Despre dascăli - Invățătoarea mea

Terminam clasa a treia și în ultimele zile de școală nu prea era mare lucru de făcut, materia era parcursă, ierarhiile stabilite... Intro pauză ce începuse din ora precedentă și sigur se prelungea in următoarea fără ca doamna Moscal să se supere, băieții din clasă au încins un fotbal. Eu, fără chemare către jocurile cu mingea, am rămas în clasă cu nasul întro carte cu povestiri de război din care tata ne citea seara, după ce termina treburile. Cufundat în lectură, nu auzeam și nu vedeam nimic în jur. Învățătoarea a intrat în clasă, m-a privit câtva timp și, cum eu nu am ridicat ochii din carte, a ieșit ușor și l-a chemat pe domnu' Modest. Nu am sesizat prezența lor în ușa, iar ei, după câtăva vreme, au plecat la cancelarie și vestea despre mine care, "deja citeam romane" a circulat în toată școala.
Învățătoarea mea ... Niciodată nu am văzut-o supărată, nici pe noi, nici din alte motive. Intra în clasă cu zâmbetul pe buze și tot așa ieșea. Nu avea doar grija bastonașelor și a lu' "A" mare scris de mâna și de tipar. Ne verifica dacă suntem spălați pe mâini, dacă avem batista curată, iarna ne ajuta la îmbrăcat când mergeam acasă. Deși părinții nu stăteau grozav cu banii, totuși ținea morțiș, insista să facem în fiecare an fotografii cu toată clasa. Ce dragi îmi sunt pozele de atunci...
De opt martie, de ziua femeii, îi luam toți același cadou: un parfum și o batistă din cele ce se găseau la Cooperativă - așa se numea magazinul, care, dacă stăm să ne gândim, era un adevarat supermarket, că găseai de toate în el, de la ace la șifoniere. Cred că această ceremonie o distra grozav. Țin minte că primea cu o veselie frumoasă cadoul împachetat în hârtie albă, oferit de noi cu stângăcie, iar mulțumirea era însoțită de o mângâiere pe creștet. De întai iunie, de ziua copilului, era rândul ei să facă cadouri și primeam toți câte o batistuță și o pereche de ciorapi albi...
Când am trecut în clasa a cincea, mai spre sfârșitul primei zile de școală, a venit să ne vadă și să ne prezinte dirigintei. A avut câte o vorbă bună pentru fiecare. Chiar așa mici cum eram tot i-am simțit tristețea despărțirii. Dar momentul emoției nu a durat mult, noi fiind cu gândul la noii profesori, ea avea deja o altă clasă de care trebuia să se ocupe. Gândul său bun ne-a urmărit toată școala și după ce am plecat "mai departe". Mă doare că niciodată, după ce am ajuns om la locul meu, nu am oprit să-i calc pragul și să-i mulțumesc. De acum nu se mai poate...
Vespazian Ionesi, ianuarie 2011, Bacau