Focul

Un sunet straniu a strabatut camera dinspre fereastra spre pat. Am simtit un soc, ca o cadere usoara, si somnul, care ma furase pe nesimtite, a fugit pe loc.
- Ce-a fost asta, cutremur?
- Nu stiu, am raspuns eu, parca se aude ceva afara.
Cu pasi moi am mers spre usa balconului si am iesit tinandu-mi sotia, protector, mai in spate. Pe strada un suvoi de lume mergea spre biserica. Era exact ca in seara de Inviere cand foarte multa lume se indreapta spre biserica din cartier, doar ca acum lipsea linistea si aerul pios, in aer se simtea agitatie, chiar frica. Nedumerit, am privit spre dreapta, pe directia de mers a multimii si, peste blocuri, in departare, am vazut o lumina rosiatica si limbi de foc care se ridicau spre cer. Scantei galben-alburii se ridicau in roiuri si vederea lor mi-a incretit pielea
- Unde o fi arzand, a intrebat sotia, mai mult pentru sine.
- La Paine sau la Bere, am zis eu, dupa cum se vede focul. Hai sa iesim sa vedem despre ce-i vorba.
- La ce bun, oricum nu putem face nimic, mai mult incurcam.
Pe strada lumea curgea in continuare spre locul incendiului care se potolea usor pentru a izbucni din nou mai violent, parca. Au trecut mai multe masini de pompieri si m-am mirat ca au luat-o pe aleea noastra, printre oamenii care s-au ferit si s-au oprit din vorba pentru a continua dupa ce duduitul motoarelor s-a stins in noapte.
- Pe unde ies oare la Paine, am intrebat. Doar nu pot trece calea ferata!
- Stiu si eu, poate nu o fi acolo focul.
Incet, incet lumea care mergea la foc s-a rarit si flacarile s-au domolit, dar tot se mai vedeau peste blocuri. Totul parea ireal in linistea care s-a lasat. Nu se mai auzeau sirenele pompierilor, doar luminile girofarurilor intepau in continuare cerul. Nu erau de loc stele, probabil nu le vedeam din cauza luminii puternice. Si dintro data am vazut ca aleea noastra, golita de lume, era mai larga decat o stiam, parca si blocurile aratau mai bine. "Depinde cum cade lumina", mi-am zis si am intrat in casa scuturat de un fior. Am adormit cu privirea spre geamul in care se reflecta din cand in cand cate o valvataie si spre dimineata parca s-a auzit din nou sunetul straniu care ne trezise la miezul noptii.
- Dormi linistita, nu-i nimic am mormait eu cand sotia a tresarit.
La ora sase, cand a sunat ceasul, am sarit din pat si am iesit grabit in balcon. Nu stiu de ce ma asteptam ca toata zona sa fumege, dar spre Fabrica de paine nu se vedea nimic. Soarele diminetii scanteia, doi barbati treceau cu pasi mari spre statia de autobuz si, parca, aleea era mai ingusta decat o vazusem noaptea...
Ajuns la serviciu primul lucru a fost sa intreb daca mai vazuse cineva focul dar toti se uitau la mine nedumeriti.
- Ce foc? Nu stiu, am dormit butuc toata noaptea, a zis Micul Sam, desi el ar fi trebuit sa vada mai bine decat mine toata povestea asta, locuind mai aproape de zona Fabricii de paine.
Agitatia mea i-a contaminat pe moment, dar apoi fiecare au trecut la treburile lor si discutia s-a stins. Cand am ajuns acasa, sotia ma astepta cu aceeasi veste: nici la ea la serviciu nimeni nu vazuse si nu auzise nimic. La masa am sucit problema pe toate partile si, pana la urma am admis ca am visat, dar amandoi sa avem acelasi vis si, mai ales, aceeasi conversatie parea cu neputinta, era deja de domeniul SF-ului.
- Stai, am zis, merg sa iau "Desteptarea". Nu se poate sa nu fie scris despre incendiu.
Am coborat scarile din doua in trei trepte si in cateva minute eram la chioscul de ziare. Vanzatoarea m-a privit surprinsa de interesul care-l aratam ziarului local, dar nu a comentat. La prima vedere nu am gasit nici un titlu cu privire la incendiu nici pe prima pagina nici pe urmatoarele.
- Nimic, am raspuns acasa privirii intrebatoare.
Am luat ziarul de la capat impreuna si am cautat pe-ndelete. Nimic!
- Poate la ora cand a ars, ziarul era deja tiparit. Sa vedem maine, am zis eu cu un fir de speranta. Dar nici a doua zi nu a aparut nicio informatie, iar vecinii pe care i-am intrebat ridicau din umeri. Dupa catava vreme ne-am linistit si noi, riscam sa devenim ciudati cu insistentele noastre.
Ma intreb si azi ce s-o fi intamplat in noaptea aceea si nu am raspuns. Pe atunci nu indrazneam sa spun nimanui de gandul ca poate am calatorit in timp sau intrun univers paralel. Nici acum nu cred ca aceasta idee este acceptata de multi ...
Vespazian Ionesi, mai 2011, Bacau

Durerea unei mame

Ce vă povestesc se întâmpla la inceputul lui iunie 1979. Eram elev la școala militară la Sibiu și în ziua aceea ne întorceam din poligonul de la Poplaca. Ziua era grozav de frumoasă, cu un soare strălucitor, nu era prea cald, iar noi veneam cântând. Închipuiți-vă un pluton de bărbați tineri, înalți, puternici, frumoși păsind în cadența unui cântec care ne plăcea foarte mult fiindcă nu era din cele "regulamentare". Versurile erau despre mare, pescăruși și o fată frumoasă - trei motive bune ca să-l cântăm. Îi plăcea și lui Tomiță, comandantul nostru, sictirit pe textele idioate despre "bravul tunar". Am spus că eram frumoși. Da. Eram. Cum să nu fii frumos la douazeci și doi de ani în condițiile în care fuseserăm selectionați de la vârsta de cincisprezece ani pentru a ajunge ofițeri. Condițiile de admitere erau dure, trebuia sa fim sănatoși, drepți la trup și minte. Timp de șapte ani am facut zilnic sport iar profesorii, pe lângă pregătirea militară, ne-au făcut educație în spiritul onoarei și patriotismului. Nu exagerez, chiar am avut șansa ca tinerețea să-mi fie dirijată de niste oameni deosebiți și mă gândesc să pregătesc câteva portrete ale dascălilor mei și să le postez pe blog.
Dar să revenim. Drumul nostru trecea pe lângă o școală pentru copii cu deficiențe motorii, iar la poartă aștepta o femeie, probabil mama unuia din copii internați acolo. Când ne-am apropiat, la vederea noastră, femeia a izbucnit în plans. Și cântecul nostru despre mare, zbor și dragoste s-a frânt. Nici Tomiță nu a zis nimic când am tăcut deodată, fără ordin. Am intrat în cazarmă cu inimile grele, se auzeau doar pașii noștri cadențați. De câte ori mi-aduc aminte de femeia din poartă, parcă mă apasă ceva pe suflet.
Vespazian Ionesi, ianuarie 2011, Bacău

