Iulia Hasdeu – Între orgoliile părinteşti şi forţa destinului

Ca unică descendentă a eruditului B.P. Hasdeu, Iulia s-a bucurat din fragedă copilărie de tot ce putea însemna mediu savant şi prestigiu al tatălui: a fost botezată de Ion C. Brătianu, iar educaţia ei a devenit centrul de greutate al întregii familii, dar mai ales al mamei, care s-a implicat cu totul în creşterea fiicei. Deşi este dificil a stabili acum cât este mit şi cât realitate, s-a construit încă din primii ani de viaţă ai acesteia un soi de aureolă care ridică totuşi multe semne de întrebare în ceea ce priveşte veridicitatea: citea la doi ani şi jumătate, scria la patru, pentru ca la opt ani să stăpânească satisfăcător franceza, engleza şi germana; stimulată de preocupările tatălui, la cinci ani compunea drame, iar la şapte avea deja în portofoliu o sumedenie de poeme şi povestiri, în vreme ce presa nu mai contenea cu laudele asupra precocităţii şi genialităţii firavului copil.

Se ştie însă acum că toate aceste realizări ale Iuliei Hasdeu, ca şi succesele şcolare ulterioare, se datorau în primul rând orgoliilor părinteşti, care au privat-o de copilăria propriu-zisă, care o împingeau să ardă etape educaţionale specifice unei anumite vârste, care o suprasolicitau şi îi încărcau instrucţia cu cele mai diverse activităţi (pictură, muzică instrumentală, dans etc.), pentru ca în cele din urmă s-o trimită la Paris, unde va susţine prematur bacalaureatul francez (extrem de complex şi dificil în acea epocă), urmând apoi cursurile facultăţii de litere, în vreme ce tot acest efort supraomenesc şi o maladie teribilă a epocii (tuberculoza) îi apropiau sfârşitul.

Între timp, tatăl – profitând de poziţia sa – a procurat fiicei o bursă de stat în cuantum de 2400 lei aur pe an, votată în parlament şi acordată nominal (aşadar fără concurs), îşi mai aranja câte o misiune din partea Academiei, pentru a putea sta de sărbători sau în vacanţe alături de cele două Iulii (mamă şi fiică) la Paris etc. – totul năruindu-se în 1888, când moartea i-a răpit unicul copil, la numai 19 ani.

Aşadar, un tată savant, profesor universitar, dar şi activ politic, care a dorit să transmită prin unicul descendent preocupările erudite ce i-au consumat viaţa, dar care a eşuat prin forţa destinului, destin ajutat oarecum de îndârjirea unui părinte ce credea în harul genialităţii unei fiice mult prea plăpândă şi bolnăvicioasă.

Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, pag. 325-326

Sursa: Istorii Regasite