pentru ca măştile să îşi facă efectul, trebuie repetate o dată la două zile.
16. Pete maronii
Amestecaţi bine o lingură de mălai cu un sfert de linguriţă de pudră din coaja de portocală (se poate realiza din cojile uscate de la o portocală, măcinate fin într-o râşniţă de cafea), o lingură de
lapte bătut şi o linguriţă de ulei de măsline. Aplicaţi pasta obţinută pe faţă şi pe decolteu, lăsând-o să acţioneze până când începe să se usuce. Masaţi uşor pielea cu degetele, până când devine strălucitoare. Clătiţi faţa mai întâi cu apă caldă, apoi cu apă cât mai rece. Veţi îndepărta astfel petele maronii, iar pielea va deveni netedă şi catifelată.
17. Masca pentru ten gras
Amestecaţi bine o linguriţă de mălai cu câteva picături de zeamă de lămâie verde, jumătate de linguriţă de lapte şi jumătate de linguriţă de ulei de măsline. Aplicaţi pasta obţinută pe piele, lăsând-o să acţioneze o jumătate de oră. Clătiţi din abundenţă cu apă călduţă.
18. Contra acneei
Comprese cu ulei de măsline: încercaţi amestecul urmator: ulei de masline virgin, plus 100 de picături de ulei aromat de lavandă (ulei esenţial, nu industrial). Se amestecă bine şi se aplică pe coşuri sub formă de comprese sau se fricţionează uşor. Primele efecte apar după câteva zile.
19. Mâini şi unghii
Pentru a va întări unghiile, înmuiaţi-le timp de 10 minute în ulei de măsline căldut, o dată pe săptămână. Ele vor deveni mai puţin casante. Aceasta practică are meritul de a reduce cuticulele.
Dacă aveţi mâinile uscate, roşii sau crăpate, încălziţi puţin ulei de măsline într-un bol la cuptorul cu microunde (atentie, uleiul de măsline nu trebuie sa fiarba!). Înmuiaţi-vă mâinile timp de 15 până la 20 de minute, o data la două zile şi pielea se va calma. Pentru a avea mâini cu pielea fină, masaţi-le cu ulei de măsline amestecat cu o linguriţă de zahăr.
20. Îngrijirea părului
Uleiul de măsline conferă strălucire părului uscat şi deteriorat. Pentru acest tip de păr este indicată o mască hidratantă pregatită dintr-un gălbenuş de ou şi o lingură cu ulei de măsline. Părul se masează cu acest amestec cu 20 de minute înainte de baie. Uleiul de măsline trebuie folosit însă în cantitţi mai mici, pentru ca în exces poate provoca o uşoară îngrăşare a părului. Contra căderii părului se fac frecţii ale pielii capului cu ulei seara, timp de 10 zile.

marți, 16 octombrie 2012

Iulia Hasdeu – Între orgoliile părinteşti şi forţa destinului

Ca unică descendentă a eruditului B.P. Hasdeu, Iulia s-a bucurat din fragedă copilărie de tot ce putea însemna mediu savant şi prestigiu al tatălui: a fost botezată de Ion C. Brătianu, iar educaţia ei a devenit centrul de greutate al întregii familii, dar mai ales al mamei, care s-a implicat cu totul în creşterea fiicei. Deşi este dificil a stabili acum cât este mit şi cât realitate, s-a construit încă din primii ani de viaţă ai acesteia un soi de aureolă care ridică totuşi multe semne de întrebare în ceea ce priveşte veridicitatea: citea la doi ani şi jumătate, scria la patru, pentru ca la opt ani să stăpânească satisfăcător franceza, engleza şi germana; stimulată de preocupările tatălui, la cinci ani compunea drame, iar la şapte avea deja în portofoliu o sumedenie de poeme şi povestiri, în vreme ce presa nu mai contenea cu laudele asupra precocităţii şi genialităţii firavului copil.
Se ştie însă acum că toate aceste realizări ale Iuliei Hasdeu, ca şi succesele şcolare ulterioare, se datorau în primul rând orgoliilor părinteşti, care au privat-o de copilăria propriu-zisă, care o împingeau să ardă etape educaţionale specifice unei anumite vârste, care o suprasolicitau şi îi încărcau instrucţia cu cele mai diverse activităţi (pictură, muzică instrumentală, dans etc.), pentru ca în cele din urmă s-o trimită la Paris, unde va susţine prematur bacalaureatul francez (extrem de complex şi dificil în acea epocă), urmând apoi cursurile facultăţii de litere, în vreme ce tot acest efort supraomenesc şi o maladie teribilă a epocii (tuberculoza) îi apropiau sfârşitul.
Între timp, tatăl – profitând de poziţia sa – a procurat fiicei o bursă de stat în cuantum de 2400 lei aur pe an, votată în parlament şi acordată nominal (aşadar fără concurs), îşi mai aranja câte o misiune din partea Academiei, pentru a putea sta de sărbători sau în vacanţe alături de cele două Iulii (mamă şi fiică) la Paris etc. – totul năruindu-se în 1888, când moartea i-a răpit unicul copil, la numai 19 ani.
Aşadar, un tată savant, profesor universitar, dar şi activ politic, care a dorit să transmită prin unicul descendent preocupările erudite ce i-au consumat viaţa, dar care a eşuat prin forţa destinului, destin ajutat oarecum de îndârjirea unui părinte ce credea în harul genialităţii unei fiice mult prea plăpândă şi bolnăvicioasă.
Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, pag. 325-326

luni, 15 octombrie 2012

Datoria ţărilor bogate se apropie de nivelul din perioade de război

  Datoria publică acumulată de ţările bogate se apropie de nivelurile atinse în perioade de război şi constituie cea mai mare ameninţare la adresa economiei globale, a avertizat vineri directorul general al Fondului Monetar Internaţional, Christine Lagarde, transmite AFP, potrivit Agerpres. Directorul FMI a adăugat că povara datoriilor lasă guvernele la mila pieţelor financiare şi trebuie să fie redusă.


‘Cel mai mare obstacol la adresa creşterii va fi fără îndoială imensa moştenire creată de datoria publică care a atins, în medie, 110% din Produsul Intern Brut în ţările dezvoltate, un nivel similar cu cel din perioadele de război’, a declarat Christine Lagarde la reuniunea anuală a Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale. ‘Acest lucru lasă guvernele expuse la modificările bruşte de încredere… aşa cum vedem să se întâmplă în zona euro. În plus, limitează acţiunile guvernelor, în special atunci când este vorba de construirea infrastructurii pentru secolul 21, menţinind politicile sociale ale secolului 20′, a adăugat Lagarde. Potrivit estimărilor publicate săptămâna aceasta de FMI, datoria publică a ţărilor dezvoltate ar urma să treacă de 110% din PIB în acest an pentru a ajunge la 113% în 2013. În cazul Japoniei, datoria publică a ajuns ls 236,6% din PIB în 2011. Directorul FMI a apreciat că reducerea datoriei publice este vitală, adăugând însă că acest lucru va fi incredibil de dificil fără creştere economică. În acest sens, Christine Lagarde a subliniat că trebuie găsit ritmul adecvat de reducere a deficitelor.

vineri, 12 octombrie 2012

In Coreea de Sud, oamenii de stiinta au reusit sa foloseasca un camp magnetic pentru ca celulele canceroase sa se autodistruga. Corpul elimina celulele vechi, defecte si infectate prin procesul de apoptoza. In apoptoza, celula respinsa raspunde la anumite semnale trimise de corp prin fragmentare. Apoi, celulele imune consuma aceste fragmente. Magnetii ajuta sa se declanseze apoptoza. Atunci cand apoptoza da gres, atunci celulele respinse se divid necontrolabil, dezvoltand tumori.
Magnetii induc apoptoza
Profesorul Jinwoo Cheon de la Universitatea Yonsei din Seoul, impreuna cu o echipa de oameni de stiinta, au condus mai multe experimente asupra celulelor canceroase, prin folosirea campurilor magnetice, pentru a induce apoptoza. Ei au atasat nanoparticule de fier anticorpilor, care leaga moelculele receptoare de celulele tumorale. Acestor molecule, cand le este aplicat campul magnetic, declanseaza semnalul de autodistrugere si astfel apare apoptoza. In experimentul facut, peste jumatate din celulele canceroase au fost distruse, atunci cand semnalul apoptic a intrat in efect. Celulele netratate au ramas neafectate si sanatoase.
Acest studiu insa reprezinta un mare pericol pentru “Big Pharma”, marea industrie farmaceutica internationala, care si-ar vedea astfel afectate imensele profituri obtinute din ineficienta si costisitoarea chimoterapie. Ce va face Big Pharma? Probabil ca va ridiculiza aceste studii…
Sursa: Almeea

joi, 11 octombrie 2012

Oameni care s-au vandut diavolului

Dintotdeauna au existat rumori privind persoanele care şi-au vândut sufletul diavolului şi asta mai ales în perioada ultra creştină, deşi pactul cu forţele malefice a existat în mai toate miturile şi culturile lumii. Succesul financiar, frumuseţea sau capacitatea de a face lucruri deosebite au fost etichetate ca puteri supranaturale obţinute printr-un pact secret cu o entitate, cum altfel decât răutăcioasă, în schimbul, evident, al sufletului. Muzicieni, scriitori, artişti de orice fel, au fost deseori acuzaţi că au încheiat un pact cu diavolul în schimbul virtuozităţii lor, a averii sau a faimei. În cele ce urmeaza vor fi prezentate poveştile a şase astfel de oameni, poate cei mai cunoscuţi din branşa celor cu suflete vândute, şi tulburatoarele lor experienţe ….

                                                Urbain Grandier (1590 – 1634) Urbain Grandier este numele de care se leagă, probabil, cel mai cunoscut caz de acuzaţie şi condamnare la moarte pentru pact cu diavolul şi acte de vrăjitorie. Grandier a fost, aşa cum puţini s-ar aştepta, un preot. Un preot catolic din biserica Sainte Croix, din Loudon, dioceza catolică de Poitiers, Franţa. Înainte, însă, de reputaţia sa ca om ce a îmbrăcat roba monahală, Grandier s-a făcut cunoscut prin aventurile sale amoroase şi pentru desele scandaluri sexuale în care a implicat femei din orice categorie socială, un veritabil Rasputin al Franţei. În plus, nărăvaşul preot a fost şi un duşman înfocat al celebrului cardinal Richelieu, cel împotriva căruia a scris mai multe pamflete acide şi căruia i-a adresat critici publice în repetate rânduri. Scandalul a început în anul 1632, an în care Maica Superioară a mănăstirii de maici ursuline din Loudun, sora Jeanne des Anges, l-a acuzat public pe Grandier că a trimis un demon puternic, pe Asmodai, pentru a comite acte impudice cu ea. La scurt timp, majoritatea măicuţelor depuseseră plângeri asemănătoare. Împotriva preotului se ridicase absolut toata lumea, inclusiv avocatul şi unul dintre consilierii personali ai regelui Franţei, ambii părinţi ai unor tinere seduse de Grandier, şi asta fără a-l numi aici pe principalul său inamic, cardinalul Richelieu. În faţa unui public format din peste 7000 de persoane, experţii exorcişti ai Bisericii Catolice ( părintele capucin, Tranquille, cel franciscan, Lactance şi cel iezuit, Jean-Joseph Surin) au efectuat cea mai mare exorcizare din istoria Franţei. Toate măicuţele ursuline au fost exorcizate public, preoţii susţinând că au reuşit să identifice nu mai puţin de 18 demoni puternici care le posedaseră. Atunci când Grandier a încercat să se apere cerând măicuţelor să răspundă unor întrebări simple în greacă (rostirea unor limbi necunoscute era în vremea aceea un semn al posedării demonice), acestea au refuzat, susţinând că au încheiat un pact prin care să nu vorbească niciodată limba greacă. În schimb, acasă la Urban Grandier, inchizitorii au scos la lumină un document despre care au suţinut că este dovada clară a pactului încheiat de acuzat cu diavolul însuşi şi cu demonii acestuia.
 Actul, scris cu sânge, în limba latină, de la coadă la cap, se păstrează şi astăzi în Biblioteca Naţionala a Franţei. Grandier a fost ars pe rug sub acuzaţia de vrăjitorie şi pact cu diavolul. Astăzi, scepticii înclină să dea dreptate celor care susţin că totul nu a fost decât un concurs nefericit de împrejurări pentru preotul acuzat de toate aceste nenorociri. Cardinalul Richelieu dorea cu ardoare înlăturarea sa, sora Jeanne des Anges fusese refuzată atunci când i-a făcut avansuri amoroase lui Grandier iar înalţi oficiali ai regelui se văzusera dintr-o dată bunici ai odraslelor acestui Don Juan francez. Sau poate nu a fost decât răzbunarea demonilor cu care Urban Grandier incheiase pactul?
 

 Dr. Johan Georg Faust (1480 - 1540)
 Datorită asocierii sale cu personajele literare sau legendare pe care le-a influenţat, este greu de stabilit astăzi cursul real al vieţii personajului care a existat în realitate sub numele de Faust. Cel mai probabil, Faust s-a născut în Germania, la Helmstadt, în jurul anilor 1480/1481. Până la vârsta de 30 de ani, Faust îşi completează studiile în ţara sa natală şi la Cracovia, acolo unde obţine un doctorat în teologie. Pe lângă acesta, misteriosul personaj se remarcă prin abilităţile sale ca medic, alchimist, filozof, magician, astrolog şi realizator de horoscoape. La Cracovia îi întălneşte pe Martin Luther şi Philip Melachton, personaje cu care Dr. Faust leagă o puternică prietenie. Legenda spune chiar că cei doi au fost martorii pactului pe care Faust l-a încheiat cu Diavolul însuşi. Zvonurile s-au lansat încă din timpul vieţii sale, astfel că doctorul a fost concediat de la Universitatea din Ehrfut, acolo unde preda filozofie antică. Se spune că acela a fost momentul în care a recunoscut înţelegerea tenebroasă pe care o făcuse. Într-o discuţie cu un preot franciscan, Dr. Klinge, Faust ar fi mărturisit că are mai multa încredere în demoni decât în Dumnezeu. În urma unei asemenea reputaţii, Faust este izgonit din mediile universitare şi bisericeşti şi ajunge să îşi câştige existenţa vânzînd horoscoape şi încercând să transforme metalele simple în aur prin procedee alchimice. În urma unui astfel de experiment, nefericitul doctor este sfârtecat de o explozie. Raportul medical al vremii susţine că trupul său a fost “mutilat îngrozitor”, semn interpretat ca o acţiune a diavolului care venise să îşi ia răsplata. Ceea ce a urmat ţine strict de talentul literar al scriitorilor Frank Baron, Marlowe, Ghoete sau Thomas Mann.
Pustnicul Herman (sec. XIII d.Hr.)
Pustnicul Herman este un personaj pe cât de controversat, pe atât de misterios. De numele său se leagă apariţia pe scena culturală a lumii a celui mai mare document medieval cunoscut până în prezent – celebra Biblie a Diavolului, Codex Gigas, şi totusi, nimic, în afară de o scurtă legendă, nu vorbeşte de viaţa celui care a creat, poate impropriu spus, gigantica lucrare. Legenda spune că, undeva în secolul al XIII-lea, în mănăstira benedictină din Podlazice (Cehia de astazi), un anume preot Herman ar fi comis un păcat atât de greu încât nici măcar nu putea fi rostit. Şocaţi de fapta confratelui lor, mai marii mănăstirii benedictine au decis, de comun acord, că singura pedeapsă pe care Herman ar fi meritat-o era zidirea acestuia de viu. Îngrozit de perspectiva pe care i-o rezervaseră ceilalţi călugari, Herman i-ar fi implorat cu lacrimi în ochi să îi cruţe viaţa. În schimb, el ar fi urmat să scrie, într-o singură seară o carte care să cuprindă toate învăţăturile lumii, cea mai mare şi mai cuprinzătoare carte scrisă vreodată. Uimiţi, preoţii ar fi acceptat să îi ofere păcătosului încă o seară în care să dovedească ceea ce poate. A fost seara în care pustnicul Herman a făcut, din câte se spune, un pact cu diavolul. În schimbul sufletului său, diavolul ar fi scris ceea ce a rămas în istorie drept Codex Gigas – Biblia Diavolului, şi l-ar fi salvat pe Herman de la o moarte chinuitoare. Misterele manuscrisului încep, însă, abia din acel moment. Cu o greutate de 75 de kilograme şi o lungime de aproape un metru, Codexul a necesitat pielea tăbăcită a 160 de măgari pentru a fi realizat în întregime. Este nevoie de cel putin 2 bărbaţi puternici pentru a-l putea transporta. Pe lângă o variantă a Bibliei în latina vulgară, Biblie presărată cu imagini demonice şi cu un uriaş portret al diavolului, Codex Gigas mai conţine şi Etimologia lui Isidor din Sevillia, Istoria Evreilor scrisă de istoricului Flavius Joseph, Cronica Boemiei a lui Cosmas de Praga, numeroase tratate de istorie, medicină şi etimologie, o listă a călugărilor din mănăstirea Podlazice, un calendar cu un necrolog, o mulţime de formule magice, vrăji şi însemnări locale. Întregul document este scris în latina vulgară iar ultimele însemnări se opresc în anul 1229. Experţii în grafologie susţin că autorul Codexului a fost un singur personaj şi nu mai mulţi, aşa cum se obişnuia în Evul Mediu. Curios este faptul că pentru realizarea unui asemenea document monumental, ar fi fost necesari cel puţin 30 de ani (asta însemnând că Herman ar fi scris un rând la fiecare 20 de secunde şi că ar fi petrecut câteva ore pentru fiecare ilustraţie). Şi cu toate acestea, datele grafologice indică faptul că nu există nici cea mai mică schimbare a scrisului sau vreun semn de oboseală, modificări inevitabile pentru un om în decursul atâtor ani. Un alt mister ce înconjoară Codexul este şi cel al dispariţiei a 7 pagini din cele 320 originale. Nimeni nu ştie unde şi când au dispărut paginile, dar zvonurile susţin că lipsa lor se datorează tocmai conţinutului care ar fi putut afecta grav ordinul benedictin. În plus, Biblia Diavolului şi-a câştigat o veritabilă reputaţie de piază rea, ea aducând dezastre asupra majorităţii posesorilor săi, de la boli mintale, la incendii şi distrugeri aparent fără explicaţie. În prezent, Codex Gigas este păstrat la Biblioteca Regală din Stockholm, Suedia.

 
 Niccolo Paganini (1782 – 1840) 
Cu siguranţă că puţini dintre cei care ascultă muzică clasică s-ar putea gândi la marele compozitor şi violonist italian ca la un individ ce şi-a căpătat talentul în urma unui pact cu diavolul. Dar, o privire mai atentă asupra surselor vremii ne arată ca Paganini nu a fost deloc ferit de zvonurile rele şi, mai mult, el a ales să nu le infirme niciodată. În fapt, chiar din momentul naşterii sale în familia săracă a unui negustor lipsit de noroc, mama sa ar fi avut un vis premonitor, în care i s-a spus că fiul ei va ajunge cel mai mare violonist pe care lumea l-a cunoscut vreodată. Urmând acest vis, părinţii săi au făcut totul pentru a împlini profeţia. Până la vârsta de 7 ani, Paganini învăţase la perfecţie tainele mandolinei şi ale vioarei, primele instrumente la care a cântat. Până la vârsta de 11 ani începuse să dea spectacole singur, pentru ca până la 13 ani să fie deja cunoscut ca un virtuoz al vioarei. Până la 19 ani începuse să îşi compună singur muzica, iar la 23 de ani crea deja opere de o valoare uriaţă. La 27 de ani avea deja un public imens şi un succes nebun… iar zvonurile despre pactul secret care să îi asigure o atare faimă circulau deja pe buzele tuturor. Curios este faptul că atunci când a fost întrebat dacă este adevărat un asemenea zvon, Paganini a răspuns nonşalant: “Cum altfel credeti ca as putea canta in modul in care o fac?”. Declinul lui Paganini a început la vârsta de 40 de ani, atunci când a fost diagnosticat cu sifilis. Tratamentele empirice ale vremii, tratamente ce includeau mercur şi opiu, i-au distrus practic sănătatea. Îmbrăcat veşnic în negru, palid, aproape fără niciun dinte în gură, Paganini era doar o umbră a tânărului frumos şi talentat care uimise Europa. Oamenii erau convinşi că Paganini plătea de acum preţul celui care îi dăduse talentul nefiresc.

 
 Robert Johnson (1911 – 1938)
Cu excepţia pasionaţilor muzicii blues, puţini sunt cei care să cunoască legenda acestui cântăreţ de culoare cu o ascensiune meteorică pe scena muzicii americane. Robert Johnson s-a născut pe o plantaţie în zona rurală din Mississippi, în anul 1911. Dorinţa sa cea mai mare, încă din copilărie, a fost aceea de a cânta la chitară şi de a deveni un blues-man faimos dar, din câte se pare, talentul său lăsa serios de dorit în această privinţă. Atunci, în anii adolescenţei, Johnson a fost sfătuit să îşi ia chitara cea veche şi dezacordată de încercări nereuşite de a compune muzică blues, şi să îşi caute norocul, la miezul nopţii, la o răscruce de drumuri. Chiar Robert susţine că a făcut acest lucru la întretăierea drumurilor de lângă plantaţia Dockery, acolo unde, la miezul nopţii, a întâlnit un bărbat masiv, de culoare (Diavolul). Acesta ar fi luat pentru câteva secunde chitara tânărului, ar fi acordat-o şi ar fi legat câteva acorduri blues, după care i-ar fi întins chitara înapoi. Pactul fusese făcut. Robert Johnson îşi vânduse sufletul în schimbul talentului.
În scurt timp, Johnson a devenit faimos, unul dintre cei mai mari cântăreţi de muzică blues din istoria Statelor Unite ale Americii. Piesele sale au ajuns să influenţeze muzicieni şi trupe celebre, de la Muddy Waters, Bob Dylan, Eric Clapton şi Jeff Beck, la Rolling Stones, Led Zeppelin şi Johnny Winter. Mai mult, Eric Clapton declara într-un interviu televizat că Robert Johnson a fost “cel mai important cântăreţ de muzică blues care a trăit vreodată”. Semnul diavolului? Pură coincidenţă? Nimeni nu va şti niciodată. Cert este că Johnson s-a stins din viaţă la numai 27 de ani, otrăvit, din câte se pare, de soţul gelos al unei femei pe care o invitase la dans… În urma sa au rămas şase (cifră predestinată?) albume de geniu. În majoritatea există melodii care să faca referire la întâlnirea cu diavolul din miez de noapte sau de temerile cântăreţului că va ajunge în iad.


 
 Jonathan Moulton (1726 – 1787)
Supranumit şi Faust yankeu, Jonathan Moulton a fost, în fapt, un individ care a dat naştere multor legende cu iz supranatural, asta dincolo de influenţa sa reală asupra evenimentelor istorice din New Hampshire, Statele Unite ale Americii. Confruntat cu lipsurile materiale încă din copilărie, Jonathan a lucrat ca ucenic al unui tâmplar până la vârsta de 19 ani, moment în care şi-a părăsit slujba pentru a se înrola în miliţia statului New Hampshire. În scurtă vreme este numit căpitan al unui regiment de vânători de munte şi, în această calitate, poartă numeroase bătălii cu indienii Ossippe, aliaţii Franţei în războiul Anglo-Francez, cunoscut şi sub numele de Războiul Regelui George (1744-1748). Aici s-a remarcat prin faptele sale de vitejie şi, drept răsplată, a primit un teren întins din fostul teritoriu al indienilor Ossippe. La sfârşitul războiului, Jonathan Moulton s-a căsătorit cu Abigail Smith, cea care avea să îi ofere nu mai puţin de 11 copii. Tot atunci, Moulton a deschis un mic magazin şi a încercat să pună pe picioare o afacere prin care să importe bunuri din Europa către America de Nord. Afacerea sa, însă, s-a dovedit una nerentabilă iar lipsurile materiale au început să îşi pună amprenta asupra numeroasei familii. A fost momentul în care au început să apară şi legendele despre pactul pe care Moulton l-ar fi încheiat cu diavolul. Cert este că, din motive necunoscute, soţii Moulton au început să se poarte ca şi cum nu ar fi ştiut niciodată ce înseamnă sărăcia. Banii nu mai constituiau o problemă iar totul părea să le meargă ca pe roate. Legenda spune că Jonathan şi-ar fi vândut sufletul diavolului pentru a scăpa de săracia cruntă care îl apăsa. În schimbul sufletului său, în fiecare primă zi a lunii, diavolul ar fi trebuit să îi umple ghetele cu monede de aur. Asta până când Moulton, avid de banii nemunciţi, ar fi venit cu o idee năstruşnică. El a tăiat o gaură în podea, deasupra căreia a aşezat nişte ghete uriaşe, fără talpă. Astfel, oricât aur ar fi turnat diavolul, monedele s-ar fi scurs direct în subsolul casei lăsând impresia că nu au ajuns niciodată în ghete. Diavolul a înteles însă şiretlicul căpitanului şi, drept răsplată, i-a ars casa din temelii şi a făcut ca tot aurul strâns în timp de familia Moulton să dispară fără urmă. Jonathan s-a stins în anul 1787. Se spune că atunci când rudele sale au vrut să îi deschidă sicriul, înăuntrul acestuia nu s-a găsit decât un sac cu aur cu semnul diavolului pe el. Scepticii susţin însă că Moulton a fost înmormântat într-un mormânt fără nume şi că nimeni nu ştie unde se află acest loc de veci.

miercuri, 10 octombrie 2012

Experimente psihologice care au sfarsit prost

Revista americană „Brainz“ a dezvăluit 10 experimente psihologice care s-au terminat dramatic.
10. Închisoarea Stanford
În 1971, psihologul Philip Zimbardo a vrut să vadă modul în care ajung oamenii să se conformeze cu rolul social în care sunt distribuiţi la un moment dat. Zimbardo a folosit studenţi voluntari, care ar fi trebuit să trăiască vreme de două săptămâni ca deţinuţi şi gardieni într-o clădire asemănătoare unei închisori. Rezultatele experimentului au fost teribile. Studenţi obişnuiţi s-au transformat în gardieni sadici şi răi sau în deţinuţi umili. După doar 6 zile, din cauza modului în care degenerau lucrurile, Zimbardo a fost nevoit să încheie experimentul.
9. Monstrul
În cadrul acestui experiment, realizat în 1939, 22 de copii orfani, 10 dintre ei bâlbâiţi, au fost separaţi în două grupuri egale: primul alături de un logoped care lăuda orice progres al copiilor, indiferent cât era de nesemnificativ, iar al doilea alături de un logoped care, dimpotrivă, critica aspru cea mai mică greşeală. Concluzia: sănătatea psihică a copiilor din cel de-al doilea grup a fost afectată grav şi pe termen lung.
8. MK-ULTRA
Experimentul MK-ULTRA a fost condus de către CIA în anii ’50-’60, tema fiind strict-secretă. Cert este că unul dintre subiecţii experimentului a fost Theodore Kaczynski, cunoscut drept Unabomber, care ulterior a devenit ucigaş în serie. De asemenea, şeful cercetărilor s-a sinucis, aruncându-se de la etajul 13 al unui hotel.
7. Elefanţi şi LSD
În 1962, Warren Thomas, directorul grădinii zoologice din Oklahoma City, a administrat unui elefant 3.000 de doze de LSD, încercând să afle dacă drogul îi poate induce animalului starea numită „musth“ – o stare specifică elefanţilor, care se manifestă periodic prin agresivitate extremă. Singurul lucru care s-a întâmplat a fost moartea aproape instantanee a pahidermului.
6. Experimentul Milgram
În 1963, când atrocităţile Holocaustului erau încă proaspete, Stanley Milgram a încercat să afle dacă a fost ceva special în legătură cu poporul german, ceva care să-i fi determinat să comită actele de cruzime. Milgram a cerut participanţilor la studiu să pună întrebări unei persoane conectate la un aparat de electroşocuri. De fiecare dată când persoana respectivă răspundea incorect era electrocutată la comanda conducătorului experimentului, iar voltajul creştea mereu. Evident, persoana era un actor, iar electroşocul doar simulat. Rezultatul: participanţii la experiment continuau să administreze şocurile la comanda conducătorului, deşi „victima“ urla de durere.
5. Tony LaMadrid
Într-un program început în 1983, mai mulţi schizofrenici aflaţi sub tratament au încetat să-şi mai ia medicamentele. Ideea experimentului era de a obţine informaţii, cu ajutorul cărora medicii să vindece schizofrenia. Din păcate, pacienţii s-au simţit mult mai rău, iar unui dintre ei, Tony LaMadrid, s-a sinucis, aruncându-se de la etajul 6.


4. Camera disperării
 
Experimentul condus de psihologul Harry Harlow în anii ’70, a dus la apariţia mişcărilor pentru protejarea animalelor. În studiul său, Harlow folosea maimuţe, pe care le închidea în aşa numitele camere ale disperării, unde animalele trăiau perioade lungi de timp în perfectă izolare. Maimuţele au înnebunit, iar două dintre ele s-au înfometat până la moarte.

3. Al treilea val
Experimentul din 1967 a încercat să demonstreze că până şi cele mai democratice societăţi pot fi atrase de filosofia fascistă. Într-o clasă de elevi de liceu, consucătorul experimentului a creat un sistem social, în care anumiţi elevi erau consideraţi membri ai unui ordin superior şi privilegiat. Consecinţa a fost faptul că elevii „privilegiaţi“ au dezvoltat tendinţa de a-i exclude şi a-i tortura fizic şi psihic pe cei consideraţi din afara ordinului superior.
2. Terapia „aversiune faţă de homosexuali“
În anii ’60, homosexualitatea era adesea considerată o boală psihică, drept pentru care destui reprezentanţi ai acestei minorităţi sexuale aveau convingerea că sunt bolnavi. Drept urmare, mulţi dintre aceştia au acceptat să fie supuşi terapiei „aversiune faţă de homosexuali“, care presupunea, printre altele, administrarea de şocuri electrice. Rezultatul: în loc să se „vindece“ de homosexualitate, subiecţii s-au ales cu traume psihice grave.
1. David Reimer
În 1966, când avea doar 8 luni, David Reimer a fost supus unei operaţii de circumcizie care a mers rău. Rana s-a infectat, iar David şi-a pierdut penisul. Atunci, psihologul John Money a sugerat că băiatul ar putea avea parte, totuşi, o viaţă normală dacă i s-ar face o operaţie de schimbare de sex. Părinţii au acceptat soluţia oferită, fără să ştie că, de fapt, Money conducea un experiment care urma să demonstreze că particularităţile sexului masculin sau feminin nu sunt înnăscute, ci dobândite pe parcursul vieţii. Operaţia a avut loc, iar David a devenit Brenda. Urmarea: deşi avea vagin, Brenda se comporta ca un băiat din toate punctele de vedere. În consecinţă, familia Reimer s-a destrămat, iar David s-a sinucis când a împlinit 38 de ani.

marți, 9 octombrie 2012

Injecţia cu celule animale poate elimina bărbia dublă

Oamenii de ştiinţă au creat o injecţie care are capacitatea de a elimina colăceii din jurul abdomenului fără a afecta restul corpului.
Uneori, nicio dietă nu pare să ajute la înlăturarea ţesutului adipos din anumite zone ale corpului. Acum, cercetătorii au descoperit că pot arde grăsimea în exces din zone izolate ale corpului prin injectarea unor capsule minuscule ce conţin un tip de celule producătoare de căldură, care au fost modificate genetic. Astfel de celule se găsesc, în mod normal, la animale şi copii. 
Celulele eliberează semnale care modifică ţesutul adispos din jurul lor, astfel încât surplusul de calorii să nu mai fie stocat ci să fie utilizat pentru producerea energiei. 
Testele realizate pe animale au demonstrat că injectarea capsulelor la şoareci duce la o scădere de 10% procente din greutate, chiar şi atunci când aceştia au avut o dietă hipercalorică. În plus, la sfârşitul anului, oamenii de ştiinţă vor testa tratamentul pe câini obezi, iar dacă metoda de va dovedi sigură, ea va putea fi utilizată de oameni peste aproape 6 ani. 
Cercetătorii cred că pastilele, care sunt de trei ori mai mici decât lăţimea unui fir de păr, pot fi injectate în anumite părţi ale corpului precum în colăceii din jurul abdomenului, fese, braţe sau sub bărbie pentru a reduce cantitatea de ţesut adipos. 
„Am descoperit că aceste capsule remodelează complet ţesutul adipos pe care sunt aşezate. Pentru moment trebuie să demosntrăm că metoda poate fi utilizată în siguranţă pe oameni pentru a putea îndepărta cantităţi mici de grăsime de pe corp”, a declarat coordonatorul studiului Ouliana Ziouzenkova. 
În studiu, oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Ohio au utilizat adipocite prelevate de la şoareci care au fost modificate genetic pentru a arde energia în exces. Astfel s-a constatat că acoperirea acestor celule într-o microcapsulă permite transplantarea lor fără a fi distruse de sistemul imunitar al gazdei. Şoarecii obezi care au primit capsulele au pierdut o zecime din grăsimea corporală în doar o lună. 
Celulele produc acest fenomen în urma eliberării semnalelor, cunoscute sub numele de factori termogenici, direct în grăsimile nesănătoase care înconjoară corpul şi pe care o determină să se transforme în celele producătoare de căldură, numite termocite. 
Termocitele, uneori numite şi grăsime brună, sunt des întâlnite la copii şi la anumite animale mici, unde contribuie la menţinerea temperaturii corpului prin arderea de energie sub formă de căldură. Odată cu înaintarea în vârstă, copii pierd aceste celule. 

luni, 8 octombrie 2012

Profetia lui Melchisedec

Melchisedec, un nume înconjurat de mistere şi legende magice. Este venerat şi cunoscut în diverse culturi. În Biblie, apare citat de multe ori ca Regele Salemului, iar în tradiţia evreiască este menţionat în diverse cărţi cum ar fi Zohar şi Midrash Rabba. Este cunoscut de popoarele orientale, temut de mongoli şi venerat de lamaşii budişti ai acelor pământuri.
Prof. Dr. Ferdinand Ossendowski, un ilustru călător, om de ştiinţă şi scriitor, povesteşte următoarele în deja clasica sa operă de călătorii “Bestii, Oameni şi Zei” (1924):
În timp ce traversam într-o caravană stepele Asiei Centrale, aproape de Tzagan-Luk, ghidul mongol a strigat dintr-o dată: ” Stop, opriţi-vă!”, şi de îndată s-a aruncat de pe cămilă la pământ, murmurând clasica mantră budistă “OM MANI PADME HUM”. Ceva incredibil se petrecu în acel moment. Aerul vibra suav şi aducea cu sine un cîntec de dragoste şi pace, care ajungea direct la inimă.
Pămîntul şi cerul păreau să îşi ţină respiraţia. Până şi animalele o percepeau: păsările coborau din zborul lor şi se odihneau, cămilele îşi ciuliseră urechile, caii rămăseseră nemişcaţi şi atenţi, câinii se opriră din lătratul lor şi yakii se întinseseră pe sol. Hamalii mongoli îngenuncheaseră şi se rugau cu ardoare în timp ce se simţea acea pace absolută: până şi vântul nelipsit din acele părţi, încetă să mai bată. Era o atmosferă extraordinară, o linişte şi o pace neobişnuite, mai ales pentru occidentali.
Când extazul colectiv se termină, mongolii îi explicară lui Ossendowski ce s-a întâmplat. Se apropiaseră de Misterul Misterelor, de regatul subteran al Regelui Lumii, chiar în momentul în care acesta era în meditaţie.
După cum probabil vă puteţi da seama, Ossendowski nu a putut obţine prea multe informaţii de la acei oameni. Acei mongoli ştiau că lamaşii pǎstrau cu aviditate secretul Regelui Lumii, şi îi pedepseau cu severitate pe aceia care divulgau aceste lucruri.
Dar, şi aici apare încă un mister, mărturisirea făcută de Ossendowski cu acea ocazie coincide foarte mult cu expunerea din cartea “Mission de l’Inde” a lui Marqués Saint-Yves d’Alveydre (1910) şi de asemenea cu povestirea altui autor mai puţin celebru, Louis Jacolliot, în “Les Fils de Dieu” şi “Le Spiritisme dans le Monde”.
Cei trei scriitori meţionaţi vorbesc despre Agharti sau Agharta, nume cu care, în limba tibetană, este denumit misteriosul regat subteran în care îşi are reşedinţa Regele Lumii.
Ossendowski povesteşte că, fiind în vizită la mănăstirea din Narabanchi, în Mongolia, a găsit o surprinzătoare profeţie lăsată de Melchisedec în acel loc pe care Geniul Pământului l-a vizitat în anul 1890. Iat-o aici:
Cu fiecare zi care trece, oamenii vor uita de sufletele lor şi se vor ocupa mai mult de corpurile lor. Corupţia cea mai mare va domni pe pământ. Oamenii se vor asemăna mai degrabă cu animalele sălbatice, însetaţi de sângele fraţilor lor. Semiluna va fi ştearsă şi adepţii săi se vor îngloda în cerşetorie şi într-un război continuu. Cuceritorii lor vor fi răniţi de soare, dar nu se vor ridica de douǎ ori; va cădea peste ei cea mai mare dintre nenorociri şi vor ajunge să fie insultaţi de celelalte popoare. Coroanele regilor, mari şi mici, vor cădea. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt…
Va fi un război teribil între toate popoarele. Oceanele se vor înroşi…Pământul şi fundul mărilor se vor acoperi de schelete, se vor diviza regatele, vor muri naţiuni întregi…Foamea, bolile, crimele necunoscute de lege, ce lumea nu va fi contemplat încă. Atunci vor veni inamicii lui Dumnezeu şi ai Spiritului Sfânt ce se aflǎ în interiorul omului. Cei care iau şi partea celuilalt, vor pieri de asemenea. Cei uitaţi, cei persecutaţi se vor răscula şi vor atrage atenţia lumii întregi. Vor fi ceaţă şi furtuni, munţii dezgoliţi se vor umple de păduri. Se va cutremura pământul…
Milioane de oameni vor schimba lanţurile sclaviei şi umilinţelor cu foame, boli şi moarte. Vechile drumuri se vor umple de mulţimi care vor merge dintr-un loc în altul. Cele mai bune şi mai frumoase oraşe vor pieri în foc…una, două, trei…Tatăl se va lupta cu fiul, fratele cu fratele, mama cu fiica. Viciul, crima, distrugerea corpurilor şi a sufletelor, vor domni fără limite…Familiile se vor împrǎştia…Fidelitatea şi dragostea vor pieri…Din zece mii de oameni, doar unul va supravieţui…unul nebun, dezbrăcat, înfometat şi fără forţe, care nu va şti să-şi construiască o casă, nici să-şi procure alimente… Va urla ca un lup turbat, va devora cadavre, va muşca din propria sa carne şi îl va sfida înfuriat pe Dumnezeu.
Se va depopula pământul. Dumnezeu îl va lăsa din mâna sa. Deasupra lui vor fi împrăştiate doar fructele nopţii şi ale morţii. Atunci va apărea un popor necunoscut până acum care, cu mână puternică, va smulge buruienile nebuniei şi viciului şi îi vor conduce pe cei care au rămas fideli spiritului oamenilor în bătălia împotriva răului. Vor fonda o nouă viaţă pe pământul purificat de moartea naţiunilor. De-a lungul a cincizeci de ani nu vor mai fi decât trei mari noi regate care vor trăi fericite pentru şaptezeci şi unu de ani. În continuare vor veni zece şi opt ani de războaie şi cataclisme…Apoi popoarele din Agharti vor ieşi din cavernele lor subterane şi vor apărea pe suprafaţa pământului.
În ultimul paragraf, în urma unei atente lecturi, Óscar Uzcategui a descoperit că Melquisedec dădea nişte date foarte exacte pentru profeţia sa. Să vedem:
Profeţia a fost scrisă de Domnul Lumii în anul 1890. Astfel că, atunci când Melchisedec spune ““pe parcursul a 50 de ani nu vor mai fi decât trei mari noi regate”, ne vorbeşte despre anul 1940, adică, de al doilea război mondial.
Au apărut atunci trei mari noi regate: Europa, Rusia şi Statele Unite ale Americii. Apoi spune că “vor trăi fericiţi pentru şaptezeci şi unu de ani”. Adică: 1940 plus 71, ne dă 2011. Şi în acest an fatidic “în continuare vor veni zece şi opt ani de războaie şi cataclisme”.
Ne spune astfel că suntem la porţile unui conflict mondial care va avea consecinţe oribile, nemaivăzute, şi care va dura 18 ani: din 2011 până în 2029.
Mai apoi va fi o regenerare şi va începe un nou ciclu, dar nu înainte de a a avea loc o involuţie şi distrugere, cum o spun atâtea profeţii şi religii din lume.
Sursa: Piatza.net

miercuri, 3 octombrie 2012

Posedarea este fenomen prin care o fiinta omeneasca gazduieste in ea o fiinta supranaturala si malefica, Forta unui „posedat” este de necrezut. O putem numi de-a dreptul „supraomeneasca”, in orice caz, inexplicabila. Iata ce povestea parintele Mathieu, exorcist din Besanton, decedat de curand, despre industriasul de cincizeci si doi de ani pe care l-a exorcizat:
Inainte sa se converteasca la religia catolica, acest om practicase mult magia neagra. Consultase multi medici, deoarece avea dureri de stomac, ba i se facuse si o operatie la vezica biliara. Degeaba. Pana la urma, si-a zis ca durerea aceea, un foc in burta, dupa cum o numea el, era cauzata de o putere rea si a acceptat cateva sedinte de exorcism. De fiecare data, la inceputul sedintei, isi pierdea cunostinta, devenea rigid si rece ca gheata. isi revenea abia dupa trei sferturi de ora.
Intr-o zi, omul a spus ca il doare in spate. Dar, vazand ca nu s-a constatat o deplasare de vertebre, parintele Mathieu a practicat inca o data exorcismul, incepand rugaciunile rituale.
“Mai intai si-a pierdut cunostinta si, la primul semn al crucii pe care l-am facut, s-a asezat ca o bara de fier, paralel cu podeaua, a fost smuls din scaun si aruncat atat de violent prin aer intr-un perete, incat am crezut ca si-a spart capul. Simtind ca nu sunt in stare sa stapanesc singur acea forta violenta, i-am chemat in ajutor pe preotul paroh si pe calugaritele de la manastirea din vecinatate. L-am asezat pe covor, in mijlocul camerei. Acum il tineam mai multi. Dar ne-a scapat din maini, cand am facut primele semne ale crucii, si s-a deplasat ca un bolid spre tavan, in picioare, desi statuse intins, cu piciorul stang intins si cu dreptul indoit. Cand a ajuns in fata unui tablou al Fecioarei, a fost impins inapoi. A cazut ca un bolovan la picioarele preotului, care tremura ca varga.”
Exorcismele au continuat si a doua zi, duminica. Parintele Mathieu a cerut ajutorul a zece barbati. Toti au confirmat faptele. L-au legat pe industrias cu o sfoara si, ca de fiecare data, acesta si-a pierdut cunostinta, devenind rece si rigid. Apoi, brusc, sfoara s-a desfacut si a scapat. Iata ce spune parintele Mathieu:
„Pe cand acest om era intins jos pe spate, cativa dintre oamenii chemati s-au asezat pe el. In timp ce exorcizam, acestia au inceput sa strige: Parinte, unde ne duce? Omul se ridica in aer cu barbatii pe el! Cand a revenit pe podea, acestia erau palizi la fata…” Si aveau de ce!”
Sursa: Almeea

marți, 2 octombrie 2012

Să nu mergi niciodată mai repede decât poate să zboare îngerul păzitor!

Am auzit o istorioară despre un grup de europeni care au plecat în expediţie prin Tibet împreună cu un şerpaş. Hotărâţi să ajungă într-o singură zi la tabăra unde erau aşteptaţi, au tot grăbit urcuşul, îndemnându-şi însoţitorul să meargă mai repede şi refuzând orice propunere de a face un popas. După multe ore de drum, tibetanul s-a oprit fără un cuvânt, s-a aşezat pe o piatră şi a închis ochii. Cercetătorii l-au întrebat ce face, i-au vorbit, l-au rugat, l-au ameninţat că nu-i mai dau nici o plată dacă nu se ridică imediat să-i conducă la locul dorit. Călăuza a rămas neclintită. După o oră şi ceva a deschis ochii, s-a ridicat scuturându-şi un pic veşmintele şi a pornit cu pas liniştit, chemându-i pe oameni să continue drumul. Aceştia au venit muţi de uimire. După o vreme, cineva a rupt tăcerea şi l-a întrebat ce l-a făcut să se oprească în felul în care o făcuse şi ce l-a înduplecat până la urmă să reia urcuşul. Şerpaşul a spus:
- Trupurile noastre s-au zorit prea mult. Trebuia să ne oprim şi să aşteptăm până ne ajung din urmă sufletele, altfel călătoria noastră n-ar fi avut sorţi de izbândă.
Povestea aceasta mi-a adus aminte o alta. Tot despre un tibetan. El nu însoţea pe nimeni, ci plecase de unul singur spre o mănăstire ridicată în vârf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie cu fulgere şi tunete. Omul a găsit un han unde să se adăpostească abia după ce s-a lăsat întunericul. A schimbat câteva vorbe cu stăpânul locului, a mâncat ceva şi s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziuă şi călătorul era gata de plecare. Hangiul s-a uitat pe fereastră, a văzut cum toarnă cu găleata şi a spus:
- Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prăpăd, n-o să apuci să ajungi nici până la următorul han, darămite sus, la mănăstire!
Drumeţul a deschis uşa şi i-a răspuns din prag:
- Nu-ţi fă griji. Sufletul meu a ajuns demult acolo, aşa că picioarelor mele le este uşor să-l urmeze.
Foarte probabil că istorioarele nu au fost născute deodată, ca gemenii, de acelaşi povestitor. Dar dacă le afli pe amândouă nu ai cum să nu te întrebi ce înseamnă a fi cu adevărat în ritm cu propriul suflet. Să nu îngădui trupului să gonească orbeşte îndemnat de urgenţe care te rup de sensul adânc al vieţii şi îţi barează chiar drumul spre culmea la care aspiri? Dar să laşi sufletul să se desprindă de celelalte învelişuri mai încete ale fiinţei, să-şi ia avânt pentru a marca locul unde şi ele vor ajunge, puse în mişcare de energia lui colosală? Şi de ce tocmai sufletul să fie înainte-mergător şi nu raţiunea sau voinţa? De ce tocmai sufletul să fie călăuza noastră prin lume, ce îl face pe el să deţină cunoaşterea care îi trebuie pentru a ne conduce la capătul nopţii?
La întrebarea aceasta primim răspuns atunci când întâlnim oameni în care sufletul vibrează fără măsură. Ceea ce spun ei este adevărat. Au uşurinţa de a lăsa o amprentă în viaţa noastră şi atunci când nu-şi propun să transmită ceva. Totuşi, ceva se comunică chiar prin simpla lor prezenţă. Au o înţelegere caldă a lucrurilor, un fel natural de a fi care face ca tot ceea ce este unic în fiinţa lor să intersecteze ceva universal.
Cei care  sunt conştienţi de propriul suflet se bucură să-i aprecieze pe cei din jur, să participe viu la frumuseţea pe care o presimt în ceilalţi, chiar şi atunci când aceştia nu-şi cunosc şi nu-şi celebrează frumuseţea interioară.
De ce să-i acordăm credit sufletului în propria viaţă? Pentru că a avea suflet înseamnă a fi conectat la prezenţa Divină.
Nemtii au o vorba:”Să nu mergi niciodată mai repede decât poate să zboare îngerul păzitor!
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...