Când este vorba de anii de școală, primul meu gând fuge către o întâmplare care chiar pare ruptă din povești, fiindcă astăzi nu mai întâlnim așa ceva. Eram mic, până în opt ani, dar mi-a rămas în minte o discuție între directorul școlii de la Costișa, domnul Isopescu Heraclie, și un vecin de-al nostru, care avea o fată cu vreo șase ani mai mare ca mine și care nu prea mergea la școală, asta fiind prin 1964-1965.
"Lasă fata să vină la școală, bade Ilie, îi spunea directorul, că-i păcat să nu învețe, proastă nu-i, poate învăța, numai s-o lași". Badea Ilie nu spunea nimic, ridica din când în când din umeri și se muta de pe un picior pe altul. Ar fi spus că nu-l interesează ca fata lui să învețe dar nu îndrăznea, chiar dacă directorul era mai tânar ca el. Și nu a zis "da" oricât a insistat domnul Isopescu, care, până la urmă s-a lăsat lehamite și a plecat. Îl țin minte și acum. Era îmbrăcat cu un costum maro închis, cămașă în carouri mici, fără cravată, cu părul bogat, cum se purta pe atunci, fără a fi exagerat. Pășea cam nehotărât, parcă s-ar fi întors să continue discuția deși știa că nu va obține nimic. Nu s-a intors. Domnica nu a mai mers la școală, cand i-a venit vremea s-a măritat și a plecat din sat. Pe domnul Isopescu Heraclie l-am întâlnit în fiecare toamnă când, de regulă, merg la Costișa. A ramas la fel, cu aceeasi ținută frumoasă, nu s-a cocârjat. Poartă și acum părul mai lung, ca pe vremuri, iar eu, de fiecare dată când ne vedem, simt nevoia să-i spun că discuția de atunci m-a impresionat, dar nu i-am zis niciodată. Schimbăm două vorbe despre mine și ai mei, doua despre el, mai vorbim despre vreme și cum merge culesul și cam atât. Nici eu nici el nu ne întindem la taifas. Ne despărțim cu gânduri bune chiar dacă-s nerostite. Fiecare este multumit de celalalt. El de un elev la care a ținut și care nu i-a înșelat așteptările, iar eu de un om care și-a facut meseria cu dragoste și dăruire.
"Lasă fata să vină la școală, bade Ilie, îi spunea directorul, că-i păcat să nu învețe, proastă nu-i, poate învăța, numai s-o lași". Badea Ilie nu spunea nimic, ridica din când în când din umeri și se muta de pe un picior pe altul. Ar fi spus că nu-l interesează ca fata lui să învețe dar nu îndrăznea, chiar dacă directorul era mai tânar ca el. Și nu a zis "da" oricât a insistat domnul Isopescu, care, până la urmă s-a lăsat lehamite și a plecat. Îl țin minte și acum. Era îmbrăcat cu un costum maro închis, cămașă în carouri mici, fără cravată, cu părul bogat, cum se purta pe atunci, fără a fi exagerat. Pășea cam nehotărât, parcă s-ar fi întors să continue discuția deși știa că nu va obține nimic. Nu s-a intors. Domnica nu a mai mers la școală, cand i-a venit vremea s-a măritat și a plecat din sat. Pe domnul Isopescu Heraclie l-am întâlnit în fiecare toamnă când, de regulă, merg la Costișa. A ramas la fel, cu aceeasi ținută frumoasă, nu s-a cocârjat. Poartă și acum părul mai lung, ca pe vremuri, iar eu, de fiecare dată când ne vedem, simt nevoia să-i spun că discuția de atunci m-a impresionat, dar nu i-am zis niciodată. Schimbăm două vorbe despre mine și ai mei, doua despre el, mai vorbim despre vreme și cum merge culesul și cam atât. Nici eu nici el nu ne întindem la taifas. Ne despărțim cu gânduri bune chiar dacă-s nerostite. Fiecare este multumit de celalalt. El de un elev la care a ținut și care nu i-a înșelat așteptările, iar eu de un om care și-a facut meseria cu dragoste și dăruire.
Vespazian Ionesi, ianuarie 2011, Bacău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu