Durerea unei mame

Ce vă povestesc se întâmpla la inceputul lui iunie 1979. Eram elev la școala militară la Sibiu și în ziua aceea ne întorceam din poligonul de la Poplaca. Ziua era grozav de frumoasă, cu un soare strălucitor, nu era prea cald, iar noi veneam cântând. Închipuiți-vă un pluton de bărbați tineri, înalți, puternici, frumoși păsind în cadența unui cântec care ne plăcea foarte mult fiindcă nu era din cele "regulamentare". Versurile erau despre mare, pescăruși și o fată frumoasă - trei motive bune ca să-l cântăm. Îi plăcea și lui Tomiță, comandantul nostru, sictirit pe textele idioate despre "bravul tunar". Am spus că eram frumoși. Da. Eram. Cum să nu fii frumos la douazeci și doi de ani în condițiile în care fuseserăm selectionați de la vârsta de cincisprezece ani pentru a ajunge ofițeri. Condițiile de admitere erau dure, trebuia sa fim sănatoși, drepți la trup și minte. Timp de șapte ani am facut zilnic sport iar profesorii, pe lângă pregătirea militară, ne-au făcut educație în spiritul onoarei și patriotismului. Nu exagerez, chiar am avut șansa ca tinerețea să-mi fie dirijată de niste oameni deosebiți și mă gândesc să pregătesc câteva portrete ale dascălilor mei și să le postez pe blog.
Dar să revenim. Drumul nostru trecea pe lângă o școală pentru copii cu deficiențe motorii, iar la poartă aștepta o femeie, probabil mama unuia din copii internați acolo. Când ne-am apropiat, la vederea noastră, femeia a izbucnit în plans. Și cântecul nostru despre mare, zbor și dragoste s-a frânt. Nici Tomiță nu a zis nimic când am tăcut deodată, fără ordin. Am intrat în cazarmă cu inimile grele, se auzeau doar pașii noștri cadențați. De câte ori mi-aduc aminte de femeia din poartă, parcă mă apasă ceva pe suflet.
Vespazian Ionesi, ianuarie 2011, Bacău