Sufletul mamei

Când m-am născut, povestește soția mea, tata, necăjit că nu are băiat, a zis: "milă-mi va fi de ea, dragă niciodată"... Nu a fost așa nici un moment. Ținea foarte mult la noi, la mine și la soră-mea. Mi-aduc aminte că întruna din zilele de iarnă de pe vremea când eram copil, am ajuns acasă după ce a înserat. Veneam de la săniuș și eram înghețată bocnă. Ghetuțele sunau când pășeam pe podeaua din casă, mâinile-mi erau roșii, nu-mi simțeam degetele nici de la mâini nici de la picioare și-mi venea să plâng. După ce m-a descotorosit de hainele ude, m-a descălțat și m-a băgat sub plapuma, mi-a luat mânuțele înghețate in palmele lui mari să mi le încălzească. Stând în pat învelită până la nas înainte de a adormi am ascultat o poveste, care, ca toate cele spuse de tata, nu o voi uita niciodată.

"Ne apropiam de Odessa, dar până să ajungem acolo trebuia sa trecem Nistrul. Rușii iși întăriseră pozițiile pe mal cu gând să ne oprească, fluviul fiind foarte greu de trecut. Artileria lor bătea pozițiile noastre metru cu metru, proiectilele expoldau în jur la intervale de timp precise, atâta doar că nu știam unde vor pica. Eram întro groapă de obuz, plin de praf, inima îmi bubuia în urechi mai tare ca bombele, iar eu nu reușeam să aleg momentul când să fac saltul înainte între două explozii. Deodată mi-a răsunat în ureche vocea lu' mama, bunică-ta Ilinca, moartă săraca de atâta vreme: "Pleacă acum, că nu mori!" Am înghețat. Nu mai auzeam nici țăcănitul mitralierelor, nici bubuitul tunurilor, nici urletele răniților, nimic. Parcă eram paralizat. Glasul mamei s-a auzit din nou, mai tare:"Pleacă acum, că nu mori!" Și am plecat ca din pușcă, pe șira spinării aveam gheață. Am sărit în altă adâncitură la vreo douăzeci de metri mai în față și am întors capul spre locul de unde plecasem cu gând să o văd pe mama, așa de reală fusese vocea. Nu era mama, venise deja altcineva și se adăpostise în groapă. Nu am apucat să întorc privirea înainte, că un proiectil a căzut exact de unde plecasem eu și l-a făcut fărâme pe cel ce mi-a luat locul. În ziua aia nu am fost om. Nu mi-a trebuit mâncare, nu puteam vorbi. O aveam pe bunică-ta Ilinca în fața ochilor și mă gândeam că nu-i moartă. M-am închinat, am mulțumit celui de sus și mamei și am mers mai departe."
Vespazian Ionesi, decembrie 2010, Bacău