Noi și ei

Toate filmele americane prezintă ofițerii lor intrun mod favorabil. Sunt inteligenți, curajoși, bine pregătiți, bine echipați. Calitatea supremă este simțul onoarei. Chiar dacă se intâmplă să prezinte (filmul) un ofițer american care nu se incadrează in tiparul arătat mai sus, se va găsi un alt ofițer care să-l corecteze. Când spun corecție ințeleg o acțiune fermă care poate duce până la eliminarea fizică. De cele mai multe ori nu este nevoie de măsuri extreme fiindcă el, ofițerul american, este capabil să se corecteze si să treacă de partea celor buni. Finalul este de regulă solemn. După ce a trecut prin incercări grele, dar a invins, este salutat cu respect de subordonați pe când el isi târâie cu decența piciorul rănit. Sau, varianta dureroasă, soția, foarte frumoasă chiar și atunci când are fața boțită de durere, primește drapelul ca semn de maxim respect. O gardă de onoare cu soldați impecabili salută cu salve care lovesc urechile asistenței ca un ciocan. Foștii camarazi lăcrimează fără să le fie rușine că plâng, ei sunt duri în acțiune, în viața de zi cu zi sunt oameni ca și noi. Mesajul: SUA își respectă armata, o protejează și, sigur că da, o trimite la luptă fiindcă asta-i este misiunea.
La noi... Păi la noi nu-i ca la ei.
Vă voi povesti despre un colonel pe care l-am cunoscut la Școala de Ofițeri de Rezervă Bacău. Nu arăta, fizic vorbind, ca ofițerii americani. Era mai uzat. Fuma mult, numai țigari Carpați, și-și dregea glasul inainte de a vorbi, probabil avea gâtul ca un horn necurațat. Viața nu fusese blândă cu el, trecuse prin aproape douăzeci de garnizoane, nu totdeauna a fost alături de familie când a trebuit, băiatul nu era chiar ce sperase el să ajungă, doamna nu arăta ca o vedetă - solda de colonel nu-l ajuta să o îmbrace cu haine de firmă. Dar era un ofițer român care rivaliza cu cel american. Era înțelept, bun si blând, răbdător cu prostiile care le făceam noi locotenenții. Indiferent ce grad aveai el iți spunea "Căpitane,...." Avea o liniște pe care am mai intâlnit-o doar la bunicul meu. Niciodată nu se supăra tare, așa ca alții, când găsea nereguli...
În noaptea de 21 pe 22 decembrie 1989 eram comandant de gardă în unitate și, după ce s-a înnoptat, băieții m-au chemat de mai multe ori la posturi fiindcă de jur împrejur se auzeau focuri de armă și se vedea flacără la gura țevii ca și când cineva ar fi tras asupra lor. Firesc, am mers și am raportat. ”Căpitane, (eram locotenent major, dar nu conta) or fi biciuri.” Replica mea că nu am mai văzut biciuri automate nu l-a suparat, a venit cu mine pe la posturi și s-a convins. Ne-am intors la corpul de gardă și, cu voce plată a zis:”Fumez o țigară. Să nu mă deranjeze nimeni”. Și l-am păzit până a tras cu sete un Carpați după care, cu un calm desăvârșit, a dat ordinele de rigoare și în jumătate de oră toată școala era în forfotă. S-a distribuit muniție de razboi, s-au organizt patrule, întrun cuvânt ne-a pus pe roate....
Așa a fost atunci.
După câțiva ani l-am condus pe ultimul drum. Garda de onoare arăta ca o adunătură de dezertori. Răpănoși, cu bocancii plini de praful drumului spre cimitir, șase soldati mărunței, că erau de la unitatea de tancuri, au tras trei salve care au sunat ca niște pârțuri. O găină a cârâit urât când a fost dată peste mormânt iar camarazii, opt de toți, niciunul in uniformă, fumau țigări cu filtru undeva în lateral. Nici unul nu a lăcrimat. Nici unul nu a salutat. Nici eu. Mi-au rămas tristețea și nemulțumirea că nu l-am onorat. Colonelul a plecat în liniște, discret așa cum și-a trăit toată viața. Cel puțin nu a mai prins vremurile de acum. A murit fără să-i spună Boc că-i nesimțit! Despre prezentare in filme nu are rost sa mai vorbim. Când ne scuipă președintele nu văd de ce ar fi interesați de noi regizorii.
....Sunt, in schimb, apreciați papagalii.

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău