Despre dascali - Domnu' Modest

Când aveam cinci ani, Laura, soră-mea, a intrat în clasa întâi. Din prima zi de școală am stricat regula stabilită de învățătorul ei, domnu' Modest. "Să nu dați fraților voștrii mai mici manualele, că ăstia vi le rup", a spus el. Nici nu apucase soră-mea să se aseze că eu i-am și luat abecedarul. Țin minte că mirosea a cerneală tipografică, dar asta am aflat mai târziu, atunci mirosea a abecedar. Strigătul disperat al sorei mele a adus-o repede pe mama care m-a privit "... nu-l rupi, da?". Eu am dat din cap ținand cartea la piept iar mama s-a întors spre Laura: "...nu-l rupe" și și-a văzut de treburi. Laura a mâncat cu noduri de grija abecedarului și la fiecare filă întoarsă tresărea. Cât vremea a fost frumoasă mi-am văzut de-ale mele dar, când a venit iarna și nu mai puteam să mă joc pe afară, eram mânz după Laura la școala. Azi nu cred că un prichindel de cinci ani ar fi acceptat în clasă, dar atunci nu a fost o problemă, mai ales că domnu' Modest era prieten cu unchiul meu. Nu am foarte multe amintiri de atunci dar, din spusele mamei, reiese că-mi plăcea grozav la școală. Știu, totuși, că mă purtam ca un școlar adevărat. Asteptam pauzele și cum suna clopoțelul și pleca învățătorul începeam hârjoana prin clasă. În toate amintirile de atunci băncile sunt foarte mari, imaginea învățătorului persistă în mintea mea doar de la brâu în sus. Chiar dacă mă ridicam în picioare atunci când vorbeam cu el, ca orice școlar respectuos, tot nu depășeam nivelul pupitrului. La sfârșitul anului, deși pe vremea aceea nu era moda testelor, domnu' Modest și-a rezervat o zi de verificare a clasei care consta în citirea unui text din abecedar și de scris la tabla din lemn scorojit, o propoziție. Chiar dacă se mai poticneau, copii se întorceau de la tablă cu obrajii îmbujorați dar bucuroși când domnu' zicea "bravo". Ultimul a fost Leuca, asta era porecla, nu mai știu cum îl chema. Gângăvelile lui l-au scos din răbdări pe învățător. Leuca, ca orice leucă, nu reușea să lege nici o litera de alta. Deodată învățătorul s-a calmat și cu un zâmbet aproape poznaș mi-a zis: "Ia treci tu la tablă!" De emoție am plutit până în fața clasei. A deschis abecedarul la întâmplare și mi l-a întins, iar eu l-am luat și, cu un curaj mai mare ca mine, am citit voinicește, fără să mă încurc. Pe tărtăcuța mea tunsă chilug s-a așezat o mâna caldă și a urmat un "bravo" care nu-l voi uita niciodată. Lui Leuca i-a zis "Treci la loc, măgarule!" și, bineînțeles că l-a lăsat repetent. Tot în clasa 'ntai l-am găsit și eu, peste doi ani și acolo a rămas ...
Modest al Dăscăliței era așa cum îl arăta numele: bun, înțelegător, calm, "cam moale" după unii, dar tocmai moliciunea asta făcea din el un învățător adevarat. Că nu de asprime ai nevoie când înveți să scrii și să citești.
Vespazian Ionesi, ianuarie 2011, Bacău