Contactul cu extraterestri al civilizatiei Maya

Noi dezvaluiri au fost facute de catre producatorii filmului documentar “Revelatiile mayase despre 2012 si de dupa”, care se realizeaza sub patronajul guvernelor din Mexic si Guatemala. Realizatorii filmului au declarat ca aceasta productie va dezvalui dovezi ale contactului dintre mayasi si extraterestri si au pus la dispozitia site-ului The Wrap o fotografie, care, ar fi fost facuta in sudul Guatemalei in anii ‘30 si arata un cap sculptat descoperit in jungla despre care sustin ca ar dovedi existenta unei civilizatii extraterestre. Cei care fac filmul afirma ca teoria lor este sustinuta si de Stephen Hawking, cunoscutul om de stiinta britanic.

Monumentul, potrivit unei scrisori a arheologului Hector Mejia din Guatemala, dateaza din perioada cuprinsa intre anii 3.500 si 5.000 i.Hr. si reprezinta dovada unei civilizatii superioare, deosebita de oricare alta cunoscuta, care a trait pe Pamant. Mejia descrie fotografia ca fiind “un bust, care la prima vedere arata un craniu alungit si caracteristici fine, acestea nefiind in concordanta cu radacinile pre-hispanice ale Americii. Am certificat faptul ca acest monument nu prezinta caracteristicile Maya, Nahuatl, Olmec sau ale altei civilizatii pre-hispanice. El a fost creat de o civilizatie superioara, care avea cunostinte impresionante si despre care nu exista nicio alta dovada pe Pamant”, a spus Mejia. “Aceasta fotografie explica cine sunt. Asta arata de ce aceste monumente sunt peste tot in lume”, a declarat Julia-Levy. Producatorul a spus ca Stephen Hawking “va merge si va lucra cu noi” si va inclus in viitorul film. “Am avertizat omenirea de faptul ca extraterestrii au fost acolo. Asta nu inseamna ca daca au fost prieteni cu mayasii, vor fi prieteni si cu noi. Oamenii trebuie sa evite contactul cu extraterestri, oricat ne-ar costa”, a precizat Julia-Levy. Producatorul pretinde ca exista o conspiratie guvernamentala in jurul acestei fotografii. Dupa ce fotografia a fost facuta la sfarsitul anilor ‘30, ea a fost publicata o singura data intr-o revista si apoi a fost retrasa din circulatie de catre guvernul englez. El a mai spus ca bustul din fotografie are 17 metri inaltime si 6 metri latime, dar el nu mai este in jungla din Guatemala si a fost ascuns in Statele Unite: “am fost informat de catre oficiali ai guvernului din Guatemala ca el a fost dus de aici, de catre guvernul american”. Potrivit lui Mejia, monumentul se poate compara cu altele celebre, precum Statuile Moai din insula Pastelui sau cu Sfinxul din Egipt. Julia-Levy spune ca producatorii filmului colaboreaza cu o echipa internationala de arheologi si oameni de stiinta, deoarece ei sunt “dispusi sa spuna lumii adevarul” despre legatura dintre mayasi si extraterestri.
“Mi s-a spus de catre oficiali ca mayasii si extraterestrii au avut o istorie a schimburilor. Acest lucru este oficial. Lumea nu a vazut aceasta. Nimeni nu a vazut asta. Dar nu exista nicio indoiala, lumea este pregatita pentru aflarea adevarului. Acest fapt va produce un impact la nivel mondial, la felul cum vad oamenii lucrurile”, a declarat producatorul.

Ziare.com

Hitler a fost amendat?

A fost doar una dintre amenzile primite pentru viteză în anii ’30, când maşinile deveniseră mai ieftine, iar autostrăzile puseseră ţara la dispoziţia tuturor cetăţenilor, relatează Daily Mail. Însă cel care a primit amenda nu era un şofer de rând. Era Adolf Hitler la volanul unei maşini, cu siguranţă neamuzat de faptul că a fost înregistrat conducând cu o viteză prea mare o limuzină Mercedes. Amenzile de mult timp pierdute ale lui Hitler au fost descoperite într-o arhivă bavareză. Hitler a primit amenda în micul cătun Baar-Ebenhausen, la sud de oraşul Ingolstadt, la data de 19 septembrie 1931, cu doi ani şi jumătate înainte de a deveni cancelar şi Fuhrer. Un ofiţer de poliţie pe nume Probst de la unitatea bavareză de jandarmi Reichertshofen a notat într-un carnet faptul că o maşină se deplasa către Munchen la ora 1:37 PM cu mare viteză. De asemenea, poliţistul a notat numărul maşinii, II A 19357, şi a transmis detaliile superiorilor săi din Munchen pentru a afla cui aparţine automobilul. Incidentul s-a întâmplat cu mult înainte de apariţia radarelor de măsurare a vitezei. Probst a notat în raportul său: „Viteza vehiculului a fost determinată de doi poliţişti cu două cronometre. Maşina s-a deplasat pe o distanţă de 200 de metri în 13 secunde, ceea ce înseamna că avea o viteză de 55,3 km/h“. Aceasta era dublul vitezei permisă pe şosele germane în acea perioadă. După trei zile, Probst a primit informaţia conform căreia maşina îi aparţinea unui anume Adolf Hitler, care locuia la Prinzeregentstrasse 16, unde amenda i-a fost înmânată. Apartamentul lui Hitler încă există, însă a fost transformat, în mod ironic, într-o secţie de poliţie. Este însă îndoielnic faptul că Hitler a plătit vreodată o amendă la poliţie. În orice caz, nu există nici un document care să releve acest aspect. Însă un alt document legat de acest incident a fost găsit în arhivă, purtând o ştampilă pe care scria „Clasat”. Hitler a declarat că nu el a fost cel care a condus cu o viteză prea mare, ci şoferul său, Julius Schreck, care a fost instruit să conducă maşina cât de repede poate, fără să specifice care este motivul. Însă istoria a înregistrat posibila cauză. Cu o zi înainte, nepoata sa Geli Raubal, de 23 de ani, s-a împuşcat cu pistolul lui Hitler în apartamentul din Munchen. Hitler locuise cu aceasta pentru o perioadă de timp şi era îndrăgostit nebuneşte de ea. Adolf Hitler a intrat într-o depresie profundă după ce Geli Raubal s-a sinucis, iar unul dintre liderii nazişti a declarat în timpul procesului de la Nurenberg că nimic nu l-a afectat mai mult pe fostul cancelar în timpul celui de-al III-lea Reich. Istoricii speculează faptul că Hitler se grăbea să ajungă la Munchen pentru a face tot posibilul să împiedice şifonarea imaginii sale de salvator al Germaniei. Nu există nici un indiciu conform căruia Hitler s-ar fi răzbunat pe ofiţerii de poliţie responsabili cu amendarea sa.
Sursa: 2012en.ro

Armistitiul prin care Romania a capitulat in fata URSS, RU si SUA la 12 sept 1944

Regele Mihai si Maresalul Antonescu prinsi in malaxorul istoriei

CONVENTIE DE ARMISTITIU
din 12 09 1944
intre guvernul roman, pe de o parte, si guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit si Statele Unite ale Americii, pe de alta parte

ACT EMIS DE: GUVERNUL ROMANIEI
ACT PUBLICAT IN: ARHIVELE DIPLOMATICE ROMANESTI

Guvernul si Inaltul Comandament al Romaniei, recunoscind faptul infringerii Romaniei, in razboiul impotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit si Statele Unite ale Americii si celorlalte Natiuni Unite, accepta conditiunile armistitiului prezentate de catre Guvernele susmentionatelor trei Puteri Aliate, lucrind in interesele tuturor Natiunilor Unite.

Pe baza celor de mai sus, reprezentantii Guvernului si Inaltului Comandament Roman, Ministru de Stat si Ministru de Justitie L. Patrascanu, Ministru Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutant al Majestatii Sale Regelui Romaniei, General D. Damaceanu, Princepele Stirbey si d-l G. Popp, avind depline puteri, pe de o parte, – si reprezentantul Inaltului Comandament Aliat (Sovietic), Maresal al Uniunii Sovietice R. I. Malinovski, deplin imputernicit pentru aceasta de catre Guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit si Statelor Unite ale Americii, lucrind in interesul tuturor Natiunilor Unite, pe de alta parte, au semnat urmatoarele conditiuni:

1. Cu incepere de la 24 August 1944, ora 4 a.m., Romania a incetat cu totul operatiunile militare impotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de razboi, a iesit din razboiul impotriva Natiunilor Unite, a rupt relatiunile cu Germania si satelitii sai, a intrat in razboi si va duce razboiul alaturi de Puterile Aliate impotriva Germaniei si Ungariei, cu scopul de a restaura independenta si suveranitatea Romaniei, pentru care scop va pune la dispozitie nu mai putin de 12 divizii de infanterie, impreuna cu serviciile tehnice auxiliare.
Operatiunile militare din partea fortelor armate romane, cuprinzind fortele navale si aeriene, impotriva Germaniei si Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generala a Inaltului Comandament Aliat (Sovietic).

2. Guvernul si Inaltul Comandament al Romaniei se obliga sa ia masurile pentru dezarmarea si internarea fortelor armate ale Germaniei si Ungariei, aflate pe teritoriul Romaniei, ca si pentru internarea cetatenilor celor doua State mentionate, care isi au resedinta acolo.

3. Guvernul si Inaltul Comandament al Romaniei vor asigura fortelor sovietice, si ale celorlalti Aliati, inlesniri pentru libera lor miscare pe teritoriul Romaniei, in orice directie, daca este cerut de catre situatia militara, Guvernul si Inaltul Comandament al Romaniei acordind orice concurs posibil pentru o astfel de miscare, prin mijloacele lor proprii de comunicatie si pe cheltuiala lor, pe pamint, pe apa si in aer .

4. Se restabileste frontiera de stat intre Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice si Romania, stabilita prin acordul sovieto-roman, din 28 iunie 1940.

5. Guvernul Roman si Inaltul Comandament al Romaniei vor preda imediat Inaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru inapoierea in tara lor, pe toti prizonierii de razboi sovietici si aliati, aflati in miinile lor, precum si pe toti cetatenii internati si pe cei adusi cu sila in Romania.
Din momentul semnarii conditiunilor de armistitiu (pace) si pina la repatriere, Guvernul si Inaltul Comandament Roman se obliga sa asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de razboi, sovietici si aliati, precum si cetatenilor internati sau adusi cu sila, persoanelor stramutate si refugiatilor, hrana potrivita, imbracaminte si asistenta medicala, conform cu cerintele sanitare, cum si mijloacele de transport pentru reintoarcerea acestor persoane in tara lor proprie.

6. Guvernul Roman va elibera imediat, fara distinctie de cetatenie sau nationalitate, pe toate persoanele arestate din cauza activitatii lor in favoarea Natiunilor Unite, sau pentru simpatiile lor pentru cauza Natiunilor Unite, sau din cauza originei lor rasiale, si va desfiinta orice legislatie discriminatorie si restrictiunile impuse din aceasta cauza.

7. Guvernul si Inaltul Comandament Roman se obliga sa remita ca trofee in miinile Inaltului Comandament Aliat (Sovietic) orice material de razboi al Germaniei si al satelitilor ei, aflat pe teritoriul roman, inclusiv vasele flotei germane si ale satelitilor ei, aflate in apele romanesti.

8. Guvernul si Inaltul Comandament Roman se obliga sa nu permita exportul sau exproprierea a oricarei forme de propritate (inclusiv obiecte de valoare si bani) apartinand Germaniei, Ungariei sau nationalitatilor lor, sau persoanelor cu resedinta in teritoriile lor, sau in teritoriile ocupate de ele, – fara autorizatia Inaltului Comandament Aliat (Sovietic). Guvernul si Inaltul Comandament Roman vor pastra aceste bunuri in conditiile ce urmeaza a se stabili de Inaltul Comandament Aliat (Sovietic).

9. Guvernul si Inaltul Comandament Roman se obliga sa remita Inaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosinta acestuia, pe intreaga perioada de razboi, impotriva Germaniei si Ungariei, si in interesul general al Aliatilor, toate vasele care apartin sau au apartinut Natiunilor Unite aflate in porturile romanesti, indiferent la dispozitia cui s-ar afla; ulterior aceste vase urmeaza sa fie restituite proprietarilor lor.
Guvernul Roman poarta intreaga raspundere materiala pentru orice stricaciune sau distrugere a bunurilor susmentionate, pina in momentul predarii lor Inaltului Comandament Aliat (Sovietic).

10. Guvernul Roman trebuie sa faca, in mod regulat, in moneda romaneasca, platile cerute de catre Inaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru indeplinirea functiilor sale, si in caz de necesitate va asigura folosinta, pe teritoriul romanesc, a intreprinderilor industriale si de transport a mijloacelor de comunicatie, statiunilor generatoare de energie, intreprinderilor si instalatiilor de utilitate publica, depozitelor de combustibili, petrol, alimente si alte materiale sau servicii, in acord cu instructiunile date de catre Inaltul Comandament Aliat (Sovietic).
Vasele de comert romanesti, care se gasesc atit in apele romanesti, cit si in cele straine, vor fi supuse controlului operativ al Inaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosirea lor, in interesul general al aliatilor.

11. Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operatiunile militare si prin ocuparea de catre Romania a teritoriului sovietic vor fi despagubite de catre Romania fata de Uniunea Sovietica, insa, luind in considerare ca Romania nu numai ca s-a retras din razboi, dar a si declarat razboi si in fapt duce razboi contra Germaniei si Ungariei, Partile sunt de acord ca compensatiile pentru pierderile mentionate sa nu fie platite in intregime de Romania, ci numai in parte, si anume in suma de 300 milioane dolari ai Statelor Unite, platibili in curs de 6 ani, in marfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime si fluviale, diverse masini etc.)
Romania va plati despagubiri pentru pierderile pricinuite in Romania proprietatilor celorlalte State Aliate si nationalitatilor lor, pe timpul razboiului, despagubiri a caror suma va fi fixata la o data ulterioara.

12. Guvernul roman se obliga ca in termenele indicate de catre Inaltul Comandament Aliat (Sovietic) sa restituie Uniunii Sovietice, in desavarsita buna stare, toate valorile materiale luate de pe teritoriile ei, in timpul razboiului, apartinand Statului, organizatiilor publice si cooperative, intreprinderilor, institutiilor sau cetatenilor particulari, precum si utilajul fabricilor si uzinelor, locomotive, vagoane de cai ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu si orice alte bunuri.

13. Guvernul Roman se obliga sa restabileasca toate drepturile legale si interesele Natiunilor Unite si ale nationalilor lor, pe teritoriul roman, asa cum existau inainte de razboi, si sa le restituie proprietatea in desavarsita buna stare.

14. Guvernul si Inaltul Comandament Roman se obliga sa colaboreze cu Inaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea si judecarea persoanelor acuzate de crime de razboi.

15. Guvernul Roman se obliga sa dizolve imediat toate organizatiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul romanesc, atit cele politice, militare sau paramilitare, cit si orice alte organizatii care duc propaganda ostila Natiunilor Unite si in special Uniunii Sovietice, nepermitand in viitor existenta unor organizatii de acest fel.

16. Tiparirea, importul si raspindirea in Romania a publicatiilor periodice si neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru si a filmelor, functionarea statiunilor de T.F.F., posta, telegraf si telefon vor fi efectuate in acord cu Inaltul Comandament Aliat (Sovietic).

17. Administratia civila romaneasca este restabilita pe intregul teritoriu al Romaniei, pina la o distanta de linia frontului, de minimum 50 – 100 km (depinzand de conditiile terenului), organele administrative romanesti obligindu-se sa aduca la indeplinire, in interesul restabilirii pacii si securitatii, instructiunile si ordinele Inaltului Comandament Aliat (Sovietic), lucrind in numele Puterilor Aliate.

19. Guvernele Aliate socotesc hotarirea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nula si neavenita si sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) sa fie restituita Romaniei sub conditia confirmarii prin Tratatul de Pace, si Guvernul Sovietic este de acord ca fortele sovietice sa ia parte in acest scop, in operatiuni militare, conjugate cu Romania, contra Germaniei si Ungariei.

20. Prezentele conditiuni intra in vigoare in momentul semnarii lor.

Facut la Moscova, in patru exemplare, fiecare in limbile romana, rusa si engleza, textele rus si englez fiind autentice.

Din insarcinarea Guvernului si Inaltului Comandament al Romaniei.

(ss) LUCRETIU PATRASCANU
(ss) G-RAL ADJ. DAMACEANU
(ss) B. STIRBEY
(ss) G. POPP

Din insarcinarea Guvernelor Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicii Socialiste Sovietice si Regatului Unit.

(ss) MALINOWSKI

Sursa: Piatza.net

Aurul blestemat din Baikal

Printre lanturile muntoase acoperite de zapada, la capatul Asiei de Nord, se intinde lacul Baikal. Unul dintre cele mai mari de pe planeta, cel mai adanc din lume si cel mai vechi. Se spune ca in adancurile sale s-ar ascunde sute de tone de aur. Insa tezaurul imperiului tarist scufundat aici poarta pecetea unui blestem teribil.

Iarna anului 1920 ...

Rusia se cutremura dupa prabusirea unui Imperiu, dupa ani de razboi civil, transformari sociale violente, saracie si foamete. In sud-estul Siberiei, pe malul lacului Baikal, goneste un tren cu o destinatie neclara. Un tren plin cu aur. Aurul Imperiului Rus. Pentru a-l opri, partizanii armatei rosii mineaza calea ferata. Dar n-au noroc. Dupa explozie, trenul se prabuseste in apele Baikalului, si peste 200 de tone de aur dispar in bezna abisala a celui mai adanc lac de pe glob. De atunci, timp de 90 de ani, aventurieri si cercetatori, cautatori de comori si scafandri special antrenati strabat in lung si in lat cei 31 de mii de kilometri patrati pentru a descoperi comoara inghitita de adancuri.
Trenul fantoma
In preajma Primului Razboi Mondial, in 1914, in Rusia se gasea unul dintre cele mai mari depozite de aur din lume. Bancile imperiului adaposteau 1240 de tone de aur, ceea ce in zilele noastre este echivalentul a peste 60 de miliarde de dolari. Se spune ca trenul aurului, disparut in urma cu aproape un secol, s-a transformat intr-un tren-fantoma, bantuind pe sine abandonate si “indepartandu-i” pe cei care indraznesc sa se apropie de comoara. Oamenii care au gasit fie si un banut din aurul pierdut au avut parte de o moarte cumplita. Multi dintre cei care au avut curajul sa se scufunde in apele tainicului lac, in speranta imbogatirii, nu au mai iesit niciodata la suprafata. De parca o forta nevazuta vegheaza cu strasnicie ca bogatia sa ramana ascunsa pe veci...
In 1967, o echipa de lucratori ai caii ferate din regiunea lacului Baikal este trimisa sa repare un tronson distrus de o avalansa de pietre. In hatisul maracinilor de langa linia de tren, unul dintre muncitori zareste ceva sclipitor, ceva ce parea a fi o bucata de aur. Cu inima stransa, indeparteaza spinii si ridica din tarana un lingou stralucitor, ce avea stantat insemnul Imperiului tarist: vulturul bicefal. Isi striga camaradul si, dupa un schimb de replici soptite, si-au anuntat colegii ca pleaca mai departe pe traseu, pentru a controla cat de avariata este linia. Intr-o clipita, hotarasera ca trebuie sa se piarda in munti, pentru cateva zile, ca apoi sa coboare si sa incerce sa valorifice pretioasa descoperire. De atunci, nu au mai fost vazuti in viata. La cateva zile dupa ciudata disparitie, autoritatile locale alarmate au inceput cautarile. In scurt timp, cadavrele lor au fost gasite pe o sina de tren abandonata, in tunelul numarul cinci. In mod straniu, moartea survenise in urma impactului cu o locomotiva, desi se cunostea faptul ca pe acea ruta nu mai circula nici un tren de mai bine de jumatate de an. Vestea cumplitei morti s-a raspandit rapid in asezarea din apropiere si toti locuitorii au inceput sa vorbeasca inspaimantati despre blestemul aurului si despre trenul fantoma ce venea din trecut, lovind necrutator pe cei ce indrazneau sa atinga legendara comoara. Nu era pentru prima data cand trenul fantoma se ivea ca de nicaieri, cu vagoanele pline de stralucirea aurului, semanand groaza si aducand moarte.
Cercetatorul rus Vasili Lamakin, cunoscut pentru studiile asupra lacului Baikal, relateaza intr-una dintre cartile sale un fenomen straniu, pe care l-a trait el insusi, in 1957, in regiunea Irkutk, din Rusia. “Ne intorceam dintr-o expeditie de pe apele lacului Baikal, cand un vant naprasnic s-a starnit ca din senin si, la fel de brusc cum s-a pornit, asa s-a si potolit. Noaptea se lasa grea si neagra. Eram cu totii 15 oameni. Iesind pe puntea vasului, am fost martorii unui spectacol halucinant. Eram inca departe de tarm, cand in fata noastra, foarte aproape, la o distanta de cel mult un kilometru, deasupra lacului, plutind prin vazduh, trecea un tren. In linistea deplina a noptii, s-a auzit strident scrasnetul rotilor pe linia invizibila. Vagoanele straluceau in mod straniu, de parca ar fi fost poleite cu aur. Si-a continuat traseul, brazdand vazduhul, si s-a pierdut in negura noptii, lasandu-ne cu mintile ratacite, cu ochii mari de spaima si uimire”. Aici, in regiunea lacului Baikal, astfel de povesti sunt des auzite, legenda aurului si disparitia lui enigmatica fiind un inepuizabil subiect de discutie. Aproape fiecare locuitor “detine” o harta a comorii, stie din batrani unde s-a prabusit trenul si in ce zona ar putea iesi aurul la iveala.

Trenul aurului. Se spune ca in el era si o parte din aurul Romaniei
Coincidenta sau nu, incercarile de a deslusi cea mai mare taina a secolului XX din Rusia au esuat fara exceptie, toate eforturile de a face lumina au fost inghitite de bezna abisala a lacului Baikal. Dupa date neconfirmate oficial, recent a fost inaintata ipoteza conform careia o parte din tezaurul imperial era constituita si din rezerva de aur a Romaniei, pierduta in valtoarea Primului Razboi Mondial. Mecanicul de locomotiva Valeri Sanaev conduce de peste 20 de ani trenurile pe traseul ce a ramas neschimbat din secolul al XIX-lea, cu cele 38 de tuneluri, cu poduri de lemn si viaducte din piatra. La stanga troneaza aceiasi munti Baikal, la dreapta, straluceste in soare aceeasi intindere de smarald a stravechiului lac. Valeri s-a nascut si a copilarit in acest tinut, crescand cu povestile si secretele nedezlegate ale aurului din adancuri. El are propria lui versiune, prin care explica enigma comorii. Toamna, cand apa este transparenta, in dreptul kilometrului 87 al caii ferate, pe luciul lacului, se poate vedea limpede locomotiva trenului disparut in 1920. “Este doar o “fata morgana”, care-si intinde nada spre ademenirea curiosilor. Daca te scufunzi insa, ea se face nevazuta, ca o naluca. Iar cei care, ispititi de aceasta atractie irezistibila, au sarit in apele reci, au disparut pe veci. Cunoastem cu totii prea bine aceasta primejdie si ne ferim chiar si privirea cand ea se arata. Pentru toate spaimele pe care le tragem pe acest traseu periculos ar trebui sa fim platiti in plus. Ne aventuram pe linia de tren, caci asta-i painea noastra. Aurul este blestemat, si pentru nici un ban din lume, eu unul nu as cauta sa-i deslusesc secretul”.

Cercetatorii “Mir” confirma legenda

Septembrie 2009. Agentiile de presa rusesti anuntau o stire de senzatie: “Expeditia stiintifica “Mir” din Baikal se afla pe urmele aurului lui Kolceak”. Cercetatorii rusi, cu ajutorul batiscafurilor “Mir 1″ si “Mir 2″, au descoperit in adancurile lacului indicii pentru ceea ce ar putea fi rezerva pierduta de aur. La o adancime de aproape 1000 de metri, printre stanci, submersibilul a scos la iveala ramasitele unui vagon de tren si cateva lazi cu munitie din perioada razboiului civil. Insa surpriza cea mare a cercetatorilor de la bordul batiscafului “Mir” a venit abia cand executau manevrele de ridicare la suprafata. Iata ce declara pilotul Evgheni Cernaev: “Dupa depistarea fragmentelor metalice, am inceput sa urcam catre suprafata, pe panta tarmului acoperita cu grohotis. Deodata, printre pietre, am observat niste bare metalice ce aveau stralucirea aurului. Am reusit sa ne apropiem, insa in incercarea de a la extrage cu ajutorul bratului mecanic telecomandat, malul a inceput sa se surpe si plecarea noastra din acel loc a devenit iminenta. Nu am putut disloca misterioasele fragmente, insa coordonatele au fost precis fixate”.
Studiul adancimilor lacului Baikal a debutat inca din anul 2008, iar cei interesati de comoara au asteptat cu sufletul la gura ca descoperirea senzationala sa fie confirmata. Dar locuitorii regiunii nu au privit expeditia cu ochi buni, inca de la inceput. Chiar si astazi, in secolul XXI, ei sunt infricosati de misterele lacului si de blestemul aurului ce se poate abate asupra tuturor. Chiar din prima zi, superstitiile lor par ca au fost confirmate. In timpul manevrelor de scufundare a batiscafului in apa, s-a produs un cutremur si o furtuna puternica s-a dezlantuit. Aparatul submersibil a inceput sa se clatine in toate directiile la bordul navei care-l adapostea. Vantul a izbit batiscaful de nava si unul din motoarele sale a fost grav avariat. Oamenii de stiinta sustin ca asemenea fenomene meteorologice nu sunt deloc rare in regiunea lacului Baikal, acolo unde vremea este imprevizibila. Pe de alta parte, localnicii traiesc cu convingerea ca nimic nu este intamplator, si blestemul ii urmareste pe toti aceia care incearca sa descopere aurul.
Dupa o serie de intamplari inexplicabile, expeditia “Mir” si-a continuat cercetarile. In august 2009, hidronautii descopera un lucru neasteptat: nu este prima data cand adancurile apelor Baikalului sunt explorate. Pe fundul lacului, cercetatorii rusi gasesc epava unui submarin sovietic. Povestea acestuia o aflam daca ne intoarcem in timp, in vara anului 1949. In dimineata zilei de 11 iulie, in regiunea insulelor Uskani din inima lacului Baikal, mai multi pescari au fost martorii unei imagini incredibile. De sub apa s-a ivit un periscop, apoi partea superioara a ceea ce parea un vas subacvatic. Dupa cateva minute, banuielile pescarilor s-au adeverit: la suprafata apei a aparut un submarin. Dupa destramarea URSS-ului, documentele scoase la iveala au confirmat relatarile pescarilor, facute in urma cu 50 de ani.
Fragmente metalice sub apa
Aparatul submersibil fusese, intr-adevar, un submarin din clasa “Sciuka” (Stiuca), special modernizat si adaptat pentru cautarea rezervei de aur scufundate in adancimile lacului Baikal. Proiectul, desfasurat in conditii strict secrete era supervizat de seful politiei secrete (NKVD), temutul Lavrenti Beria. Nava subacvatica fusese adusa in mare taina, pe timp de noapte, de la Vladivostok, unde se afla cea mai mare baza militara navala sovietica in Oceanul Pacific. Insa, in mod straniu, si aceasta tentativa de descoperire a aurului s-a incheiat dramatic. In conditii neelucidate, la bordul submarinului s-a produs o avarie, si echipajul a fost nevoit sa abandoneze nava.
Cu siguranta visele cautatorilor de comori vor fi bantuite de aceasta imensa comoara dar, probabil, aurul din Baikal va ramane un mit rusesc ...
Sursa: 2012en.ro

Cat de duri erau spartanii?

Au stralucit putin pe scena istoriei. Prea putin comparativ cu marile civilizatii ale Antichitatii. Insa la Termopile si Salamina au schimbat soarta omenirii. Definitiv. Spartanii au fost cei mai teribili razboinici ai lumii, este de parere Nicu Parlog. Ca o ramasita a unui stravechi si mut blestem, implantat si astazi in subconstientul colectiv, le asociem spartanilor asprimea si cruzimea absolute. Nici tagma istoricilor, din Antichitate pana azi, nu i-a scos din camera de orori a trecutului. Poti consulta toate cronicile ori analele care-i privesc si vei gasi repetate mecanic, obsesiv si temator cliseele: brutali si absurzi, neevoluati, educatie spartana, tabere de antrenament, masacre, economie primitiva, stagnanti cultural, inactivi politic… Aproape prin definitie, interpretarea istoriei este subiectiva. Cu sau fara excesele lor, spartanii au fost unul dintre cele mai fascinante si mai putin cunoscute popoare din vechime. Iar spiritul lor razboinic a fost si este probabil singurul exemplu de martialitate din afara Asiei…
Militarism absolut sau transcenderea egoului?
Sparta, cunoscuta si drept Lacedemonia, era situata in Peninsula Peloponez din sud-vestul Greciei si a fost fondata in timpul invaziei dorice. Orasul a fost ridicat pe parcursul si dupa desfasurarea Razboiului Mesenian, cand spartanii dorieni au traversat Muntii Taygetos si au ocupat teritoriul Meseniei. Regele Lycurg este suveranul cel mai des asociat cu Sparta, acesta autoproclamandu-se coborator direct din insusi Hercule. Prin el, toti regii spartani care i-au urmat si-au afirmat originea herculeana. Lycurg se presupune a fi fost chiar cel care a dat identitate modului de viata spartan. El a initiat obiceiul prin care baietii erau biciuiti fara motiv de catre baietii mai mari, pentru a li se induce o disciplina de fier si a face sa le dispara frica de durere. Acelasi rege i-a invatat pe spartani obligatia de a practica virtutea conform uzantelor vremii si de a muri in numele onoarei. A decretat apoi ca supusii sai nu trebuie sa se ocupe de afaceri pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, vor ajunge slabi si imorali, interzicandu-le totodata sa posede aur si argint, ca sa nu aiba alta bogatie decat propriul curaj. Tot Lycurg a instituit legea unica prin care copiii erau posesiunea statului si nu a parintilor biologici. Si, de parca nu era de ajuns, a ordonat, sub amenintarea pedepsei cu moartea, ca batranii sa le aduca propriilor sotii barbati tineri, in scopul conceperii de copii sanatosi si vigurosi…

Intr-un asemenea polis oligarhic, la baza societatii se aflau sclavii (heloti), care se ocupau cu agricultura. Deasupra lor se gaseau periecii – negustorii –, care se bucurau de un mai mare grad de libertate decat vesnic oprimatii heloti. Suverani fara drept de replica erau spartiatii, care-si puteau dovedi ascendenta pana la stramosii lor dorieni. Spartiatul era trimis in razboaie, avea drept de vot si facea parte dintre putinele persoane cu drepturi depline din lumea spartana. Spre deosebire de Atena, Sparta a fost in acelasi timp oligarhie militara, monarhie, democratie si timocratie (stat in care doar proprietarii de pamanturi participau la guvernare).
Cei laudati de Socrate
Conducerea spartanilor era si mai interesanta. Aveau simultan doi regi, proveniti din doua familii aristocratice diferite, care detineau si calitatea de mari preoti. Imediat dupa ei, veneau cei 28 de intelepti hopliti, cu varste de minimum 60 de ani. Dintre ei, se distingeau cinci efori supremi, care ghidau toate aspectele vietii spartane. Cu tot militarismul lor, spartanii ar putea sa ne invete multe despre autodisciplina si respingerea luxului. Nu trebuie uitat faptul ca Socrate a spus: „Cele mai vechi si mai fertile taramuri ale filosofiei grecesti se afla in Creta si Sparta… Spartanii isi ascund intelepciunea si se prefac grei de cap, motiv pentru care par superiori mai degraba datorita dibaciei razboinice, decat intelepciunii lor virtuoase.“
Scaldati in vin, caliti in agoge

De indata ce in Sparta se nastea un copil de sex masculin, mama sa il imbaia in vin, pentru a se asigura ca este sanatos. Copiii bolnaviciosi si sensibili mureau inca de la aceasta prima proba. Apoi, nou-nascutul era prezentat de catre tatal sau sfatului batranilor, care-l inspectau atent. Daca descopereau cea mai mica malformatie, copilul era aruncat in prapastia Kaida din Muntii Taygetos… Pana la varsta de sapte ani, norocosul supravietuitor era crescut doar de mama sa, care se ingrijea de imbracaminte si de calitatea hranei. Mamele spartane indepartau intotdeauna orice putea face copilul sa planga sau sa simta frica. Odata impliniti cei sapte ani, baiatul era luat de langa mama de catre stat. Pentru el incepea o noua era, cea mai importanta din viata: intrarea in agoge. Termenul in sine se poate traduce prin inaltare. Inaltarea de la stadiul de copil necopt la cel de razboinic, asa cum a legiuit-o regele Lycurg. In aceasta veritabila tabara militara care era agoge, copiii erau repartizati pe grupe de varsta numite aegelai. Ei dormeau in baraci comune, fara paturi, pe un asternut din stuf – planta pe care trebuiau s-o recolteze cu mainile goale de pe malurile raului Eurotas. Tinerii erau invatati sa jure credinta doar statului. Zi si noapte, aveau parte de antrenamente care in zilele noastre i-ar infiora si pe membrii Legiunii Straine. Umblau tot timpul anului desculti, fiind imbracati cu aceleasi haine subtiri si iarna, si vara. O data pe an, primeau un singur rand de imbracaminte. Antrenamentul fizic consta in marsuri nesfarsite, alergari, gimnastica, aruncarea discului si a sulitei, lupte corp la corp si manuirea sabiei si a scutului. Tinerii erau totodata invatati sa indure foamea, setea, frigul, oboseala, durerea si lipsa somnului. Nu primeau regulat hrana, fiind incurajati sa-si fure mancarea, noaptea, de la heloti si perieci. Cei care erau prinsi erau pedepsiti… Pentru neatentie, desigur. Idealul suprem in timpul vietii era sa obtina kalos thanatos, o moarte frumoasa pe campul de batalie… Educatia lor culturala se rezuma la a invata sa citeasca si sa scrie, plus recitarea poemelor razboinice si unele notiuni despre Homer.
Sange in templul lui Orthia Artemis
O data pe an, toti copiii erau supusi la teste pentru a se constata cat de bine s-au adaptat asprelor conditii de cazarma. In fata templului lui Artemis, zeita patroana a Spartei, tinerii luptatori se inscriau in competitia biciuitului. Sparta voia sa stie care dintre ei rezista la cele mai multe lovituri de bici. „Castigatorul“ devenea campion si era sarbatorit de catre toti confratii intru durere. Cu toate ca se inregistrau inevitabil decese, din cauza excesului de zel al examinatorilor, sangeroasa intrecere era asteptata cu entuziasm de toti copiii spartani. Dupa ce implineau varsta de optsprezece ani, cei mai promitatori absolventi ai agoge-ului erau primiti in crypteia, organizatie care le testa abilitatile si in acelasi timp ii teroriza pe helotii mesenieni. In toiul noptii, tinerii lupi isi incepeau raidurile in satele helote, ucigandu-i pe toti cei care erau surprinsi circuland sau discutand. Scopul operatiunii era de fapt inabusirea in fasa a oricarei tentative de complot sau de rebeliune.
Desavarsirea. Hoplitul
Odata cu incheierea uceniciei in crypteia, tanarul spartan, acum in varsta de 20 de ani, intra in randurile armatei statului. Devenea, adica, hoplit. Acest luptator al carui nume deriva de la cel al propriului scut (hoplon, in greaca veche) era el insusi o imagine inspaimantatoare pentru orice adversar. Hoplitii spartani erau superiori tuturor hoplitilor din restul cetatilor-stat grecesti, la fel ca echipamentul si armele lor. Favorite erau scutul si sulita, urmate de spada curbata descendent, kopis. Trupul era protejat de o cuirasa (cele mai scumpe erau din bronz, dar se foloseau in special cele confectionate din placi groase de piele, captusite cu tesatura de bumbac). Pe cap, hoplitii purtau faimosul coif corintic, facut din bronz si decorat adesea cu o creasta din par de cal. Scutul era si el din bronz si cantarea aproape 8 kilograme. Grecii obisnuiau sa-l placheze cu capul Gorgonei, in timp ce hoplitii spartani aveau sculptat pe el simbolul Spartei. Daca erau raniti, spartanii faceau ca inamicii sa nu afle asta purtand mantii rosii, de culoarea sangelui. Lancea lor nu era o arma destinata aruncarii, cum va deveni la infanteria romana, si nici una de tinut adversarul la distanta. Lancea spartana era un instrument relativ scurt, de 2,7 m lungime, folosit in principal la impuns, spintecat si zdrobit. Spartanii dispretuiau arcul si sagetile, considerandu-le armele lasilor. Cu diferite ocazii, obisnuiau sa rada de atenieni, care le foloseau cu succes. Cea mai mare problema a hoplitilor tinea de organizare: fiecare soldat era atat de bun, incat trupa nu avea nevoie de ofiteri, fapt ce facea dificila cooperarea dintre sefi si subordonati. De-a lungul istoriei, spartanii au inspirat multe organizatii militare, printre care falangele macedoneene ale lui Alexandru cel Mare, legiunile romane si chiar formatiunile Hitlerjugend… Ca un fapt devenit anecdota, hrana hoplitilor se rezuma cel mai adesea la o fiertura de oase cu gust oribil. Un istoric grec al acelor vremuri afirma ironic ca intelege de ce lupta spartanii atat de feroce: preferau sa moara, decat sa-si petreaca restul vietii hranindu-se cu asa ceva. Totusi, o data pe an, temutii razboinici se alimentau numai cu miere. Timp de o luna intreaga.
Gloria din Trecatoarea Fierbinte
Nemultumit de insuccesul campaniei duse de tatal sau, regele Darius, Xerxes I continua lupta acestuia impotriva cetatilor-stat grecesti. In fruntea unei armate de peste un milion de oameni, Xerxes porneste la atac in timp ce grosul armatei elene comandate de Temistocle se afla angajat in lupte pe mare. Astfel, trecatoarea Termopile, numita asa datorita izvoarelor cu ape fierbinti aflate in zona, ramane in paza elitei armatei spartane, condusa de regele Leonidas. Cei 300 de spartani blocheaza trecatoarea timp de trei zile, infruntand colosul persan cu o barbatie nemaiintalnita. Inaintea primei zile de inclestari, spartanii arunca asupra persanilor pietre inscriptionate cu blesteme, batjocuri si injuraturi – unele dintre ele aflate astazi in muzee din Grecia. Primele doua zile sunt o lectie dura pentru Xerxes. Cei 300 de hopliti ii decimeaza trupele trimise la atac, pana si temutii Nemuritori batand pasul pe loc in fata spiritului de lupta spartan. Anii petrecuti in agoge isi spun cuvantul. Exasperat de rezistenta hoplitilor si presat de timp, Xerxes reuseste sa gaseasca o poteca ocolitoare. 40.000 de persani plus 10.000 de Nemuritori, sub comanda generalului Hydarnes, ajung in spatele hoplitilor, incercuindu-i. Constienti de sfarsitul lor, spartanii isi scriu numele pe betisoare, pe care le ascund apoi in aparatorile de antebrate, pentru a fi identificati ulterior de catre camarazi. Pe masura ce persanii se apropie, hoplitii isi arunca scuturile sparte, sulitele rupte, lasa sa le cada din maini resturile de sabii si se napustesc asupra inamicului urland, muscand si lovind cu pumnii si cu picioarele. Din acea clipa, ei intra direct in legenda…
Sparta imposibila
Exista motive pentru care astazi Sparta n-ar mai putea exista. Si nu pentru ca nefericitii prunci nascuti subrezi n-ar mai fi aruncati in prapastie, ci pentru ca idealul spartan suprem, sacrificiul in lupta ca superlativ al onoarei si saracia ca incununare a virtutii, a disparut. Norocul invinsilor…
Cei 300 au fost 298
Dintre cei 300 de eroi, doi au supravietuit bataliei. Aristodemus, ranit la un ochi, a fost trimis de Leonidas in Sparta impreuna cu aliatii greci aflati in retragere, iar Pantites a primit misiunea de a pleca dupa ajutor in Thesalia. Acesta din urma s-a intors la Termopile abia dupa incheierea conflictului. Coplesit de remuscarea ca nu si-a putut insoti camarazii si regele in moarte, s-a spanzurat de primul copac. Cei 300 au fost onorati de istoricii greci cu supranumele de Batalionul Sacru. O titulatura preluata in anul 1821 de catre eteristii lui Alexandru Ipsilanti, care au avut o soarta asemanatoare antecesorilor lor de la Termopile, fiind macelariti in batalia de la Dragasani.

Necunoscut si nepomenit de istorici ramane sacrificiul a 2.000 de sclavi heloti care au decis sa se alature in eternitate stapanilor lor spartani. Regele-leu Leonidas, al carui nume inseamna fiul leului, a murit cum si-a dorit. Herodot ne spune ca, la vederea cadavrului sau, Xerxes a turbat de furie. Spartanul a fost decapitat si apoi crucificat de catre regele persan, care ulterior si-a regretat fapta. Dupa patruzeci de ani, trupul lui Leonidas a fost inapoiat spartanilor si a avut parte de onoruri neobisnuite. Ultimele cuvinte ale regelui-leu, „Mollon Labe“ – „Veniti sa-mi luati armele!“ – sunt astazi deviza Corpului 1 de Armata al Greciei.
Nemuritorii
Corp de elita insarcinat cu apararea regilor persani, Nemuritorii urmau un antrenament axat strict pe manuirea armelor, motiv pentru care nu acordau o prea mare importanta rezistentei fizice. Pe campul de lupta, erau mereu in numar de 10.000, caci atunci cand unul cadea, era inlocuit imediat, pentru a se crea impresia ca membrii trupei nu pot fi ucisi. O mie dintre ei purtau sulite cu manere de aur. Restul panopliei lor cuprindea arcuri cu sageti, pumnale si sabii. Imaginea Nemuritorilor, care nu semana deloc cu cea din filmul 300, mai staruie si astazi printre ruinele Persepolisului.
300 de motive
Atacat inca de la aparitie, filmul 300 a inregistrat incasari uriase in primele saptamani de difuzare. Majoritatea criticilor de film au descris pelicula ca fiind o combinatie ciudata de joc pe calculator, Mortal Kombat, Stapanul Inelelor, Gladiator si Troia. Lumea politica s-a inflamat si ea, iranienii vazand in film un atac la adresa stramosilor lor, prezentati ca o hoarda barbara si demonica, dirijata de un rege cu aspect de androgin. Criticii americani au fost si ei siderati de prezentarea persanilor ca negri, homosexuali, handicapati, depravati si „freaks“. Mass-media a speculat asemanari intre conflictul stravechi si evenimentele actuale din Golful Persic.
Sursa: Piatza.net

Buran - naveta spatiala rusa

Buran s-a vrut răspunsul Uniunii Sovietice la naveta spaţială americană. Spre deosebire de precedentele programe spaţiale sovietice originale, de data aceasta Buran s-a dorit a fi încă de la început o copie a navetei de dincolo de ocean, oficialii ruşi fiind alarmaţi de potenţialul militar al acesteia. Planurile pentru Buran au fost promiţătoare. Nu avea să fie doar o copie a navetei americane, ci o variantă îmbunătăţită a acesteia. Pentru lansare se folosea o familie 1nouă de rachete, denumită Energia, care, spre deosebire de sistemul de la NASA, nu avea să fie doar un rezervor de combustibil, ci o rachetă care putea la rândul ei să ridice echipamente pe orbită şi care să poată fi operată cu sau fără Buran. Dacă planurile pentru Energia ar fi fost continuate, întreaga Staţie Spaţială Internaţională de astăzi ar fi putut fi construită din doar câteva lansări, spre deosebire de câteva zeci efectuate, Energia evoluând din racheta N1, construită pentru a-i duce pe sovietici pe Lună în plină cursă spaţială din anii ’60. Numeroasele eşecuri ale acesteia au dus însă la suspendarea acestui program.

Deşi la prima vedere Buran seamănă cu oricare din navetele spaţiale americane, diferenţele dintre cele două nu sunt deloc nesemnificative. Datorită faptului că este lansată folosind o rachetă propriu-zisă, Buran nu mai are nevoie de motoare de mare putere, ele nefiind folosite la lansare, decât pentru manevre orbitale (corespondentele motoarelor OMS). Scutul termic era şi el dispus într-un mod diferit, despre care inginerii sovietici afirmau că este mai eficient din punct de vedere termodinamic. De asemenea, scaunele potenţialilor piloţi erau ejectabile, în caz de necesitate. Teoretic, Buran putea transporta încărcătură şi spre Lună, deşi nu s-a plănuit aşa ceva în mod serios. Buran putea fi transportată orizontal spre rampa de lansare, pe nişte şine speciale, lucru ce făcea ca acest transport să fie mult mai rapid decât în cazul navetei americane, care este transportată vertical. Masa transportată spre şi dinspre orbită era din nou în favoarea lui Buran, fără a mai socoti şi capacitatea de transport a rachetei Energia.

Primul zbor al navetei Buran a avut loc la data de 15 noiembrie 1988 şi a fost unul fără echipaj uman, naveta decolând de pe cosmodromul de la Baikonur ajutată de puternica rachetă Energia. După două orbite în jurul Pământului, naveta a revenit la sol într-un mod complet automat, cu o abatere de doar 3 metrii de centrul pistei de aterizare, în ciuda vânturilor puternice din acea zi. De notat faptul că deşi navetele spaţiale americane sunt dotate cu sisteme de automatizare a aterizării, acestea nu au fost niciodată folosite şi sunt păstrate pentru cazurile de urgenţă. După acest zbor, au fost programate o serie ambiţioasă de teste, inclusiv andocate cu staţia spaţială MIR şi a început construcţia a încă două naveta, denumite Ptichka şi respectiv Buran 2.01.

În 1993, după colapsul Uniunii Sovietice, preşedintele Boris Elţin suspendă programul Buran. Primul zbor, din 1988, avea să fie şi ultimul pentru ambiţioasa navetă spaţială rusească. Construcţia celorlalte două nu a mai fost finalizată, deşi Ptichka a fost finalizată într-o proporţie mai mare de 90% şi în prezent se află într-un hangar din Kazakhstan. Prima navetă, cea care a zburat în 1988, Buran, a fost complet distrusă în 2002 când acoperişul hangarului unde era depozitată a cedat şi s-a prăbuşit peste navetă şi peste o machetă a unei rachete Energia. Deşi de-a lungul timpului au mai fost momente în care erau speranţe pentru revigorarea programului Buran-Energia, în special după accidentul navetei Columbia, acest lucru nu s-a mai produs. Când o navetă americană a andocat cu MIR, acesta avea modulul de andocare împrumutat de la Buran.

Sursa: parsec.ro

Teoria conspiratiei Lunare

La 12 aprilie 1961, cosmonautul Iuri Gagarin, în vârstă de 27 de ani, aflat la bordul navetei “Vostok 1″, a decolat de pe cosmodromul din Tiura-Tam, Kazahstan, şi a efectuat apoi un zbor de o oră şi 48 de minute în jurul Pământului, la o altitudine de 250 de km. Abia după 25 de minute de la lansare, coordonatorul de zbor, Serghei Koroliov, a avut certitudinea că Iuri, în capsula spaţială, se află pe o orbită stabilă. “Vostok 1″ a revenit pe Pământ în jurul orei 8.50, în apropierea localităţii Saratov, aflată la aproximativ 700 de km distanţă de Moscova. Iuri Gagarin a devenit, în urma acestui zbor de succes, erou al Uniunii Sovietice şi al lumii, spre invidia americanilor, care începuseră cursa cuceririi spaţiului cosmic în competiţie cu sovieticii. Ciudat, lui Gagarin nu i s-a mai permis să zboare în spaţiu, iar moartea sa, în 1968, rămâne şi azi o enigmă. În varianta oficială, Gagarin zbura, pe un timp nefavorabil, cu un MIG-15, când un avion de vânătoare Sukhoi a trecut la 15-20 de metri pe lângă avionul lui, provocându-i un zbor în vrie, care a dus la prăbuşirea MIG-ului. Tot în acea perioadă au început şi “scurgerile de informaţii”, conform cărora ruşii începuseră să lanseze oameni în spaţiu încă din 1957, dar cei 15 cosmonauţi – dintre care trei femei – nu au supravieţuit, unii murind când navele s-au dezintegrat la intrare în atmosfera terestră, alţii fiind trimişi pe orbite instabile şi pierduţi pur şi simplu în spaţiu, fiind numiţi mai târziu “cosmonauţi-fantomă”. De altfel, şi la Iuri Gagarin s-a putut remarca la prima ieşire în spaţiu temerea obsedantă că se va “pierde”. El a ţinut în permanenţă legătura cu solul, cerând mereu detalii despre parametrii orbitei, fără să primească răspuns timp de 25 de minute. Dar de ce ar fi fost ucis Gagarin în mod deliberat? Se spune că, de fapt, el nu a murit în acel accident aviatic, ci a devenit “cosmonaut-fantomă”, pierdut în spaţiu, într-o încercare a sovieticilor de a-l trimite pe Lună, înaintea americanilor.

Ciudat este faptul că, la alegerea zilei Cosmonauticii, Federaţia Internaţională a Aviaţiei nu a luat în calcul prima misiune cu oameni la bord pe Lună, Apollo 11, pe 20 iulie 1969, când astronautul american Neil Armstrong a făcut “un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire”. De fapt, nu s-a luat în calcul niciuna dintre misiunile Lunare, ci abia un eveniment petrecut 20 de ani mai târziu, la 12 aprilie 1981, când a avut loc primul zbor al navetei spaţiale “Columbia”.

Teoriile conspiraţiei

Ruşii au început să lanseze oameni în spaţiu încă din 1957, dar cei 15 cosmonauţi – dintre care trei femei – nu au supravieţuit, unii murind când navele s-au dezintegrat la intrare în atmosfera terestră, alţii fiind trimişi pe orbite instabile şi pierduţi pur şi simplu în spaţiu;

“N-am fost niciodată pe Lună” spune Bill Kaysing – fost tehnician la Rockwell International, iar NASA a jucat o comedie sinistră la 90 de kilometri de Las Vegas într-o bază secretă din Nevada, utilizată de Atomic Energy Commission pentru teste nucleare;

Cele peste 700 de mesaje dintre astronauţi de pe Apollo 17 şi Centrul de Control, deşi bruiate, au fost interceptate de ruşi şi în ele se făcea referire la faptul că misiunile Apollo erau urmărite de nave extraterestre, că pe Lună s-au găsit epave de nave străine şi baze în ruină.

Rapoartele secrete atestă că în Marea Liniştii de pe Lună e o mare vânzoleală

Nu puţini sunt cei care contestă misiunile spaţiale ale americanilor pe Lună. Cel mai înverşunat, Bill Kaysing – fost tehnician la Rockwell International (compania care a participat la misiunile lunare) – afirmă, în cartea sa, că “n-am fost niciodată pe Lună”, că NASA a jucat o comedie sinistră la 90 de kilometri de Las Vegas într-o bază secretă din Nevada, utilizată de Atomic Energy Commission pentru teste nucleare. Conform altor investigatori, baza s-ar fi aflat în deşerturile din Arizona sau New Mexico. Conform lui Kaysing, de decoruri s-a ocupat regizorul Stanley Kubrick sub pretext că filmează “Odiseea Spaţială 2001″ (1968). Ceea ce s-a întâmplat pe “platourile de filmare” seamănă foarte bine cu acţiunea filmului “Capricorn One”. La ridicarea cortinei au rămas câteva întrebări la care NASA şi astronauţii angrenaţi în misiunile lunare nu au dat un răspuns satisfăcător.

Prima întrebare este de ce pe cerul Lunii nu se vede nicio stea? NASA a motivat că aveau aparatele de fotografiat neperformante şi nici astronauţii nu s-au priceput prea bine. Însă astronauţii de pe Apollo 11 apucaseră să declare în conferinţa de presă că n-au văzut deloc stele, după care ei, şi alţii după ei, au devenit brusc evazivi.

Al doilea punct forte al detractorilor este cel legat de praful lunar, suficient de gros cât să fie pozată o minunăţie de urme lăsate de bocancii spaţiali ai lui Armstrong şi Buzz Aldrin, dar insuficient pentru a îngropa tălpiciul piciorului modulului lunar care se vede în fotografie. Explicaţia că praful fusese împins mai încolo în timpul aselenizării de către sistemul de propulsie descendent al modulului nu a satisfăcut, pentru că ar fi trebuit să fie mult, mult mai încolo şi de “paşii” astronauţilor.

Problema steagului american care flutura în… vacuum a fost “rezolvată”: nu flutura, nu fusese bine întins de către Aldrin, ca să creeze un efect special, ceea ce a şi reuşit.

Cea mai serioasă problemă este cea legată de Observatorul Parkes din Australia, construit special pentru captarea cu acurateţe a transmisiilor de pe Lună. Cu cinci ore înainte de începerea transmisiei imaginilor cu “primul pas pe Lună”, specialiştii de la Parkes au primit ordin să-şi înceteze activitatea. Nimeni, nici în ziua de azi, nu a explicat de ce. La aceste întrebări se adaugă şi moartea suspectă a 12 oameni direct implicaţi în programul Apollo. NASA a arătat spre curtea sovieticilor, că şi la ei au fost tragedii legate de programele spaţiale.

Ultima întrebare fără răspuns satisfăcător ar fi de ce, dacă americanii au fost primii care au cucerit Luna, n-au “păstrat-o”? Păi, să mai cheltuiască şi alţii miliarde de dolari cu misiunile lunare! Acesta a fost răspunsul dat de NASA. Atunci de ce pregătesc o nouă misiune care să orbiteze în jurul Lunii, cu patru astronauţi la bord, până în 2018?

Ruşii sar în ajutorul fraţilor astronauţi

Până la urmă, au fost americanii pe Lună? Singura misiune care se bucură de oarecare încredere a fost Apollo 17, care a adus fotografii incontestabile de pe Lună, cu tot cu astronauţii Eugene Cernan- ultimul om care a păşit pe Lună, Ron Evans şi Harrison Schmitt. Cernan a stârnit şi el vii controverse cu ultimul mesaj înainte de a pleca de pe Lună: “O.K., Jack, hai s-o luăm pe Mama de aici!”.

O posibilă explicaţie vine de la ruşi. Întâi, RTR, al doilea canal de televiziune rusesc, a difuzat un documentar despre cum au spionat sovieticii misiunile lunare americane. Documentarul acreditează ideea că astronauţii americani au fost pe Lună, dar că au fost izgoniţi definitiv de extratereştri, care, în prealabil, le-au tot dat de înţeles că prezenţa lor acolo nu este dorită.

Cele peste 700 de mesaje dintre astronauţi şi Centrul de Control, deşi bruiate, au fost interceptate de ruşi şi în ele se făcea referire la faptul că misiunile Apollo erau urmărite de nave extraterestre, că pe Lună s-au găsit epave de nave străine şi baze în ruină.

E bine că s-a păstrat ceva la ruşi, pentru că NASA a pierdut filmele misiunii Apollo 11, i-au fost furate probele de sol şi roci lunare şi în general, dacă se cere ceva conform dreptului la informare, n-au! Dacă totul este o conspiraţie ufologică, e foarte bine orchestrată. “Bomba” vine, mai departe, de la americani.

Odată cu declasificarea arhivelor secrete despre investigaţiile oficiale ale fenomenului OZN, mulţi lucrători din cadrul programelor spaţiale s-au simţit absolviţi de jurământul tăcerii în privinţa activităţii lor. Aşa a apărut informaţia că în 1976, NASA şi Agenţia Spaţială Sovietică au planificat o misiune mixtă, Apollo 20, pe Lună, pentru a cerceta o navă spaţială de origine necunoscută, căreia i-au spus “Mama”, eşuată în solul selenar. Unul dintre astronauţii misiunii mixte Apollo 20, William Rutledge, a acordat un interviu jurnalistului italian Luca Scantamburlo despre programul “Apollo – Soyuz”.

Misiune imposibilă

În 1971, astronauţii de pe Apollo 15 au fotografiat o formă eliptică ciudată, pe jumătate îngropată în solul lunar. I s-a dat indicativul AS15-P-9630. Cum specialiştii şi-au dat seama că este o construcţie metalică, a început investigarea asupra originii ei. La acea dată, numai sovieticii puteau fi întrebaţi dacă nu cumva era un modul de-al lor. Nu era. Cele două agenţii spaţiale, americană şi sovietică, au îngropat securea războiului spaţial pentru a elucida enigma. După mai multe simulări, în 1976 a plecat spre Lună, de la baza aeriană Vandenberg, California, misiunea Apollo 20, avându-i la bord pe astronauţii W. Rutledge şi Leona Snyder, amândoi de la Bell Laboratories, angajaţi ai USAF, dar care nu făceau parte din corpul astronauţilor, şi cosmonautul Alexei Leonov, recunoscut ca primul om care a făcut o ieşire individuală în spaţiu. Misiunea, socotită de specialiştii NASA imposibilă, pentru că piloţii lor nu aveau decât un antrenament sumar de astronauţi, era condusă de experimentatul Leonov, care fusese şi căpitanul misiunii Apollo-Soyuz din 1975, cea care a fixat coordonatele epavei extraterestre. Rutledge a declarat că modulul Apollo 20 a aselenizat în apropierea navei şi că el şi Leonov au intrat în epavă, care părea a fi extrem de veche, “antică” după cum li s-a părut cercetând tehnica de la bord. Era imensă, o navă-mamă, având locuri de andocare pentru mai multe vehicule spaţiale, care lipseau. Nava se prăbuşise, la bord fiind descoperit trupul unei umanoide foarte bine conservat într-un sarcofag ce amintea de paturile criogenice din filmele S.F. Bineînţeles că mărturia lui Rutledge nu a fost confirmată de oficiali de la NASA, care au declarat că n-au avut niciun astronaut cu acest nume. Rutledge a pus la dispoziţie filmul de câteva ore înregistrat în timpul misiunii spaţiale. Jurnalistul italian l-a trimis unor specialişti care l-au analizat şi au eliberat certificat că este autentic. Mărturia lui Rutledge nu este chiar singulară. Ingo Swann, un specialist în fotografie, a scris o carte (“Penetration”), despre cum a fost recrutat să lucreze pentru NASA la un set de fotografii luate de misiunea Apollo- Soyuz din 1975. Swann a auzit că aselenizările fuseseră interzise din 1971 tocmai pentru că toţi astronauţii au raportat activităţile unor entităţi necunoscute pe Lună, ultimele misiuni fiind chiar defectate de către acestea. El a descoperit în fotografii şi ruinele unor construcţii inteligente, pe lângă nave spaţiale de tehnologie nonterestră, active. De aceea se îndoieşte că Apollo 20 a fost lăsată să aselenizeze şi că s-ar fi găsit cadavrul “antic”al unei umanoide. De altfel, filmul lui Rutledge – bucata pusă la dispoziţia jurnalistului italian – este făcut de pe o orbită lunară. Însă Rutledge a promis că va aduce şi restul filmului.

Eroii din Ramayana foloseau aparate de zbor

Odiseea zborurilor terestre şi spaţiale începe, de fapt, cu mult înaintea erei noastre. Zeii sumerieni – conform celor mai vechi istorii scrise din lume – zburau cu avioane, cu nave spaţiale, puseseră pe o orbită terestră o platformă spaţială şi avertizau cât de periculos este zborul pe lângă… Jupiter!

În Mahabharata, Bhagavata Purana şi Ramayana, sunt descrişi zeii vedici – Brahma, Yama, Kuvera, Indra – zburând cu avioane, inclusiv de vânătoare şi “cetăţi zburătoare”, nave pe mai multe etaje. Descrierea acestor maşini zburătoare este foarte detaliată. Rukma, Sundara, Tripura şi Sakuna erau tipurile principale de aparate de zbor, din care se desprindeau alte 113 subdiviziuni.

Sunt descrise şi hainele piloţilor pentru zbor terestru şi spaţial! Zeii egipteni aveau care cereşti şi se pot admira câteva pe peretele Templului lui Osiris din Abydos, dar există şi un model de aeroplan primitiv descoperit într-un mormânt din Saqqara, mult mai vechi. Arta precolumbiană ne-a lăsat o flotilă întreagă de avioane de aur venerate de elita incaşă ca artefacte sacre.

La fel de spectaculos este şi “pilotul” urartrian în racheta sa cu două propulsoare, vechi de 3.000 de ani, descoperit în 1973 în ruinele oraşului Tuşpa, pe teritoriul TAurciei. Artefactul îl reprezintă pe Khaldi, supremul zeu al Cerului în regatul Urartru.

Legendele spun că zeii antici au lăsat copiilor lor născuţi de pământence modelele carelor zburătoare. De ce n-am crede? Aparatele de zbor din prezent seamănă izbitor cu artefactele antice. Şi de ce nu i-am crede pe naratorii din vechime care au lăsat scris că zeii lor îşi făcuseră o bază pe Lună?!

adevarul.ro

Baze extraterestre contra misiunii Apollo!?

Documentare de ultimă oră prezintă succesele şi ciudăţeniile epopeii selenare.Unul din noile filme documentare care s-a bucurat de mare succes în ultima vreme este “In the Shadow of the Moon”. Producţia britanică povesteşte, prin intermediul mărturiilor unor astronauţi care au făcut parte din programul Apollo, întâmplări din timpul misiunilor spre Lună cu oameni la bord, desfăşurate în anii 1960 şi 1970. Doisprezece americani au păşit pe solul lunar, între 1969-1972, dar – timp de 35 de ani – nimeni nu a mai pus piciorul pe satelitul natural al Pământului. Cine sau ce a făcut ca zborul pământenilor spre Lună să fie întrerupt? Un răspuns inedit îl oferă cercetătorii ruşi într-un alt documentar.

Recent, unul din canalele de televiziune din Rusia, RTR, a difuzat un documentar care îi prezintă pe doi cercetători ruşi, astronomul Ievgheni Arsiukin şi ufologul Vladimir Ajaja, care spun că expediţiile spre Lună ar fi întâlnit obiecte zburătoare neidentificate.

Ei susţin că astfel de obiecte de origine extraterestră ar fi spionat cu insistenţă echipajele Apollo. Exemplifică cu un film care demonstrează că un obiect luminos urmărea îndeaproape una din navele americane. Cercetătorii ruşi mai susţin că au fost manipulate comunicaţiile dintre astronauţi şi Centrul de Control al Misiunii (MCC) în timpul transmisiilor de televiziune. Americanii se aşteptau ca expediţiile să descopere ceva uimitor pe Lună şi, pentru a păstra totul în secret, au codificat mesajele spre MCC.

Ipoteze neverosimile

După descifrarea acestora, s-ar fi descoperit că misiunile americane ar fi întâlnit baze lunare, rămăşiţe ale unor vehicule spaţiale şi oraşe pustii pe Lună, relevă cotidianul rus “Pravda”.

Documentarul difuzat în Rusia statuează că ar exista nişte creaturi lunare care nu ar tolera prezenţa pământenilor prea multă vreme. Când americanii au plasat un robot în craterele selenare, creaturile care trăiesc pe acest satelit şi-ar fi manifestat furia.

Producătorii filmului susţin că aceştia le-ar fi spus “oaspeţilor” din SUA să plece acasă şi să nu se mai întoarcă niciodată, dacă vor să se păstreze secretele despre bazele sublunare pe care le folosesc pentru a observa viaţa de pe Pământ. În documentarul rusesc se susţine că NASA s-ar fi temut de un conflict cu o societate atât de dezvoltată şi ar fi oprit programul Apollo. Pare oare acest film credibil?

Arhive dispărute?

Pentru realizarea documentarului britanic “In the Shadow of the Moon” au fost folosite înregistrări ale zborurilor spre Lună procesate după arhivele video ale programului, care ar fi dispărut. Este oare adevărat că aceste arhive au dispărut? Acest lucru i-a determinat pe cârtitori să susţină că CIA ar fi vrut să şteargă urmele contactului dintre astronauţii americani şi civilizaţiile extraterestre.

Ei spun că faptul că filmele care demonstrează aselenizarea astronauţilor din SUA şi paşii lui Neil Armstrong pe Lună s-ar fi pierdut ar fi un secret cunoscut. Filmele au fost mutate de la US National Archives la NASA, după care ar fi dispărut. În urma unor căutări asidue s-ar fi găsit numai vreo 10. Ar fi putut ele, într-adevăr, să dispară? Documentarul rus susţine că nu ar fi fost fotografii obişnuite.
Sursa: 2012en.ro

Cum au castigat rusii cursa spatiala

Dupa cum bine se stie, razboiul rece dintre Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica s-a purtat nu doar pe pamant, pe apa, sub apa, in aer, ci si in afara atmosferei terestre, in spatiu. De altfel, acest ultim duel a fost si cel mai acerb disputat, cele doua tabere incercand astfel sa-si umileasca adversarul, sa-l depaseasca la toate capitolele si apoi sa-si proslaveasca „ideologia superioara”. Victoriile s-au succedat, de o parte si de alta dar sovieticii au reusit in cele din urma sa castige cursa spatiala, lansand in 1957 satelitul orbital Sputnik. Si asta in conditiile in care americanii avusesera un avans considerabil, capturand savantii germani care lucrasera la proiectul temutei rachete V-2, sub conducerea lui Wernher von Braun. Cum a fost posibil acest succes?

Un colos vulnerabil

Clubul Ofiterilor este ticsit de ofiteri americani de rang inalt care ciocnesc pahare si vorbesc tare, foarte veseli. La un moment dat, usa se deschide si un tanar ofiter patrunde in incapere, indreptandu-se direct spre generalul John Medaris, comandantul bazei din Alabama, Cartierul General al Agentiei SUA pentru rachete balistice, unde aceasta scena se desfasoara. „Generale, s-a anuntat ca rusii au lansat cu succes un satelit pe orbita”. O liniste mormantala se asterne.

„A emis deja semnale radio pe o frecventa comuna. Operatorii nostri au inregistrat mesajele sale. Este indubitabil ca rusii au reusit”, adauga ofiterul. Era ziua de 4 octombrie 1957 si satelitul Sputnik intra in istorie, spre marea dezamagire si neputincioasa invidie a rivalilor americani. Agentia, cu sediul la Huntsville, Alabama isi propusese, la infiintarea ei, in urma cu aproape doi ani, sa cucereasca spatiul inaintea sovieticilor, dar odata cu intetirea razboiului rece, fondurile alocate de administratia presedintelui Eisenhower, care se axa mai mult pe bombardiere decat pe rachete balistice, fusesera tot mai scazute.

Potrivit lui Matthew Brzezinski, autorul unei lucrari despre cursa spatiala, dupa ce tanarul ofiter a dat neplacuta veste, reactia generala a fost intai una de stupoare, apoi una de manie. Si nu in ultimul rand, una de teama: daca rusii fusesera capabili sa trimita un satelit in spatiu insemna ca de acum teritoriul Americii era vulnerabil in fata unui eventual atac al lor.

Misterioasa uzina de la Mittelwerk

Competitia pentru intaietatea in spatiu incepuse imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand atat americanii cat si sovieticii incercasera sa descopere secretele savantilor nazisti in stiinta rachetelor, acei specialisti priceputi care-i permisesera lui Hitler sa asalteze Londra cu bombele zburatoare V-2. Ambele tabere au realizat potentialul imens al tehnologiei germane si au cautat sa puna mana pe cat mai multe informatii referitoare la aceasta. In aprilie 1945, in muntii Harz, din Germania Centrala, soldatul John Gallione, aflat in misiune de recunoastere, a observat gura unui tunel, printre copaci.

De jur imprejur se aflau cadavre atat de slabe incat militarul a avut impresia ca are vedenii: „Oamenii aceia erau asa de slabi ca li se vedea sira spinarii prin stomac!”, va spune el, ingrozit, mai tarziu. Cadavrele apartineau unor muncitori sclavi, adusi din toata Europa, spre a lucra la cel mai secret proiect german. Fara sa stie, Gallione descoperise intrarea in Mittelwerk, uriasa uzina subterana unde se fabricau rachetele V-2.

Vestea i-a luat prin surprindere pe generalii americani, care nu se asteptasera la un asemenea noroc dar nici nu au stat cu mainile incrucisate. Cum teritoriul respectiv urma sa intre in componenta zonei de ocupatie sovietica, ei s-au miscat extrem de rapid si au curatat, intr-un timp scurt, o suprafata de cateva sute de mii de metri patrati de galerii si sali subterane, punand mana si pe componente ale rachetelor V-2. Atunci cand, pe 14 iulie 1945, rusii au sosit la fata locului, tunelele Mittelwerk erau goale…

Von Braun, inger sau demon?

In urmatoarele 18 luni, rusii au incercat sa puna cap la cap putinele piese ale puzzle-ului V-2 pe care le capturasera, reusind sa inteleaga, in mare, modul cum functionau rachetele. Dar savantii germani care lucrasera la fabricarea „armei razbunarii”, precum si „creierul” programului, Wernher von Braun, fusesera deja capturati de americani. Von Braun ramane o figura controversata a istoriei.

Obsedat de visul cuceririi spatiului, el n-a ezitat sa se alature Partidului Nazist, in 1937, pentru a face rost de fonduri necesare proiectelor sale si, trei ani mai tarziu, va accepta invitatia lui Heinrich Himmler, inscriindu-se in SS. Genialul savant a reusit sa-l convinga pe Hitler sa-i aloce mai multi bani prezentandu-i un film de propaganda, despre calitatile uluitoare ale rachetei la care lucra. Dictatorul a fost incantat si a dispus ca von Braun sa se bucure de toate facilitatile cerute.

In 1945, in vreme ce colegii sai din SS erau judecati si spanzurati pentru crime de razboi, von Braun a fost dus in cel mai mare secret in Statele Unite, fara sa aiba nici macar pasaport si a colaborat la programul spatial american pana in 1977, cand a murit. Dar dosarul sau de colaborator al nazismului n-a fost facut public decat peste sapte ani, prilej pentru multi sa inteleaga rolul jucat de acest savant fara scrupule in sangeroasa batalie a Angliei, cand mii de civili englezi au cazut victime rachetelor sale.

„Sputnik a vorbit!”

De partea cealalta, omul care l-a invins pe Von Braun in cursa spatiala a fost el insusi un muncitor-sclav, dar nu in taberele de munca naziste, ci in gulagul stalinist. Serghei Korolev, principalul realizator al programului spatial NII-88, care va trimite in cosmos satelitul Sputnik, studiase ingineria aeronautica si colaborase cu unul dintre cei mai straluciti specialisti in domeniu, Mihail Tihonravov. Dar, ca si alte milioane de oameni, Korolev a fost condamnat, in timpul Marii Terori initiate de Stalin, intre 1937-1938, la zece ani de munca silnica in minele din Kolima, cel mai temut gulag siberian. In nici un an, Korolev nu mai putea merge si devenise aproape un infirm, din cauza eforturilor supraomenesti la care fusese supus. Scrisorile disperate trimise de mama sa lui Stalin au ramas fara raspuns.

Ce l-a salvat pe inginerul rus a fost invazia Rusiei de catre Hitler si faptul ca Stalin avea nevoie de ingineri militari. Korolev a fost mutat intr-o inchisoare cu securitate minima si, la sfarsitul razboiului, se alaturase deja echipei de cercetatori care studiau armamentul balistic al Germaniei. In 1956, cand Nikita Hrusciov a inspectat fabrica de rachete NII-88, Korolev a fost desemnat inginer-sef al acesteia. Pe atunci, americanii detineau superioritatea absoluta in materie de armament, avand 3000 de bombe atomice si termonucleare. Rusii aveau aproape de 20 de ori mai putin.

Dar cand Korolev i-a aratat ce putea face racheta NII-88, Hrusciov a fost entuziasmat. Era, intr-adevar, o arma minune pentru acele timpuri, in sensul ca avea o raza de actiune de 8000 km (cea mai buna racheta americana abia ajungea la 3000 km!), se deplasa cu o viteza uluitoare si putea purta un focos nuclear de o suta de ori mai puternic decat cel lansat asupra Hiroshimei. Conducerea sovietica a dispus construirea in Kazahstan a unui cosmodrom, de unde sa se lanseze in spatiu rachetele proiectate de Korolev.

Dupa cateva incercari esuate, in august 1957, racheta R-7 a depasit atmosfera terestra si s-a indreptat spre Marea Barents, aterizand la locul stabilit, in Siberia. Doar ca, din cauza temperaturii ridicate, incarcatura nucleara fusese distrusa, la inaltime. Cum sa i se prezinte lui Hrusciov un asemenea rezultat necorespunzator? Si atunci Korolev a avut o idee geniala: el a propus instalarea in varful rachetei a unui satelit artificial, inzestrat cu un mic emitator radio.

Liderul sovietic a fost fascinat de idee, dandu-si seama ce succes propagandistic ar fi insemnat acest lucru. Si intr-adevar, pe 4 octombrie, butonul de lansare al rachetei R-7 a fost apasat. Timp de cateva minute, totii operatorii de radiogoniometrie de pe teritoriul URSS au inghetat, in asteptare. Apoi, unul dintre ei a strigat: „Am primit semnalul! Sputnik a vorbit!” O explozie de bucurie a zguduit milioane de inimi.

Desi oficialitatile americane au incercat sa minimalizeze performanta, in toate celelalte tari ale lumii, succesul lui Korolev a fost recunoscut: sovieticii castigasera cursa spatiala, umilindu-si adversarii. Peste mai bine de un deceniu acestia isi vor lua insa revansa, cucerind Luna…

revistamagazin.ro

Au fost nevoiti sa ramana pe Terra!

O altă enigmă…deocamdată, dar şi cea mai ciudată, o reprezintă triburile Dropa şi Ham din Tibet. Ei trăiesc în Munţii Baian Kara Ula. Au fost descoperiţi în 1935, dar abia în 1950 prima expediţie arheologică şi antropologică din China a ajuns la faţa locului şi a început să-i studieze. Aceasta, datorită nenumăratelor conflicte care bîntuiau Tibetul. Rezultatele cercetărilor sînt tulburătoare. Membrii triburilor Dropa şi Ham formează o comunitate de circa 3.000 de persoane, „(…) a căror statură nu depăşeşte 1,20 m. Sînt fiinţe slabe, fragile, cu oasele delicate şi subţiri, cu orbitele foarte mari şi cu capacitatea cutiei craniene superioară cu 100 cm mediei rasei Homo Sapiens. Analiza sanguină a relevat că grupa lor de sînge este unică în lume, iar în cursul examenelor medicale s-a putut constata că au un puls situat sub limita normală”. Dar un alt fapt i-a intrigat pe membrii expediţiei chineze: au descoperit mai multe dovezi care susţineau originea extraterestră a acestei minuscule populaţii. La cîţiva kilometri de aşezările lor, cercetătorii chinezi au descoperit cîteva grote uriaşe. Conform tradiţiei, ele erau considerate sacre şi nimeni nu intrase în ele de mii de ani. Trecînd la explorarea lor, arheologii chinezi au trecut din surpriză în surpriză. La început au descoperit sute de schelete humanoide care nu depăşeau 1 m înălţime, avînd cutii craniene uriaşe, cu capacitatea de 2.500 cmc. Prin cercetarea lor prin metoda C14, vîrsta acestora a fost estimată la circa 12.000 de ani. Pe pereţii grotelor s-au descoperit desene perfect conservate. Acestea reprezentau fiinţe umanoide cu capul protejat de căşti sferice şi precizau, cu o exactitate uimitoare, poziţia Soarelui, a Lunii şi a cîtorva zeci de stele din perioada de acum 10.000 de ani. Iar o frescă reprezenta o escadrilă de mici nave aeriene, apropiindu-se în zbor oblic de munţii tereştri. Însă, surpriza cea mai mare au avut-o doi cercetători, care au descoperit, în cea mai mare grotă, un disc ciudat, asemănător unui disc LP al zilelor noastre. Continuînd săpăturile, după 2 luni, a fost descoperit un număr de 716 discuri de granit, splendid executate şi finisate, cu grosimea de 2 cm. Surpriza surprizelor acum vine. Fiind duse la Beijing, analiza chimică şi spectometrică a arătat că discurile, sub aparenţa granitică, ascund un bogat conţinut de metale, între care 40% cobalt şi 8% aluminiu, şi erau realizate cu mai bine de 12.000 de ani înainte! Pe ambele părţi, toate discurile aveau gravate foarte fin semnele unei scrieri total necunoscute. Scrierea pornea în spirale de la un orificiu central, pînă la o margine. După o muncă îndîrjită de peste 20 de ani, împreună cu 4 lingvişti şi o echipă de fizicieni, profesorul chinez Tsum-Um-Nui a reuşit performanţa de a traduce textele de pe toate cele 716 discuri. Aceştia au mai descoperit că fiecare disc are o frecvenţă proprie de vibraţie, ceea ce i-a determinat să concluzioneze că ele au fost supuse unor tensiuni foarte înalte. Cînd au citit traducerea integrală, profesorului Tsum-Um-Nui şi echipei sale nu le venea să-şi creadă ochilor. Încă 3 ani au muncit la reverificarea traducerii. Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea traducerii, însă profesorul a trecut peste această interdicţie şi a publicat lucrarea „Inscripţii spiraloidale”, relatînd sosirea de nave spaţiale care, după textul gravat pe discuri, ar fi avut loc acum 12.000 de ani. În încheierea lucrării, se subliniază că strămoşii actualelor triburi Dropa şi Ham erau reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, care au fost nevoiţi să rămînă pe Terra, decăzînd de-a lungul timpurilor, nu numai ca nivel de civilizaţie, dar şi fiziologic. Despre aceste incredibile descoperiri s-a vorbit prea puţin. Ceva informaţii au fost publicate în revistele „Science ei vie”, „Nature” şi „Science Digest”. Publicul din România poate afla detalii lecturînd cartea „Deocamdată…enigme”, scrisă de Dan Apostol. Dar iată cîteva fragmente din textele respective. O parte din ele se referă la populaţia Ham, care, în momentul aterizării în Munţii Tibet, şi-au accidentat grav navele şi „nu au mai putut să le repare sau să construiască altele: „Pe Stînca Roşie din Defileul Şerpilor, navele noastre nu au putut asoliza şi s-au lovit de stîncile din jur, distrugîndu-şi rebordurile”. Iar despre cei din tribul Dropa stă scris: „Dropa au coborît din nori în navele lor aeriene. Şi de 10 ori, pînă la răsăritul Soarelui, bărbaţii, femeile şi copiii s-au ascuns în peşteri. Pînă cînd, în sfîrşit, au înţeles semnalele care spuneau că, de data aceasta, Dropa veniseră cu intenţii paşnice şi chemau să-i ajute, căci navele lor se stricaseră”.

Busuiocul

Pretuit de mai toate popoarele europene, la romani busuiocul e rege, o planta “de suflet”, care, pe langa faptul ca aduce noroc, aduce si sanatate. Busuiocul este un tonic si un energizant cat se poate de potrivit pentru perioada schimbarii de anotimpuri, cand foarte multi dintre noi ne confruntam cu caderi de energie vitala, intelectuala sau sufleteasca. Iata, in continuare, cateva retete simple, care pun foarte bine in valoare efectul tonic al busuiocului.

- Maceratul la rece de busuioc – este considerat pe drept cuvant un adevarat elixir al tineretii, recomandat in cazurile de imbatranire prematura, in tulburari de menopauza, andropauza, sterilitate masculina si feminina, frigiditate etc. Inca nu este cunoscut efectul busuiocului asupra glandelor endocrine, dar este cert ca atat la femei, cat si la barbati, el este un regenerator rapid, oprind in acelasi timp procesele de uzura, care cunosc o accelerare in aceasta perioada de trecere. Cel mai eficient este maceratul obtinut prin tinerea a 4-8 lingurite de busuioc in apa, vreme de 8 ore, urmata de filtrare. Se bea acest preparat pe stomacul gol, de preferinta dimineata. Mai ales pe perioada primaverii, este recomandat ca, in paralel cu aceasta cura, sa se treaca si la o alimentatie in care sa predomine cruditatile.

- Pulberea de busuioc – are o capacitate miraculoasa de imbunatatire a starii psihice, fiind din acest motiv cat se poate de binevenita in anotimpul asteniei de primavara. Efectul busuiocului asupra sufletului este deocamdata destul de greu de explicat pe cale stiintifica. Se cunoaste faptul ca este un tonic si un stimulent nervos, dar aceste atribute sunt vagi, in comparatie cu complexa lui actiune invioratoare, usor euforizanta si echilibranta asupra starii psihice. Mai mult, busuiocul induce si o… traire mistica, facilitandu-ne, pur si simplu, apropierea de spiritual (motiv pentru care este folosit si in ritualul crestin). Conex cu aceasta deschidere sufleteasca pe care o creeaza, busuiocul mareste si capacitatea de control asupra emotiilor si reduce sensibilitatea la stres. Faceti in aceasta perioada o cura de minimum 14 zile, timp in care luati de patru ori pe zi cate o lingurita rasa de pulbere de busuioc cu apa. Preferabil ar fi ca pulberea sa fie cernuta (pentru a nu rani fina mucoasa bucala) si sa fie tinuta sub limba 10 minute, inainte de a fi inghitita. Rezultatele acestei cure simple este foarte posibil sa va uimeasca.

Povestea apei de busuioc si a tineretii fara batranete

Povestea adevarata care urmeaza, pe care am auzit-o de curand de la d-l Ioan Groza – cunoscutul terapeut naturist din Arad, mi s-a parut mai convingatoare decat orice alta pledoarie pentru folosirea busuiocului. “Acum ceva vreme, am cunoscut un cuplu cu adevarat neobisnuit. Ea era foarte tanara si luminoasa, iar el era foarte batran. Am crezut ca erau tata si fiica, iar cand ea mi l-a prezentat drept ,,sotul meu”, nu mi-am putut retine un zambet. Dupa ce am discutat si s-a mai destins atmosfera, la un moment dat acea femeie a zis: ,,Stiu de ce ati zambit cand vi l-am prezentat pe sotul meu. Considerati ca eu sunt tanara si el batran, dar sa stiti ca intre noi este o diferenta de doar trei ani”. Zic: ,,Nu se poate, doamna!”. ,,Dar cati ani imi dati?”. ,,Sa tot aveti 32 de ani sau, hai sa zic, 35 de ani”. ,,Ei bine, am… 65 de ani”. Eu am inlemnit. ,,Dar cum v-ati mentinut aceasta tinerete?”. ,,In viata mea am mancat foarte multe cruditati, paine numai neagra, carne foarte putina – chiar de loc. Dar nu numai cu aceste alimente mi-am mentinut tineretea. Eu, de la 20 de ani, consum apa cu busuioc. Pun intr-un borcan cu apa trei crengute de busuioc uscat, iarna si primavara, si verde – vara si toamna. Acest preparat cu busuioc, pur si simplu imi mentine tineretea.” Si mi-au adus si buletinele, pentru ca mie nu-mi venea sa cred. ,,Sotul meu bea tuica, iar eu – apa de busuioc”, mi-a explicat doamna.”
Sursa: Sfatuitoarea