Istorie trăită

În august 1944 tatăl meu avea optsprezece ani și lucra pe un șantier la Oravița. Era una din cele mai grele perioade pe care o trăia România și totuși se făceau consolidări la digurile de apărare impotriva inundațiilor. Oare de ce acum, pe timp de pace, nu avem bani pentru astfel de lucrări? Asta este alta treabă și noi, oamenii simplii(!), nu avem cum să ințelegem prioritățile momentului... Cele ce urmează sunt povestite de tata, cu unele completări făcute de mine cu privire la situația de ansamblu.
Imediat după 23 august s-a auzit că dinspre Iugoslavia se indreaptă spre Oravița o unitate germană de vânatori de munte cu scopul de a ieși la Anina și apoi să organizeze rezistența in județul Caraș pentru ca toate unitațile germane din Balcani să se poată retrage prin sud vestul României spre Ungaria. Calculul era bine făcut, populația din zona fiind pro germană. Intradevăr peste câteva zile au apărut subunități de cercetare germane. Aveau motociclete cu ataș, cu mitraliere montate pe ele, iar soldații purtau haine de piele neagră si ochelari mari. Planul nu a mers. Românii îi așteptau pe foștii aliați și aveau misiunea să reziste până venea grosul trupelor române și sovietice. Nemții erau superior numeric, ca să nu mai vorbim de calitatea armamentului și experiența in luptă - veneau din Iugoslavia unde duseseră lupte grele cu unitațile de partizani, iar noi adunasem ceva trupe de la partea sedentară, unitațile de luptă fiind în retragere de pe frontul de est. S-a căutat și s-a găsit o soluție.... La Oravița funcționa (in satul Sărata?) o secție a Penitenciarului Timișoara care bineînțeles că era plină. Erau și politici dar și pungași precum și condamnați pentru fapte grave. Tuturor li s-a oferit șansa eliberării cu condiția să lupte impotriva nemților până la sosirea rușilor și "să țină frontul". Hotărârea autorităților și acceptul pușcăriașilor nu a durat mult, cum nu a durat mult nici înarmarea și organizarea luptei. Nemții se asteptau la o rezistență simbolică, dar au intâlnit fanatici în adevăratul sens al cuvântului, de fapt nu erau fanatici ci oameni care nu aveau de pierdut, numai de câștigat. Toate drumurile spre Anina au fost pregătite cu ambuscade, podurile au fost minate, din fiecare copac se trăgea, fiecare casă era un pericol. Pierderile nemților au fost mari, mai întâi din cauza surprinderii dar și din cauză că lupta se ducea fără reguli. Ca urmare, s-a renunțat la ideea retragerii prin România și vânătorii de munte germani s-au retras. Au venit rușii.... Spunea tata că un sat de nemți a fost ras de pe fața pămantului doar pentru vina de a vorbi germana. L-am intrebat pe tata ce au făcut ei in timpul luptelor. "În primul rând, a zis el, totul s-a petrecut ca la cinematograf, nu a durat mult, nici nu am priceput prea bine ce se întâmpla, mai târziu ne-am dumirit. Ne-am dat seama mai bine când au venit rușii și s-au apucat de omorât, de dat foc și de furat. Nemții nu aveau nimic cu populația civilă, chiar este adevărat că dădeau ciocolata la copii și că plăteau tot ce rechiziționau. Asta nu inseamnă că erau buni, dar parcă rușii erau mai răi. Nici noi nu am făcut mulți purici pe acolo, șantierul s-a închis și am venit acasă..."
Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău