Se pare ca multe lucruri ni se ascund despre Luna. La trecerea modului Apollo pe deasupra unui crater lunar s-au observat acolo niste straluciri stranii. Profesorul Wilkins, eminent specialist privind Luna, a observat transformari ciudate in cazul mai multor cratere. In acelasi timp M Chatelain, care a lucrat peste 20 de ani in cadrul NASA, a declarat ca a vazut lumini enorme, constructii si obeliscuri pe suprafata Lunii. Putem deci sa ne intrebam daca nu cumva acolo are loc vreo activitate, este oare umana sau extraterestra? Ni se ascunde ceva si de ce? Patrick Baudray declara: “Luna este un loc bun pentru a face experimente de fizica, unde ultravidul este necesar (ca in acceleratoarele de particule). Cum seismicitatea este practic inexistenta, este un loc propice pentru a instala telescoape gigantice, in special pe fata ascunsa, la adapost de poluarea luminoasa.” Multi sunt de parere ca Luna ar ascunde o parte necunoscuta, de vis. Este de neinchipuit ca un asfel de astru ne-ar putea ascunde numai roci vaste de bazalt. In mod sigur absenta totala a activitatii umane pe Luna este un lucru foarte ciudat. De ce se evita aprofundarea studierii satelitului nostru? Este de altfel cunoscut de toata lumea ca Luna ne arata doar o singura fata. Oare de ce? Asta-i alta intrebare. Unul din noile filme documentare de mare succes în ultima vreme este “In the Shadow of the Moon”.
Producţia britanică povesteşte, prin intermediul mărturiilor unor astronauţi care au făcut parte din programul Apollo si a unor întâmplări din timpul misiunilor spre Lună cu oameni la bord ce s-a intamplat intre 1960 şi 1970. Doisprezece americani au păşit pe solul lunar, între 1969-1972, dar, apoi, timp de 39 de ani, nimeni nu a mai pus piciorul pe satelitul natural al Pământului. Cine sau ce a făcut ca zborul pământenilor spre Lună să fie întrerupt? Un răspuns inedit îl oferă cercetătorii ruşi într-un alt documentar. Ei susţin că astfel de obiecte de origine extraterestră ar fi spionat cu insistenţă echipajele Apollo. Exemplifică cu un film care demonstrează că un obiect luminos urmărea îndeaproape una din navele americane. Cercetătorii ruşi mai susţin că au fost manipulate comunicaţiile dintre astronauţi şi Centrul de Control al Misiunii în timpul transmisiilor de televiziune. Americanii se aşteptau ca expediţiile să descopere ceva uimitor pe Lună şi, pentru a păstra totul în secret, au directionat mai intai mesajele spre centrul de control. După descifrarea acestora, s-ar fi descoperit că misiunile americane ar fi întâlnit baze lunare, rămăşiţe ale unor vehicule spaţiale şi oraşe pustii pe Lună, relevă cotidianul rus “Pravda”. Documentarul difuzat în Rusia statuează că ar exista nişte creaturi lunare care nu ar tolera prezenţa pământenilor prea multă vreme. Când americanii au plasat un robot în craterele selenare, creaturile care trăiesc pe acest satelit şi-ar fi manifestat furia. Producătorii filmului susţin că aceştia le-ar fi spus “oaspeţilor” din SUA să plece acasă şi să nu se mai întoarcă niciodată, dacă vor să se păstreze secretele despre bazele sublunare pe care le folosesc pentru a observa viaţa de pe Pământ. În documentarul rusesc se susţine că NASA s-ar fi temut de un conflict cu o societate atât de dezvoltată şi ar fi oprit programul Apollo. Pentru realizarea documentarului britanic “In the Shadow of the Moon” au fost folosite înregistrări ale zborurilor spre Lună procesate după arhivele video ale programului, care ar fi dispărut. Este oare adevărat că aceste arhive au dispărut? Acest lucru i-a determinat pe cârtitori să susţină că CIA ar fi vrut să şteargă urmele contactului dintre astronauţii americani şi civilizaţiile extraterestre. Filmele au fost mutate de la US National Archives la NASA, după care ar fi dispărut. În urma unor căutări asidue s-ar fi găsit numai vreo 10. Ar fi putut ele, într-adevăr, să dispară? Documentarul rus susţine că nu ar fi fost fotografii obişnuite. La 12 aprilie 1961, cosmonautul