De ce nu-mi place Herta Muller?

De ce ar trebui să-mi placă? Fiindcă place altora? Fiindcă a luat premiul Nobel pentru literatură in 2009? Nu-mi este suficient! Nici nu am de gând să mă îndârjesc împotrivă-i numai fiindcă nu o înţeleg. Am priceput un lucru. Dacă scrii impotriva celor care sunt la putere ai succes. Condiţia este ca şi cei care citesc să fie impotriva puterii. Altfel nu ai făcut nimic. Nu cred ca ea a scris cu gândul la premiu, deşi fiecare autor are un gând mocnit pe aceasta temă. Nu cred că scrii cu gândul să nu publici. Şi eu, acum, practic, mă adresez cuiva, nu ştiu cui, dar, dacă nimeni nu va citi ce am scris, singurul meu câştig ar rămane că mi-am pus ordine in gânduri. Tot îi bun.

Herta Muller scrie despre ea, despre oamenii pe care i-a cunoscut şi nouă ne place. Putem scrie şi noi, dar ne intrebăm cât interes putem stârni. Cândva, in liceu, am ţinut un teribil, pe atunci, ''Jurnal de bord''. Gândul marinăriei m-a părăsit repede. Bine că a fost aşa. Urăsc marinarii. Acum citesc cu un sentiment de jenă şi nu aş arata nimănui ce scriam pe vremea aceea.
Cui ar folosi să afle ce gândea un puşti, care, la terminarea clasei a-l-a, după ce a luat premiul intâi, păşea desculţ, prin praful de trei degete al unei uliţe din Costişa si făcea planuri de vacanţa (prima lui vacanţă de vară!!!). Ce putea să plănuiască? Habar n-am dacă a hotărât ceva, dar era grozav de bine! De ce ? Era invingător! îl răsese pe-a lu' ..... Ăla nu luase decat premiul doi. El, ehe ...putea păşi prin praful de trei degete fără nici o grijă.
Tot ce scrie Herta Muller pare firesc şi interesant, mai interesant decât povestea mea. Ori, tocmai asta este diferenţa. Fiecare dintre noi trăim interesant, doar scriem prost sau, mai bine, nu scriem.
Şi atunci?....
Oare chiar nu-mi place ce scrie aceasta româncă, recunoscută de noi abea după ce a fost premiată? Sau, dimpotrivă, a reuşit să mă mişte. Fiecare pagină citită, de multe ori chiar frazele, mă fac să mă opresc din lectură, gândurile părăsesc rândurile Hertei Muller si pleacă intro lume a mea, care simt că seamănă grozav cu a ei. După jumatate de oră de lectură, dacă mă-ntrebi ce am citit, s-ar putea să-ţi povestesc despre bunicul meu de la Costişa, despre tristeţea unei despărţiri de mare... De fiecare dată când mergem la mare, in ultima seară, vreau să rămân singur pe plajă un timp, cinci-zece minute, ca să imi iau rămas bun de la valuri, de la pescăruşi, de la mirosul de alge. Soţia mea ştie acest lucru si mă aşteaptă să vin de pe dig, după care mergem spre casă cu inima bună si cu gândul de a reveni la anu'.

Vespazian Ionesi, Ianuarie 2010, Bacău