In septembrie 2009 am pornit către Sibiu, dar nu pe calea cea mai scurtă. Dimpotrivă ... Din Bacău, prin trecătoarea Oituz, am ajuns la Brașov. Nu am continuat spre Făgăraș, cum ar fi fost mai direct, ci am cârmit spre culoarul Rucăr-Bran și apoi prin Câmpulung Muscel am ajuns spre seară la Mănăstirea Cozia.
Drumul prin culoarul Rucăr-Bran se ridică aproape de nori...Vrând-nevrând te ridici și tu. Sentimentul de măreție este prezent in suflet firesc, simplu. Viața de la oraș rămâne undeva in urmă cu grijile și necazurile ei.
Tu urci... și urci... și totul devine mai frumos decât ai bănuit... La
coborâre a fost un pic altfel. Se lucra la drum, iar tendința de a călca
frâna trebuia temperată, dar poți?
Trecând peste problemele ridicate de drumul plin de gropi și niște
telefoane care au prins gust de bere Câmpulung Muscel ne-a lăsat o
impresie favorabilă. Micuț, cochet, plin de verdeață, cu multe magazine,
cu oameni amabili care ne-au sfătuit pe ce cale să mergem.
Și uite că am ajuns la Cozia...
Frumos! Miros de ceară si tămâie arsă...
Simți că ești pe un tărâm magic! Din icoane sfinții te privesc cu
blândețe, dar parcă se simte si un pic de asprime ... Poate nu pentru
noi ... Aprindem cu smerenie
și cu un nod in gat lumânări pentru cei morți și ne luminăm la față cu
gândul la copii și prieteni, care sunt bine...
Manole, Manole, meștere Manole, frumoasă construcție ai zămislit! Câți
s-or fi perindat pe la mănăstire și apoi pe la fântână și te-or fi
pomenit! Și câți te-or pomeni!
Noi ne-am răcorit, am băut din apa care țâșnește de pe locul unde
meșterul s-a zdrobit căzând de pe zidurile mănăstirii, iar seara care se
apropia ni s-a părut mai frumoasă ca altele. Am pașit fără grabă pe
aleile parcului. Nu numai noi eram fermecați de magia locului.
De la Cozia am pornit spre munte, și sfătuiți de un prieten, am oprit la
Căpățâneni. Am tras la pensiunea ''Dor de munte''. Condiții de cazare
foarte bune, prețul rezonabil, așa că după o noapte odihnitoare am
purces la drum...
Am urcat cele 1480 de trepte spre Cetatea Poenari insoțiți de un cățel
foarte interesat de sacoșa noastră. După ce am mâncat ne-a părăsit pntru
alt grup, care urca și, care, știa el bine, nu mâncseră incă.
Legenda Cetății Poenari spune că Vlad Țepeș, dorind să pedepsească
târgoveții din Târgoviște pentru uciderea fratelui său Mircea și pentru
că complotaseră si la otrăvirea sa ii va lua in ziua de Paște 1457, așa
gătiți cum erau și ii va pune la construirea zidurilor cetății, până
când s-au rupt hainele de pe dânșii.
La coborâre, fără a fi asistați de Lăbuș, ne-a fost destul de greu dar ne-am descurcat.
Am urcat in mașină și am pornit pe Transfăgărășan...
Până la Vidraru drumul a fost frumos, mai ușor decât bănuiam.
Am oprit la baraj și in măretia locului ne-am simțit mai puternici și mai români decât bănuiam că suntem. Mi-aș fi
dorit să pot urca pe soclul statuii cu tipul care ține fulgerul in
mâini. Nu s-a putut. Se lucra in zonă și nu ne-au dat voie.
Am privit, cu un fior in suflet, hăul ce se căsca in aval și cu liniște luciul de apă strâns de baraj.
Cu zâbetul pe buze am ochit platforma de bungee jumping de pe care,
pentru 100 de euro, te puteai arunca in gol, cu capul in jos 166 de
metri. Serios?! Nu m-arunc nici dacă-mi dai banii ăștia...
Din nou la drum... Parcurgem aproximativ 50 de kilometri, fără prea
multe probleme, mereu cu dorința de a coborâ să mai facem fotografii, și
am făcut destule.
După ce am trecut de cabana Piscul Negru ...
... pe sub copertinele care ne protejau in caz că ar fi căzut stanci, drumul
devenea tot mai greu și ne bătea gândul să ne oprim să mâncăm
când...surpriză!
Baraj de poliție!
Drum blocat de la ora 11.00 până la 19.00. Se filma pentru emisiunea TV Top Gear.
Drum blocat de la ora 11.00 până la 19.00. Se filma pentru emisiunea TV Top Gear.
Așa că am poposit la Cabana Capra unde am mâncat, am făcut fotografii cu Omul de piatră și am așteptat ca echipa
să termine filmările la teribila lor emisiune. Nu am putut pleca până
la ora 7 seara, dar totul a fost in regulă. Zecile de mașini oprite la
cabană au stat cuminți in soarele tomnatic iar stăpânii au petrecut o
după amiază liniștită. Nimeni nu s-a suparat. Noi ne-am inclus in peisaj
ca yoginii in mișcarea de integrare in absolut.
Omul de piatră ne-a protejat, iar cele trei mașini de la Top Gear ne-au
fulgerat cu sclipiri din geamurile lor super lustruite de câte ori
treceau pe drumul ce șerpuia la vreo șase sute de metri deasupra
noastră.
La plecare spre Bâlea le-am blițuit și noi, dinte pentru dinte, dar și ca să avem dovada.
Și am plecat din nou pe drumuri de munte.
Soarele dădea semne de oboseală. Se pregătea de o binemeritată odihnă după ce o zi intreagă ne-a dezmierdat la cabană.
După ce am intrat intro depășire riscantă am fost certat și am mers
cuminte cu un ochi la șosea și cu unul la muntele care se
intuneca ca un om cătrănit.
In finalul emisiunii realizate cu imagini de pe Transfăgărășan cei de la
Top Gear, impresionați de ce au văzut, au spus că dacă ar fi să
trăiască veșnic ar dori să-și petreacă veșnicia la noi, in Romania. Vă
las să meditați la cele spuse de ei.
Eu și soția mea vom reveni cu
speranța că va exista un alt motiv să zăbovim măcar o zi aici.
Transfăgărășan, te lăsăm cu bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu