“Creştinii puneau rămăşag cine va reuşi să taie un om în două, să-i reteze capul sau să-i scoată măruntaiele cu o singură lovitură de spadă”

De importanţă capitală şi cu consecinţe decisive pe toate planurile culturii şi civilizaţiei omenirii, secolele Renaşterii au fost însă umbrite de evenimente reprobabile, de aspecte sumbre pe care istoria nu le poate omite, – chiar dacă prin menţionarea lor imaginea globală a întregii perioade, adeseori idealizată, rezultă obnubilată. Un exemplu concludent îl oferă practicile colonialismlui, rezultat al epocii marilor descoperiri geografice: adică, tocmai al evenimentului istoric cel mai important al acestei perioade.

Atrocităţile conquistadorilor spanioli în Lumea Nouă au fost precedate de cele ale portughezilor pe coastele Africii Occidentale. În incursiunile lor de pe litoral şi din apropiere pentru a captura sclavi, portughezii incendiau colibele, ucideau bătrâni şi copii, vânau bărbaţi cu câini mari dresaţi în acest scop, aduşi special din insulele Canare. Cum însă interesul lor nu era de a se instala definitiv pe teritoriile africane pentru a le exploata asemenea unor adevăraţi colonizatori, ci se limita în principal la capturarea de sclavi, actele lor de cruzime erau dependente şi determinate de acest scop specific.

Ceea ce nu era cazul cuceritorilor spanioli.

Actele condamnabile ale spaniolilor debutează alarmant. Încă în 1511 călugărul dominican Antonio de Montesinos, revoltat de comportamentul coloniştilor, predică în insula San Domingo cerându-le să înceteze distrugerea populaţiei. În 1512 “Legile din Burgos” declară că indienii trebuie să rămână oameni liberi şi recomandă să fie trataţi cu blândeţe; femeile şi copiii să fie protejaţi, iar bărbaţii să lucreze pentru spanioli “numai” nouă luni pe an! Dispoziţiile nu sunt însă respectate, vechea situaţie continuă -  şi în 1519 călugării dominicani din Hispaniola adresează Curţii un raport asupra felului condamnabil în care coloniştii insulei îi tratează pe băştinaşi: “În timp ce indienii s-au arătat atât de binevoitori faţă de ei, creştinii [spaniolii]  au invadat aceste ţinuturi ca nişte lupi turbaţi care se năpustesc asupra unei turme de oi paşnice. Şi cum tuturor acestor oameni veniţi din Castilia nu le păsa de sufletul lor, însetaţi cum erau de bogăţii şi stăpâniţi de cele mai josnice patimi, ei au depus atâta silinţă în a distruge aceste ţinuturi încât nicio pană şi nicio limbă n-ar fi în stare să le descrie. Într-atâta încât populaţia insulei, socotită la început la 1.100.000 de suflete, este acum cu totul risipită şi nimicită; încât azi n-au mai rămas decât 12.000, cu mici şi mari, tineri şi bătrâni, bolnavi şi oameni sănătoşi.”

Raportul relatează cum “nişte creştini întâlniră o indiană ce purta în braţe un copil pe care începuse să-l alăpteze; şi cum câinelui care îi însoţea îi era foame, ei smulseră copilul din braţele mamei şi îl aruncară de viu câinelui, care îl sfâşie în bucăţi, sub ochii mamei…” Odată, spaniolii ” au adunat 3.000 de indieni pe o mică insulă [...] şi cum nu le dădură hrană deloc, iar hrană pe aceea insulă nu se afla, cei 3.000 de indieni muriră de foame.”

Bartolome de Las Casas

Cu aproximativ un sfert de veac mai târziu documentele timpului arată că asemenea acte au sporit în număr şi cruzime. În faimosul său pamflet intitulat Scurtă relatare despre distrugerea Indiilor (1542) – scriere care a avut un ecou extraordinar în Spania şi în alte ţări, contribuind în cea mai mare măsură la formarea “legendei negre” privindu-i pe conquistadori – eruditul umanist, călugăr dominican, episcop şi cronicar Bartolome de Las Casas, marele apărător al amerindienilor, insista asupra acestor atrocităţi:

“…Creştinii puneau rămăşag cine va reuşi să taie un om în două, să-i reteze capul sau să-i scoată măruntaiele cu o singură lovitură de spadă. Apucând pruncii de picioare ei îi smulgeau de la pieptul mamelor şi le spărgeau capetele izbindu-i de pietre. Ridicau şiruri de spânzurători în aşa fel încât picioarele spânzuraţilor abia să atingă pământul şi spânzurând câte 13 indieni pe fiecare, aprindeau focuri şi îi ardeau de vii, spre gloria şi slava Mântuitorului nostru şi a celor 12 apostoli. Pe unii îi înfăşurau în paie uscate pe care le legau de trup, iar apoi le dădeau foc [...] Dresau nişte câini fioroşi care când vedeau un indian îl sfâşiau în bucăţi într-o clipită. Şi fiindcă uneori – destul de rar şi pe bună dreptate – indienii ucideau câte un creştin, pentru un creştin omorât de indieni creştinii omorau o sută de indieni…”

Şi relatarea continuă în acelaşi fel, aglomerând orori peste orori: tiranul conquistador din Guatemala ardea de vii bărbaţi şi femei, îi atacau cu câinii care îi sfâşiau, – “altă dată puse să se taie braţele femeilor şi bărbaţilor, iar multor femei şi copii să li se taie nasul [...]. În regatul Yucatan aflându-se un spaniol cu câinii săi la vânătoare de iepuri şi neîntâlnind  vânat  i se păru că dulăilor li se făcuse foame; luă un copil din braţele mamei şi cu un pumnal îi tăie în bucăţi braţele şi picioarele dând fiecărui câine porţia sa de mâncare, după care trupul copilului îl aruncă să fie mâncat de toată haita…”

Fără îndoială că asemenea acte de cruzime au putut fi comise de mulţi conquistadori şi colonialişti sadici, – cu toate că nici unele exagerări nu pot fi excluse.

Privită dintr-o perspectivă generală şi obiectivă, opera descoperitorilor şi colonizatorilor spanioli, efectuată cu sacrificii umane, a adus în cele din urmă în Lumea Nouă binefacerile civilizaţiei; binefaceri pe care însă băştinaşii (care dealtfel, răspunzând ororilor spaniolilor sau nu, au dat uneori şi ei dovezi de cruzime) le-au plătit teribil de scump.

Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2004, vol.10, pag.108-111

Sursa: Istorii regasite