Vasile al Ilincăi

La 22 iunie 1941, 2.600.000 de nemți cărora li s-au alăturat 326.000 de români au atacat Uniunea Sovietică. Acest al doilea front deschis de Hitler se întindea din nordul Finlandei până la Marea Neagră. La ordinul Mareșalului Antonescu „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!” românii au atacat pe un front cuprins între Cernăuți - în nord și Marea Neagră - în sud. Scopul acestei ofensive era să aducă în granițele firești Basarabia, pământ romanesc cuprins între Prut și Nistru. La plutonul cercetare al unei unități, din cele care acționau în sud, era și Vasile al Ilincăi din Sarata, Bacău. Misiunea plutonului din care făcea parte era să devanseze grosul efectivelor și, în caz că se intâlneau cu rușii, să alarmeze unitatea, pentru a evita atacurile prin surprindere. Vasile al Ilincăi era socrul meu, pe care nu l-am cunoscut. Le povestea fiicelor prin câte a trecut, iar ele, mici fiind, ascultau infiorate întâmplările grozave. Mai trăia doar fiindcă-l ocrotise Dumnezeu. În focul atacurilor, spunea el, mulți români nu ținteau să omoare, doar indreptau pușca spre ruși și trăgeau "dacă trebuie să moară, o să-l găsească glonțul" spuneau unii. Alții, dimpotrivă, erau permanent la pândă "uite-l, acu-l rad". Și-ntradevăr glonțul lovea, de cele mai multe ori direct în steluța din căciulă, frângând omul care, se lungea pe fundul tranșeei. Nici "vânătorii" noștri nu aveau zile multe, odată-i vedeai și pe ei că tresar loviți, suspină și li se face privirea sticloasă. Nimeni nu îndrăznea să judece pe nimeni. "Dumnezeu să-i ierte", șopteau ceilalți cu frică și speranța că lor nu o să li se întâmple. O parte reușeau să rămână oameni, dar pe mulți războiul îi făcea câinioși indiferent de nație. Era cineva vinovat!?

Vespazian Ionesi, decembrie 2010, Bacau

Sufletul mamei

Când m-am născut, povestește soția mea, tata, necăjit că nu are băiat, a zis: "milă-mi va fi de ea, dragă niciodată"... Nu a fost așa nici un moment. Ținea foarte mult la noi, la mine și la soră-mea. Mi-aduc aminte că întruna din zilele de iarnă de pe vremea când eram copil, am ajuns acasă după ce a înserat. Veneam de la săniuș și eram înghețată bocnă. Ghetuțele sunau când pășeam pe podeaua din casă, mâinile-mi erau roșii, nu-mi simțeam degetele nici de la mâini nici de la picioare și-mi venea să plâng. După ce m-a descotorosit de hainele ude, m-a descălțat și m-a băgat sub plapuma, mi-a luat mânuțele înghețate in palmele lui mari să mi le încălzească. Stând în pat învelită până la nas înainte de a adormi am ascultat o poveste, care, ca toate cele spuse de tata, nu o voi uita niciodată.

"Ne apropiam de Odessa, dar până să ajungem acolo trebuia sa trecem Nistrul. Rușii iși întăriseră pozițiile pe mal cu gând să ne oprească, fluviul fiind foarte greu de trecut. Artileria lor bătea pozițiile noastre metru cu metru, proiectilele expoldau în jur la intervale de timp precise, atâta doar că nu știam unde vor pica. Eram întro groapă de obuz, plin de praf, inima îmi bubuia în urechi mai tare ca bombele, iar eu nu reușeam să aleg momentul când să fac saltul înainte între două explozii. Deodată mi-a răsunat în ureche vocea lu' mama, bunică-ta Ilinca, moartă săraca de atâta vreme: "Pleacă acum, că nu mori!" Am înghețat. Nu mai auzeam nici țăcănitul mitralierelor, nici bubuitul tunurilor, nici urletele răniților, nimic. Parcă eram paralizat. Glasul mamei s-a auzit din nou, mai tare:"Pleacă acum, că nu mori!" Și am plecat ca din pușcă, pe șira spinării aveam gheață. Am sărit în altă adâncitură la vreo douăzeci de metri mai în față și am întors capul spre locul de unde plecasem cu gând să o văd pe mama, așa de reală fusese vocea. Nu era mama, venise deja altcineva și se adăpostise în groapă. Nu am apucat să întorc privirea înainte, că un proiectil a căzut exact de unde plecasem eu și l-a făcut fărâme pe cel ce mi-a luat locul. În ziua aia nu am fost om. Nu mi-a trebuit mâncare, nu puteam vorbi. O aveam pe bunică-ta Ilinca în fața ochilor și mă gândeam că nu-i moartă. M-am închinat, am mulțumit celui de sus și mamei și am mers mai departe."
Vespazian Ionesi, decembrie 2010, Bacău

Istorie trăită

În august 1944 tatăl meu avea optsprezece ani și lucra pe un șantier la Oravița. Era una din cele mai grele perioade pe care o trăia România și totuși se făceau consolidări la digurile de apărare impotriva inundațiilor. Oare de ce acum, pe timp de pace, nu avem bani pentru astfel de lucrări? Asta este alta treabă și noi, oamenii simplii(!), nu avem cum să ințelegem prioritățile momentului... Cele ce urmează sunt povestite de tata, cu unele completări făcute de mine cu privire la situația de ansamblu.
Imediat după 23 august s-a auzit că dinspre Iugoslavia se indreaptă spre Oravița o unitate germană de vânatori de munte cu scopul de a ieși la Anina și apoi să organizeze rezistența in județul Caraș pentru ca toate unitațile germane din Balcani să se poată retrage prin sud vestul României spre Ungaria. Calculul era bine făcut, populația din zona fiind pro germană. Intradevăr peste câteva zile au apărut subunități de cercetare germane. Aveau motociclete cu ataș, cu mitraliere montate pe ele, iar soldații purtau haine de piele neagră si ochelari mari. Planul nu a mers. Românii îi așteptau pe foștii aliați și aveau misiunea să reziste până venea grosul trupelor române și sovietice. Nemții erau superior numeric, ca să nu mai vorbim de calitatea armamentului și experiența in luptă - veneau din Iugoslavia unde duseseră lupte grele cu unitațile de partizani, iar noi adunasem ceva trupe de la partea sedentară, unitațile de luptă fiind în retragere de pe frontul de est. S-a căutat și s-a găsit o soluție.... La Oravița funcționa (in satul Sărata?) o secție a Penitenciarului Timișoara care bineînțeles că era plină. Erau și politici dar și pungași precum și condamnați pentru fapte grave. Tuturor li s-a oferit șansa eliberării cu condiția să lupte impotriva nemților până la sosirea rușilor și "să țină frontul". Hotărârea autorităților și acceptul pușcăriașilor nu a durat mult, cum nu a durat mult nici înarmarea și organizarea luptei. Nemții se asteptau la o rezistență simbolică, dar au intâlnit fanatici în adevăratul sens al cuvântului, de fapt nu erau fanatici ci oameni care nu aveau de pierdut, numai de câștigat. Toate drumurile spre Anina au fost pregătite cu ambuscade, podurile au fost minate, din fiecare copac se trăgea, fiecare casă era un pericol. Pierderile nemților au fost mari, mai întâi din cauza surprinderii dar și din cauză că lupta se ducea fără reguli. Ca urmare, s-a renunțat la ideea retragerii prin România și vânătorii de munte germani s-au retras. Au venit rușii.... Spunea tata că un sat de nemți a fost ras de pe fața pămantului doar pentru vina de a vorbi germana. L-am intrebat pe tata ce au făcut ei in timpul luptelor. "În primul rând, a zis el, totul s-a petrecut ca la cinematograf, nu a durat mult, nici nu am priceput prea bine ce se întâmpla, mai târziu ne-am dumirit. Ne-am dat seama mai bine când au venit rușii și s-au apucat de omorât, de dat foc și de furat. Nemții nu aveau nimic cu populația civilă, chiar este adevărat că dădeau ciocolata la copii și că plăteau tot ce rechiziționau. Asta nu inseamnă că erau buni, dar parcă rușii erau mai răi. Nici noi nu am făcut mulți purici pe acolo, șantierul s-a închis și am venit acasă..."
Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău