"Ceea ce nu imbratisezi nu poti vindeca"
Sfantul Grigorie Teologul

luni, 29 noiembrie 2010

Despre iertare

"... Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștrii."
Pe oricine vei intreba dacă respectă aceasta cerință a rugăciunii noastre de căpătâi, cel chestionat va răspunde cu convingere că da, respectă ce spune "Tatăl nostru" și iarta pe cei care îi greșesc și se asteaptă ca și lui să-i fie iertate greșelile. Mi-am pus și eu intrebarea și am hotărât să fiu sincer. Ca atare a trebuit să recunosc că nu sunt un tip iertător. Am clemență doar față de mine și, cu greutate, față de familia mea. În rest sunt caustic, critic, chiar dur. Trebuie să fac eforturi penrtu a ințelege greșelile celor de lângă mine, să le găsesc o scuză, pe când pentru mine justificările sosesc instantaneu. Și totuși mă consider un om bun, așa cum se consideră fiecare, și-i văd răi doar pe alții, pe cei care nu gândesc și nu acționează cum imi doresc eu. Tot ce am scris până acum se referă doar la oameni care greșesc, deci nu fac nimic cu intenție. Ce te faci cu cei care iți fac rău cu bunăștiință? Oare putem cu adevarat să îi iertăm, vrem asta sau mai degrabă, daca ne-au facut rau îi vrem pedepsiți? Te-ai surprins vreodată gândind așa? Pariez că da. Și atunci întreb: Tu esti un om bun? Pe cine ai iertat azi? Dar ieri?
Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

duminică, 28 noiembrie 2010

Din nou despre iertare !

Spre sfârşitul slujbei de duminică preotul întrebă:
- Câţi dintre voi şi-au iertat duşmanii ?
Optzeci la suta au ridicat mâna. Preotul insistă cu întrebarea si toţi răspund de data asta, cu excepţia unei bătrânele.
- Mama Ileana... nu vrei să-ti ierţi duşmanii ?
- Eu nu am duşmani, răspunse ea blând.
- Asta este foarte frumos. Câţi ani ai mata ?
- Nouazeci si noua, răspunse batranica cu mandrie.
Toti cei din biserica se ridică în picioare şi aplaudă emotionati.
- Mama Ileana, poţi veni aici în faţă să ne spui cum se poate ajunge la nouazeci si noua de ani, fără să ai nici un duşman ?
Incetisor Ileana vine în faţă, se întoarce cu faţa spre credinciosi şi spune:
- Pentru că deja au murit toţi, arde-i-ar focu'!!!

joi, 25 noiembrie 2010

Târgu Mureș

Anul trecut, in februarie, niște probleme de sănătate m-au trimis pe nepusă masă la Târgu Mureș. Când am aflat că nu sunt chiar bolnav, paloarea mea de cardiac neimpresionând medicii de acolo, dintr-o dată mi-a venit chef de plimbare. Mi-au plăcut oamenii in primul rând, parcă-s mai politicoși dacât la noi. Sper să fie doar o părere. Mi-au plăcut deasemenea arhitectura, diferită de a Bacăului, dar și românismul afișat cu ostentație chiar.
Statuia Lupoaicei sau Monumentul Latinităţii se află în centrul municipiu- lui, in fața primăriei. Pentru a omagia originea latină a poporului român, în 1921 statul italian, a facut cadou României, un set de cinci copii ale celebrei Lupa Capitolina din Roma. Statuia aflată în Târgu Mureş era o copie după grupul statuar din Bucureşti si a fost dezvelită în anul 1924.
În parcul central se află Statuia ostașului român, care, de pe soclul său, pare să imbrățișeze pe toți cei care trec, indiferent de naționalitate...
O istorie zbuciumată a avut ideea realizarii unei statui a Crăișorului Munților. Până în anul 1918 autorităţile transilvănene au acţionat în direcţia descurajării oricărui demers care ar fi putut duce la realizarea statuii lui Avram Iancu, considerând colectarea fondurilor ca fiind „cerşetorie publică”, numindu-l totodată pe Avram Iancu „şef de bandiţi”. Monumentul a fost inaugurat dupa Marea Unire, la 10 mai 1930 in cadrul unei adunări solemne. Dar, 10 ani mai târziu, prin Dictatul de la Viena, Transilvania a fost nevoită să cedeze o mare parte din teritoriul său Ungariei. În aceste condiţii, mai mulţi intelectuali români, îngrijoraţi fiind de soarta monumentelor care cinsteau aspecte din istoria noastra, au hotărât să strămute statuia lui Avram Iancu, Statuia Ostaşului Român şi Monumentul Latinităţii. Primele două au fost duse în localitatea Câmpeni din judeţul Alba, iar a treia la Turda. Deşi după anularea Dictatului de la Viena, Transilvania revine în graniţele teritoriale ale României, statuile nu au fost readuse în Târgu Mureş monumentele actuale fiind copii, cum este cazul Lupoaicei, sau opere realizate de alti artiști.
Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacau

Doamna Stanca

In drumul de la Sibiu spre Bacău am oprit la Cetatea Fagarașu- lui. Până să vizităm cetatea ne-a atras atenția bustul Doamnei Stanca și, in mod deosebit, ceea ce scria pe soclu: “Aici a suferit toate umilinţele şi ameninţările, pentru că a cerut dreptate neamului său, chinuită şi apoi veşnic nemângăiata soţie a lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca”.
Știam foarte putin despre soția lui Mihai Viteazu și ne-am documentat...
Dacă Mihai Viteazu era „cel mai aprig în luptă şi mai norocos la biruinţă dintre voievozii noştri”, aşa cum îl caracteriza Nicolae Iorga, nu se poate spune că domnitorul român avea succes şi în plan familial. S-a căsătorit din interes cu jupâniţa Stanca, cu care a avut doi copii – Nicolae şi Florica. Doamna Stanca, era văduvă si provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau dintr-o familie înrudită cu fraţii Buzeşti, nu se știe precis. Căsătoria religioasă cu Mihai a avut loc la sfârşitul anului 1582 şi, din păcate nu a fost una fericită. Urmându-şi soţul în Transilvania, Doamna Stanca cu cei doi copii, s-au aşezat în cetatea Făgăraşului, cetate făcută cadou de către Mihai soției sale. După lupta de la Mirăslău, cei trei au fosti ţinuţi în cetate ca ostatici, iar după uciderea voievodului, Doamna Stanca a stat aici ca roabă. Robia sa nu a fost cum ne inchipuim noi. Documentele vremii, ne-o prezintă pe Doamna Stanca în tabăra potrivnică soţului său, mai mult chiar „Doamna Stanca ..... sosi acolo ca o regină. Optsprezece cai de-o frumuseţe rară trăgeau trei carete poleite şi împodoite. Şi odată în faţa duşmanului bărbatului ei, părăsita doamnă îi dădu drumul amarului. Blestemă şi plânse şi spuse ... că mai bine l-ar fi înghiţit pe Mihai pământul, după o viaţă de fărădelegi, şi că demult, de altfel, i-ar fi prezis ea lui pieirea. Iar fiul ei, Nicolae Pătraşcu, copil de paisprezece ani, începu să plângă şi să tremure, spunând neamţului că de-o fi avut tată-său vreo vină, să-şi poarte singur pedeapsa, iar el nu e vinovat cu nimic împăratului şi-i este lui plecat!”. De ce îl ura Doamna Stanca pe Mihai, de ce fiul s-a lepădat de tată și de ce chiar mama voievodului, Teodora, i-a întors spatele la un moment dat, fiului său, retrăgându-se la Mănăstirea Cozia?! Constantin Gane spune: "Mihai Viteazul a fost un soţ crud, un om care nu şi-a cruţat nevasta, care o punea faţă în faţă cu ibovnicele lui, cărora uneori le dădea pasul înaintea doamnei, despot în viaţa privată cum era în cea publică, în felul regilor de mai târziu ai Franţei cu multe Lavallière şi multe Pompadoure”. Pentru noi el este voievodul care a realizat prima unire și, pentru această faptă, românii îi iartă orice sau, mai corect, nu-l judecă pentru nimic.... Și eu stau în cumpănă dacă să postez pe blog. De vreme ce citiți, înseamnă că am hotărât să public.
Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

miercuri, 24 noiembrie 2010

Sibiu - Podul Minciunilor

Dacă ajungi în Sibiu și nu ai călcat pe Podul Minciunilor vei regreta că nu ai vizitat un loc plin de legendă și, mai ales, că nu ți-ai verificat perechea...
Se zice că podul “simte” minciuna și începe să geamă, încheieturile să-i scârţâie ameninţător iar balustrada dă impresia că va ceda, mincinosul urmând să se prăbuşească in gol. Sunt mai multe povești.
Varianta referitoare la comerț....
Negustorii din Piața Mică care inșelau clienții aveau parte de un tratament special. Nemulțumiții se intorceau cu marfa calpă și, după ce podul dovedea vinovația păcătosului, îl aruncau de sus pe cel prins cu ocaua mică. In felul acesta sibienii aveau parte de un comerț curat, necinstiții căutandu-și vad in altă parte.
Varianta romantică....
Aici tinerii indrăgostiți iși făceau jurăminte de iubire, se punea la cale viitorul, se făceau planuri de căsătorie.... Minciuna spusa de el, sau de ea, era indată simțită de pod care îl "scutura"pe vinovat. Ciudat însă, elevii de la școala militară puteau face orice promisiuni pe pod fără să li se întâmple nimic. Oare fonta folosită la construcția podului o fi fost din țeavă de tun topită?!
Varianta oficială...
Documentele atestă că podul a fost reconstruit in 1859, în locul podului de lemn existent din 1771 și se numea Podul Culcat fiindcă nu era sprijinit pe piloni. Culcat in limba săsească se spune "lugenmarchen" care înseamnă și minciună. Din jocul de cuvinte a rezultat denumirea actuală.Parcă-mi place mai mult legenda....
Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

luni, 22 noiembrie 2010

Istorie trăită

În august 1944 tatăl meu avea optsprezece ani și lucra pe un șantier la Oravița. Era una din cele mai grele perioade pe care o trăia România și totuși se făceau consolidări la digurile de apărare impotriva inundațiilor. Oare de ce acum, pe timp de pace, nu avem bani pentru astfel de lucrări? Asta este alta treabă și noi, oamenii simplii(!), nu avem cum să ințelegem prioritățile momentului... Cele ce urmează sunt povestite de tata, cu unele completări făcute de mine cu privire la situația de ansamblu.
Imediat după 23 august s-a auzit că dinspre Iugoslavia se indreaptă spre Oravița o unitate germană de vânatori de munte cu scopul de a ieși la Anina și apoi să organizeze rezistența in județul Caraș pentru ca toate unitațile germane din Balcani să se poată retrage prin sud vestul României spre Ungaria. Calculul era bine făcut, populația din zona fiind pro germană. Intradevăr peste câteva zile au apărut subunități de cercetare germane. Aveau motociclete cu ataș, cu mitraliere montate pe ele, iar soldații purtau haine de piele neagră si ochelari mari. Planul nu a mers. Românii îi așteptau pe foștii aliați și aveau misiunea să reziste până venea grosul trupelor române și sovietice. Nemții erau superior numeric, ca să nu mai vorbim de calitatea armamentului și experiența in luptă - veneau din Iugoslavia unde duseseră lupte grele cu unitațile de partizani, iar noi adunasem ceva trupe de la partea sedentară, unitațile de luptă fiind în retragere de pe frontul de est. S-a căutat și s-a găsit o soluție.... La Oravița funcționa (in satul Sărata?) o secție a Penitenciarului Timișoara care bineînțeles că era plină. Erau și politici dar și pungași precum și condamnați pentru fapte grave. Tuturor li s-a oferit șansa eliberării cu condiția să lupte impotriva nemților până la sosirea rușilor și "să țină frontul". Hotărârea autorităților și acceptul pușcăriașilor nu a durat mult, cum nu a durat mult nici înarmarea și organizarea luptei. Nemții se asteptau la o rezistență simbolică, dar au intâlnit fanatici în adevăratul sens al cuvântului, de fapt nu erau fanatici ci oameni care nu aveau de pierdut, numai de câștigat. Toate drumurile spre Anina au fost pregătite cu ambuscade, podurile au fost minate, din fiecare copac se trăgea, fiecare casă era un pericol. Pierderile nemților au fost mari, mai întâi din cauza surprinderii dar și din cauză că lupta se ducea fără reguli. Ca urmare, s-a renunțat la ideea retragerii prin România și vânătorii de munte germani s-au retras. Au venit rușii.... Spunea tata că un sat de nemți a fost ras de pe fața pămantului doar pentru vina de a vorbi germana. L-am intrebat pe tata ce au făcut ei in timpul luptelor. "În primul rând, a zis el, totul s-a petrecut ca la cinematograf, nu a durat mult, nici nu am priceput prea bine ce se întâmpla, mai târziu ne-am dumirit. Ne-am dat seama mai bine când au venit rușii și s-au apucat de omorât, de dat foc și de furat. Nemții nu aveau nimic cu populația civilă, chiar este adevărat că dădeau ciocolata la copii și că plăteau tot ce rechiziționau. Asta nu inseamnă că erau buni, dar parcă rușii erau mai răi. Nici noi nu am făcut mulți purici pe acolo, șantierul s-a închis și am venit acasă..."
Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

marți, 16 noiembrie 2010

Terra

Călătorea de milioane de ani prin spațiul negru și rece. O măcina o foame cumplită. Plutea intrun ocean de energie dar nu se putea hrăni. Undeva, in cele mai indepărtate amintiri, se contura imaginea unei alte existențe. Una paradisiacă... Pe atunci se afla sub influența binefăcătoare a Soarelui. Dinspre astru veneau valuri de lumină și căldură. Purta pe ea viață. Plante verzi, roiuri de insecte, animale mari, blânde dar și altele mici și viclene. Pe toate, insă, le intrecea OMUL. Câtă perfecțiune! Câtă perseverență! Nimic nu-i stătea in cale. A devenit stăpân peste toate, a transformat intreaga planetă. A și botezat-o Terra. Suna frumos. La început a considerat-o centrul Universului, dar cu timpul a înteles că este una din miliardele de planete. Când s-a desprins de pe ea și a făcut prima călatorie cosmică i-a mai dat un nume "Planeta albastră". Suna, așa, a alint.
Tot timpul găsea ceva de schimbat. Construia și nu-i plăcea - dărâma inălțând ceva și mai măreț. Miliarde de unelte schimbau zilnic fața planetei. A început cu plugul de lemn în brazda căruia creșteau lanuri de grâu și a ajuns la căi ferate, șosele, baraje, orașe imense....
Nu asta era important pentru ea. De la firul de iarbă care încolțea primăvara până la ființa supremă - omul - tot ce trăia pe suprafața Terrei, în momentul morții, devenea hrană pentru ea. Miliardele de corpuri îi hrăneau trupul iar sufletele lor erau hrana spiritului. Tot ce era viu era bun dar omul era suprema bucurie. Sufletul omului îi lărgea perspectiva, îi schimba egoul. Fiecare ultimă răsuflare a acestuia o făcea mai înțeleaptă, dar și dornică de mai mult. Spiritul Terrei se apropia de cel al oamenilor cu fiecare zi. Nu se mai mulțumea cu moartea naturală sau accidentală. A pătruns în mintea omului și a cerut sacrificii. De orice fel la început. Omul ia oferit porumbei și miei plini de puritate dar si tauri puternici. Nu a fost destul și a vrut jertfe omenești. A primit tot ce era mai bun în lume. Suflete curate, nobile, de o frumusețe rară care au făcut-o mai bună. A domolit furia arderilor sale interne, nu a mai scuipat foc prin vulcani, a potolit vânturile cele mari, a liniștit apele... Nu era bine. Nu mai mureau destui, nu avea cu ce se hrăni, iar foamea o agita. Ce idee grozavă a fost Turnul lui Babel. A reușit să-i invrăjbească pe toți împotriva tuturor. Spiritul Terrei găsea și transmitea motiv de luptă pentru orice. Pentru pă mânt, pentru ape, pentru mâncare dar și pentru femei și pentru zei. Țărâna se inroșea de sângele celor căzuți în războaie, iar sufletele lor inundau spiritul Terrei. Moartea in luptă însemna multă suferință și ură, iar Terra se schimba. Furtunile pe mări și oceane ilustrau spiritul său, nămeții și gerurile inghețau mințile și sufletele. Se murea de boală, săracie, prostie, vanitate. Vanitatea era ceva ce putea fi exploatat. Ducea la razboaie care ofereau hrana adevarata și abundentă, iar conflagratiile mondiale i-au deschis un apetit fantastic. Dar....
Întro zi omul a înteles că nu va putea trăi pe această planetă flămândă, că odată și odată ea îl va inghiți cu totul. Când a văzut că omul iși deschide aripile precum Icar și zboară către alte lumi, Terra a priceput că este condamnată și că va trebui să se mulțumească cu firimituri. Spiritul cu ce avea să-l mai inalțe?!
Au urmat vremuri triste. Soarele pălea, lumina trimisă de el era palidă și rece și parcă nici chingile în care o ținea nu mai erau așa de puternice. Ba, chiar avea impresia că va fi scăpata în neant. Când s-a întâmplat lucrul acesta, deși știa că se va intâmpla odată, a intrat in panică - rămașiță de umanitate - dar apoi s-a liniștit. Știe deja ce are de făcut. Trebuie să găsească o stea tânară, puternică, luminoasă și va fi iar "a treia planetă de la soare". Este cel mai bun loc. Cănd o va găsi, spiritul sau va munci șapte zile și va creea din nou minunata "Planetă albastra"....

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

marți, 9 noiembrie 2010

Noi și ei

Toate filmele americane prezintă ofițerii lor intrun mod favorabil. Sunt inteligenți, curajoși, bine pregătiți, bine echipați. Calitatea supremă este simțul onoarei. Chiar dacă se intâmplă să prezinte (filmul) un ofițer american care nu se incadrează in tiparul arătat mai sus, se va găsi un alt ofițer care să-l corecteze. Când spun corecție ințeleg o acțiune fermă care poate duce până la eliminarea fizică. De cele mai multe ori nu este nevoie de măsuri extreme fiindcă el, ofițerul american, este capabil să se corecteze si să treacă de partea celor buni. Finalul este de regulă solemn. După ce a trecut prin incercări grele, dar a invins, este salutat cu respect de subordonați pe când el isi târâie cu decența piciorul rănit. Sau, varianta dureroasă, soția, foarte frumoasă chiar și atunci când are fața boțită de durere, primește drapelul ca semn de maxim respect. O gardă de onoare cu soldați impecabili salută cu salve care lovesc urechile asistenței ca un ciocan. Foștii camarazi lăcrimează fără să le fie rușine că plâng, ei sunt duri în acțiune, în viața de zi cu zi sunt oameni ca și noi. Mesajul: SUA își respectă armata, o protejează și, sigur că da, o trimite la luptă fiindcă asta-i este misiunea.
La noi... Păi la noi nu-i ca la ei.
Vă voi povesti despre un colonel pe care l-am cunoscut la Școala de Ofițeri de Rezervă Bacău. Nu arăta, fizic vorbind, ca ofițerii americani. Era mai uzat. Fuma mult, numai țigari Carpați, și-și dregea glasul inainte de a vorbi, probabil avea gâtul ca un horn necurațat. Viața nu fusese blândă cu el, trecuse prin aproape douăzeci de garnizoane, nu totdeauna a fost alături de familie când a trebuit, băiatul nu era chiar ce sperase el să ajungă, doamna nu arăta ca o vedetă - solda de colonel nu-l ajuta să o îmbrace cu haine de firmă. Dar era un ofițer român care rivaliza cu cel american. Era înțelept, bun si blând, răbdător cu prostiile care le făceam noi locotenenții. Indiferent ce grad aveai el iți spunea "Căpitane,...." Avea o liniște pe care am mai intâlnit-o doar la bunicul meu. Niciodată nu se supăra tare, așa ca alții, când găsea nereguli...
În noaptea de 21 pe 22 decembrie 1989 eram comandant de gardă în unitate și, după ce s-a înnoptat, băieții m-au chemat de mai multe ori la posturi fiindcă de jur împrejur se auzeau focuri de armă și se vedea flacără la gura țevii ca și când cineva ar fi tras asupra lor. Firesc, am mers și am raportat. ”Căpitane, (eram locotenent major, dar nu conta) or fi biciuri.” Replica mea că nu am mai văzut biciuri automate nu l-a suparat, a venit cu mine pe la posturi și s-a convins. Ne-am intors la corpul de gardă și, cu voce plată a zis:”Fumez o țigară. Să nu mă deranjeze nimeni”. Și l-am păzit până a tras cu sete un Carpați după care, cu un calm desăvârșit, a dat ordinele de rigoare și în jumătate de oră toată școala era în forfotă. S-a distribuit muniție de razboi, s-au organizt patrule, întrun cuvânt ne-a pus pe roate....
Așa a fost atunci.
După câțiva ani l-am condus pe ultimul drum. Garda de onoare arăta ca o adunătură de dezertori. Răpănoși, cu bocancii plini de praful drumului spre cimitir, șase soldati mărunței, că erau de la unitatea de tancuri, au tras trei salve care au sunat ca niște pârțuri. O găină a cârâit urât când a fost dată peste mormânt iar camarazii, opt de toți, niciunul in uniformă, fumau țigări cu filtru undeva în lateral. Nici unul nu a lăcrimat. Nici unul nu a salutat. Nici eu. Mi-au rămas tristețea și nemulțumirea că nu l-am onorat. Colonelul a plecat în liniște, discret așa cum și-a trăit toată viața. Cel puțin nu a mai prins vremurile de acum. A murit fără să-i spună Boc că-i nesimțit! Despre prezentare in filme nu are rost sa mai vorbim. Când ne scuipă președintele nu văd de ce ar fi interesați de noi regizorii.
....Sunt, in schimb, apreciați papagalii.

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

Despre oameni si furnici

Mai în vară, dimineața, in timp ce serveam micul dejun, am constatat ca pâinea nu avea numai unt ci și multe furnici... Ce să fac? Am cumpărat soluția salvatoare și am flituit prin toate colțurile. Am considerat dreptul meu să le elimin. Mă deranjau. Nimeni nu m-a condamnat că am organizat un holocaust. Nu exagerez, chiar asta am făcut! O sa spuneți că nu erau decât furnici. Da, dar aveau viață! Toti spunem, banal deja, că viața este un miracol, dar nu avem nicio reținere în a o suprima atunci când cutumele noastre ne dau dreptul. Noi, oamenii simpli (ce-mi place cum sună!), avem dreptul să omorâm furnici, alții dispun cu aceeași ușurință de viața noastră. De ce asta? FIINDCA POT! Atenție! Batem numai pe cei pe care-i putem bate. Nu-i glumă! Să ne gândim. Avem un șef care ne stoarce și este mereu nemulțumit. Cu cât suntem mai atenți, mai corecți, mai punctuali, etc. el este mai nemulțumit... Totuși nici gând să-l infruntăm, ba chiar ne controlăm limbajul, iar de injurat il injurăm doar seara, inainte de a adormi, și asta numai in gând. Același om care rabdă in fața șefului îi va aplica o corecție urgentă propriului copil pentru o vină de nimic. Sigur că, dacă este nevoie, îi dai copilului rinichiul, dar de bătut il bați fiindcă poți, nu fiindcă ar merita numaidecât.
Revenim la furnicile mele. Să ne inchipuim că, până la urmă, pe planeta noastră vor sosi extratereștrii. Să ne mai inchipuim că, dacă au strabătut drum lung de mii și mii de ani lumină, au și dezvoltarea necesară, adică putem accepta că intre civilizația lor și a noastră ar fi o cale la fel de lungă ca intre noi și furnici. Dacă-i deranjăm ne vor da cu flit?!

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

luni, 1 noiembrie 2010

De ce ne pierdem?

În clasa întâia, aliniați frumos in bănci, copii cu ochii rotunzi sorb cuvintele invățătoarei. Toți sunt atenți, toți sunt stângaci atunci când pun mâna pe creion, toți au aceeași șansă. Câtăva vreme au aceleași rezultate, semn că toți pot invăța. Asta până-ntro zi când unul nu intelege ceva si rămâne in urmă. Pierde azi teren, pierde și mâine, pierde și dorința cu care incepuse. De ce?! Ce mecanism nu funcționează?
Cândva, prin 1965, de la un liceu de prestigiu din Moldova a trebuit mutat un număr de elevi la un alt liceu. Conducerea liceului a hotărât să mute ultimii trei elevi din fiecare clasă, trimițând practic codașii promoției. Mai mult, a reorganizat promoția grupând primii trei elevi din fiecare clasă intr-una specială cu speranța de a obține rezultate extraordinare. Bănuiți surpriza. La sfârșitul anului școlar clasa de premianți a avut aceleași rezultate ca oricare din celelalte clase. Dacă cu un an inainte toți fuseseră premianți, acum aveau și corigenți! Clasa codașilor s-a comportat la fel. Avea premianți deși cu un an inainte toți erau pe ultimele locuri, dar, bineințeles că avea și corigenți. Repet intrebările. De ce?! Ce mecanism nu funcționează?
De ce, mai târziu, in viață, unii dintre noi pierd ritmul, renuntă la idealuri și la vise și se comportă de parcă ar merge mereu cu frâna de mâna trasă. De ce nu vedem tot timpul drumul drept și bun și-l alegem pe cel ocolitor și plin de gropi? De ce ne resemnăm? De ce imbătrânim înainte de vreme?

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacau
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...