Iuri Gagarin, în vârstă de 27 de ani, aflat la bordul navetei “Vostok 1″, a decolat de pe cosmodromul din Tiura-Tam, Kazahstan, şi a efectuat apoi un zbor de o oră şi 48 de minute în jurul Pământului, la o altitudine de 250 de km. Abia după 25 de minute de la lansare, coordonatorul de zbor, Serghei Koroliov, a avut certitudinea că Iuri, în capsula spaţială, se află pe o orbită stabilă. “Vostok 1″ a revenit pe Pământ în jurul orei 8.50, în apropierea localităţii Saratov, aflată la aproximativ 700 de km distanţă de Moscova. Iuri Gagarin a devenit, în urma acestui zbor de succes, erou al Uniunii Sovietice şi al lumii, spre invidia americanilor, care începuseră cursa cuceririi spaţiului cosmic în competiţie cu sovieticii. Ciudat, lui Gagarin nu i s-a mai permis să zboare în spaţiu, iar moartea sa, în 1968, rămâne şi azi o enigmă. In varianta oficială, Gagarin zbura, pe un timp nefavorabil, cu un MIG-15, când un avion de vânătoare Sukhoi a trecut la 15-20 de metri pe lângă avionul lui, provocându-i un zbor în vrie, care a dus la prăbuşirea MIG-ului. Tot în acea perioadă au început şi “scurgerile de informaţii”, conform cărora ruşii începuseră să lanseze oameni în spaţiu încă din 1957, dar cei 15 cosmonauţi – dintre care trei femei – nu au supravieţuit, unii murind când navele s-au dezintegrat la intrare în atmosfera terestră, alţii fiind trimişi pe orbite instabile şi pierduţi pur şi simplu în spaţiu, fiind numiţi mai târziu “cosmonauţi-fantomă”. De altfel, şi la Iuri Gagarin s-a putut remarca la prima ieşire în spaţiu temerea obsedantă că se va “pierde”.
El a ţinut în permanenţă legătura cu solul, cerând mereu detalii despre parametrii orbitei, fără să primească răspuns timp de 25 de minute. Dar de ce ar fi fost ucis Gagarin în mod deliberat? Se spune că, de fapt, el nu a murit în acel accident aviatic, ci a devenit “cosmonaut-fantomă”, pierdut în spaţiu, într-o încercare a sovieticilor de a-l trimite pe Lună, înaintea americanilor. Ciudat este faptul că, la alegerea zilei Cosmonauticii, Federaţia Internaţională a Aviaţiei nu a luat în calcul prima misiune cu oameni la bord pe Lună, Apollo 11, pe 20 iulie 1969, când astronautul american Neil Armstrong a făcut “un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire”. De fapt, nu s-a luat în calcul niciuna dintre misiunile Lunare, ci abia un eveniment petrecut 20 de ani mai târziu, la 12 aprilie 1981, când a avut loc primul zbor al navetei spaţiale “Columbia”. Ruşii au început să lanseze oameni în spaţiu încă din 1957, dar cei 15 cosmonauţi – dintre care trei femei – nu au supravieţuit, unii murind când navele s-au dezintegrat la intrare în atmosfera terestră, alţii fiind trimişi pe orbite instabile şi pierduţi pur şi simplu în spaţiu; Bill Kaysing – fost tehnician la Rockwell International (compania care a participat la misiunile lunare americane) – afirmă, în cartea sa că “n-am fost niciodată pe Lună”, că NASA a jucat o comedie sinistră la 90 de kilometri de Las Vegas într-o bază secretă din Nevada. Cele peste 700 de mesaje dintre astronauţi de pe Apollo 17 şi Centrul de Control, deşi bruiate, au fost interceptate de ruşi şi în ele se făcea referire la faptul că misiunile Apollo erau urmărite de nave extraterestre, că pe Lună s-au găsit epave de nave străine şi baze în ruină. Cea mai serioasă problemă este cea legată de Observatorul Parkes din Australia, construit special pentru captarea cu acurateţe a transmisiilor de pe Lună. Cu cinci ore înainte de începerea transmisiei imaginilor cu “primul pas pe Lună”, specialiştii de la Parkes au primit ordin să-şi înceteze activitatea. Nimeni, nici în ziua de azi, nu a explicat de ce. La aceste întrebări se adaugă şi moartea suspectă a 12 oameni direct implicaţi în programul Apollo. NASA a arătat spre curtea sovieticilor, că şi la ei au fost tragedii legate de programele spaţiale. Ultima întrebare fără răspuns satisfăcător ar fi de ce, dacă americanii au fost primii care au cucerit Luna, n-au “păstrat-o”? Păi, să mai cheltuiască şi alţii miliarde de dolari cu misiunile lunare! Acesta a fost răspunsul dat de NASA. Atunci de ce pregătesc o nouă misiune care să orbiteze în jurul Lunii, cu patru astronauţi la bord, până în 2018?E bine că s-a păstrat ceva la ruşi, pentru că NASA a pierdut filmele misiunii Apollo 11, i-au fost furate probele de sol şi roci lunare şi în general, dacă se cere ceva conform dreptului la informare, n-au! Dacă totul este o conspiraţie ufologică, e foarte bine orchestrată. Bomba insa vine, de la americani. Odată cu declasificarea arhivelor secrete despre investigaţiile oficiale ale fenomenului OZN, mulţi lucrători din cadrul programelor spaţiale s-au simţit absolviţi de jurământul tăcerii în privinţa activităţii lor. Aşa a apărut informaţia că în 1976, NASA şi Agenţia Spaţială Sovietică au planificat o misiune mixtă, Apollo 20, pe Lună, pentru a cerceta o navă spaţială de origine necunoscută, căreia i-au spus “Mama”, eşuată în solul selenar. Unul dintre astronauţii misiunii mixte Apollo 20, William Rutledge, a acordat un interviu jurnalistului italian Luca Scantamburlo despre programul “Apollo – Soyuz”.
În 1971, astronauţii de pe Apollo 15 au fotografiat o formă eliptică ciudată, pe jumătate îngropată în solul lunar. I s-a dat indicativul AS15-P-9630. Cum specialiştii şi-au dat seama că este o construcţie metalică, a început investigarea asupra originii ei. La acea dată, numai sovieticii puteau fi întrebaţi dacă nu cumva era un modul de-al lor. Nu era. Cele două agenţii spaţiale, americană şi sovietică, au îngropat securea războiului spaţial pentru a elucida enigma. După mai multe simulări, în 1976 a plecat spre Lună, de la baza aeriană Vandenberg, California, misiunea Apollo 20, avându-i la bord pe astronauţii W. Rutledge şi Leona Snyder, amândoi de la Bell Laboratories, angajaţi ai USAF, dar care nu făceau parte din corpul astronauţilor, şi cosmonautul Alexei Leonov, recunoscut ca primul om care a făcut o ieşire individuală în spaţiu. Misiunea, socotită de specialiştii NASA imposibilă, pentru că piloţii lor nu aveau decât un antrenament sumar de astronauţi, era condusă de experimentatul Leonov, care fusese şi căpitanul misiunii Apollo-Soyuz din 1975, cea care a fixat coordonatele epavei extraterestre. Rutledge a declarat că modulul Apollo 20 a aselenizat în apropierea navei şi că el şi Leonov au intrat în epavă, care părea a fi extrem de veche, “antică” după cum li s-a părut cercetând tehnica de la bord. Era imensă, o navă-mamă, având locuri de andocare pentru mai multe vehicule spaţiale, care lipseau. Nava se prăbuşise, la bord fiind descoperit trupul unei umanoide foarte bine conservat într-un sarcofag ce amintea de paturile criogenice din filmele S.F. Bineînţeles că mărturia lui Rutledge nu a fost confirmată de oficiali de la NASA, care au declarat că n-au avut niciun astronaut cu acest nume. Rutledge a pus la dispoziţie filmul de câteva ore înregistrat în timpul misiunii spaţiale. Jurnalistul italian l-a trimis unor specialişti care l-au analizat şi au eliberat certificat că este autentic. Mărturia lui Rutledge nu este chiar singulară. Ingo Swann, un specialist în fotografie, a scris o carte (“Penetration”), despre cum a fost recrutat să lucreze pentru NASA la un set de fotografii luate de misiunea Apollo- Soyuz din 1975. Swann a auzit că aselenizările fuseseră interzise din 1971 tocmai pentru că toţi astronauţii au raportat activităţile unor entităţi necunoscute pe Lună, ultimele misiuni fiind chiar defectate de către acestea. El a descoperit în fotografii şi ruinele unor construcţii inteligente, pe lângă nave spaţiale de tehnologie nonterestră, active. De aceea se îndoieşte că Apollo 20 a fost lăsată să aselenizeze şi că s-ar fi găsit cadavrul “antic”al unei umanoide. De altfel, filmul lui Rutledge – bucata pusă la dispoziţia jurnalistului italian – este făcut de pe o orbită lunară. Însă Rutledge a promis că va aduce şi restul filmului.
Eroii din Ramayana foloseau aparate de zbor
Odiseea zborurilor terestre şi spaţiale începe, de fapt, cu mult înaintea erei noastre. Zeii sumerieni – conform celor mai vechi istorii scrise din lume – zburau cu avioane, cu nave spaţiale, puseseră pe o orbită terestră o platformă spaţială şi avertizau cât de periculos este zborul pe lângă… Jupiter! În Mahabharata, Bhagavata Purana şi Ramayana, sunt descrişi zeii vedici – Brahma, Yama, Kuvera, Indra – zburând cu avioane, inclusiv de vânătoare şi “cetăţi zburătoare”, nave pe mai multe etaje. Descrierea acestor maşini zburătoare este foarte detaliată. Rukma, Sundara, Tripura şi Sakuna erau tipurile principale de aparate de zbor, din care se desprindeau alte 113 subdiviziuni. Sunt descrise şi hainele piloţilor pentru zbor terestru şi spaţial! Zeii egipteni aveau care cereşti şi se pot admira câteva pe peretele Templului lui Osiris din Abydos, dar există şi un model de aeroplan primitiv descoperit într-un mormânt din Saqqara, mult mai vechi. Arta precolumbiană ne-a lăsat o flotilă întreagă de avioane de aur venerate de elita incaşă ca artefacte sacre. La fel de spectaculos este şi “pilotul” urartrian în racheta sa cu două propulsoare, vechi de 3.000 de ani, descoperit în 1973 în ruinele oraşului Tuşpa, pe teritoriul Turciei. Artefactul îl reprezintă pe Khaldi, supremul zeu al Cerului în regatul Urartru. Legendele spun că zeii antici au lăsat copiilor lor născuţi de pământence modelele carelor zburătoare. De ce n-am crede? Aparatele de zbor din prezent seamănă izbitor cu artefactele antice. Şi de ce nu i-am crede pe naratorii din vechime care au lăsat scris că zeii lor îşi făcuseră o bază pe Lună?!
SURSA: ENIGMELE.NET
În 1971, astronauţii de pe Apollo 15 au fotografiat o formă eliptică ciudată, pe jumătate îngropată în solul lunar. I s-a dat indicativul AS15-P-9630. Cum specialiştii şi-au dat seama că este o construcţie metalică, a început investigarea asupra originii ei. La acea dată, numai sovieticii puteau fi întrebaţi dacă nu cumva era un modul de-al lor. Nu era. Cele două agenţii spaţiale, americană şi sovietică, au îngropat securea războiului spaţial pentru a elucida enigma. După mai multe simulări, în 1976 a plecat spre Lună, de la baza aeriană Vandenberg, California, misiunea Apollo 20, avându-i la bord pe astronauţii W. Rutledge şi Leona Snyder, amândoi de la Bell Laboratories, angajaţi ai USAF, dar care nu făceau parte din corpul astronauţilor, şi cosmonautul Alexei Leonov, recunoscut ca primul om care a făcut o ieşire individuală în spaţiu. Misiunea, socotită de specialiştii NASA imposibilă, pentru că piloţii lor nu aveau decât un antrenament sumar de astronauţi, era condusă de experimentatul Leonov, care fusese şi căpitanul misiunii Apollo-Soyuz din 1975, cea care a fixat coordonatele epavei extraterestre. Rutledge a declarat că modulul Apollo 20 a aselenizat în apropierea navei şi că el şi Leonov au intrat în epavă, care părea a fi extrem de veche, “antică” după cum li s-a părut cercetând tehnica de la bord. Era imensă, o navă-mamă, având locuri de andocare pentru mai multe vehicule spaţiale, care lipseau. Nava se prăbuşise, la bord fiind descoperit trupul unei umanoide foarte bine conservat într-un sarcofag ce amintea de paturile criogenice din filmele S.F. Bineînţeles că mărturia lui Rutledge nu a fost confirmată de oficiali de la NASA, care au declarat că n-au avut niciun astronaut cu acest nume. Rutledge a pus la dispoziţie filmul de câteva ore înregistrat în timpul misiunii spaţiale. Jurnalistul italian l-a trimis unor specialişti care l-au analizat şi au eliberat certificat că este autentic. Mărturia lui Rutledge nu este chiar singulară. Ingo Swann, un specialist în fotografie, a scris o carte (“Penetration”), despre cum a fost recrutat să lucreze pentru NASA la un set de fotografii luate de misiunea Apollo- Soyuz din 1975. Swann a auzit că aselenizările fuseseră interzise din 1971 tocmai pentru că toţi astronauţii au raportat activităţile unor entităţi necunoscute pe Lună, ultimele misiuni fiind chiar defectate de către acestea. El a descoperit în fotografii şi ruinele unor construcţii inteligente, pe lângă nave spaţiale de tehnologie nonterestră, active. De aceea se îndoieşte că Apollo 20 a fost lăsată să aselenizeze şi că s-ar fi găsit cadavrul “antic”al unei umanoide. De altfel, filmul lui Rutledge – bucata pusă la dispoziţia jurnalistului italian – este făcut de pe o orbită lunară. Însă Rutledge a promis că va aduce şi restul filmului.Eroii din Ramayana foloseau aparate de zbor
Odiseea zborurilor terestre şi spaţiale începe, de fapt, cu mult înaintea erei noastre. Zeii sumerieni – conform celor mai vechi istorii scrise din lume – zburau cu avioane, cu nave spaţiale, puseseră pe o orbită terestră o platformă spaţială şi avertizau cât de periculos este zborul pe lângă… Jupiter! În Mahabharata, Bhagavata Purana şi Ramayana, sunt descrişi zeii vedici – Brahma, Yama, Kuvera, Indra – zburând cu avioane, inclusiv de vânătoare şi “cetăţi zburătoare”, nave pe mai multe etaje. Descrierea acestor maşini zburătoare este foarte detaliată. Rukma, Sundara, Tripura şi Sakuna erau tipurile principale de aparate de zbor, din care se desprindeau alte 113 subdiviziuni. Sunt descrise şi hainele piloţilor pentru zbor terestru şi spaţial! Zeii egipteni aveau care cereşti şi se pot admira câteva pe peretele Templului lui Osiris din Abydos, dar există şi un model de aeroplan primitiv descoperit într-un mormânt din Saqqara, mult mai vechi. Arta precolumbiană ne-a lăsat o flotilă întreagă de avioane de aur venerate de elita incaşă ca artefacte sacre. La fel de spectaculos este şi “pilotul” urartrian în racheta sa cu două propulsoare, vechi de 3.000 de ani, descoperit în 1973 în ruinele oraşului Tuşpa, pe teritoriul Turciei. Artefactul îl reprezintă pe Khaldi, supremul zeu al Cerului în regatul Urartru. Legendele spun că zeii antici au lăsat copiilor lor născuţi de pământence modelele carelor zburătoare. De ce n-am crede? Aparatele de zbor din prezent seamănă izbitor cu artefactele antice. Şi de ce nu i-am crede pe naratorii din vechime care au lăsat scris că zeii lor îşi făcuseră o bază pe Lună?!SURSA: ENIGMELE.NET
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu