Teoria conspiratiei Lunare

La 12 aprilie 1961, cosmonautul Iuri Gagarin, în vârstă de 27 de ani, aflat la bordul navetei “Vostok 1″, a decolat de pe cosmodromul din Tiura-Tam, Kazahstan, şi a efectuat apoi un zbor de o oră şi 48 de minute în jurul Pământului, la o altitudine de 250 de km. Abia după 25 de minute de la lansare, coordonatorul de zbor, Serghei Koroliov, a avut certitudinea că Iuri, în capsula spaţială, se află pe o orbită stabilă. “Vostok 1″ a revenit pe Pământ în jurul orei 8.50, în apropierea localităţii Saratov, aflată la aproximativ 700 de km distanţă de Moscova. Iuri Gagarin a devenit, în urma acestui zbor de succes, erou al Uniunii Sovietice şi al lumii, spre invidia americanilor, care începuseră cursa cuceririi spaţiului cosmic în competiţie cu sovieticii. Ciudat, lui Gagarin nu i s-a mai permis să zboare în spaţiu, iar moartea sa, în 1968, rămâne şi azi o enigmă. În varianta oficială, Gagarin zbura, pe un timp nefavorabil, cu un MIG-15, când un avion de vânătoare Sukhoi a trecut la 15-20 de metri pe lângă avionul lui, provocându-i un zbor în vrie, care a dus la prăbuşirea MIG-ului. Tot în acea perioadă au început şi “scurgerile de informaţii”, conform cărora ruşii începuseră să lanseze oameni în spaţiu încă din 1957, dar cei 15 cosmonauţi – dintre care trei femei – nu au supravieţuit, unii murind când navele s-au dezintegrat la intrare în atmosfera terestră, alţii fiind trimişi pe orbite instabile şi pierduţi pur şi simplu în spaţiu, fiind numiţi mai târziu “cosmonauţi-fantomă”. De altfel, şi la Iuri Gagarin s-a putut remarca la prima ieşire în spaţiu temerea obsedantă că se va “pierde”. El a ţinut în permanenţă legătura cu solul, cerând mereu detalii despre parametrii orbitei, fără să primească răspuns timp de 25 de minute. Dar de ce ar fi fost ucis Gagarin în mod deliberat? Se spune că, de fapt, el nu a murit în acel accident aviatic, ci a devenit “cosmonaut-fantomă”, pierdut în spaţiu, într-o încercare a sovieticilor de a-l trimite pe Lună, înaintea americanilor.

Ciudat este faptul că, la alegerea zilei Cosmonauticii, Federaţia Internaţională a Aviaţiei nu a luat în calcul prima misiune cu oameni la bord pe Lună, Apollo 11, pe 20 iulie 1969, când astronautul american Neil Armstrong a făcut “un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire”. De fapt, nu s-a luat în calcul niciuna dintre misiunile Lunare, ci abia un eveniment petrecut 20 de ani mai târziu, la 12 aprilie 1981, când a avut loc primul zbor al navetei spaţiale “Columbia”.

Teoriile conspiraţiei

Ruşii au început să lanseze oameni în spaţiu încă din 1957, dar cei 15 cosmonauţi – dintre care trei femei – nu au supravieţuit, unii murind când navele s-au dezintegrat la intrare în atmosfera terestră, alţii fiind trimişi pe orbite instabile şi pierduţi pur şi simplu în spaţiu;

“N-am fost niciodată pe Lună” spune Bill Kaysing – fost tehnician la Rockwell International, iar NASA a jucat o comedie sinistră la 90 de kilometri de Las Vegas într-o bază secretă din Nevada, utilizată de Atomic Energy Commission pentru teste nucleare;

Cele peste 700 de mesaje dintre astronauţi de pe Apollo 17 şi Centrul de Control, deşi bruiate, au fost interceptate de ruşi şi în ele se făcea referire la faptul că misiunile Apollo erau urmărite de nave extraterestre, că pe Lună s-au găsit epave de nave străine şi baze în ruină.

Rapoartele secrete atestă că în Marea Liniştii de pe Lună e o mare vânzoleală

Nu puţini sunt cei care contestă misiunile spaţiale ale americanilor pe Lună. Cel mai înverşunat, Bill Kaysing – fost tehnician la Rockwell International (compania care a participat la misiunile lunare) – afirmă, în cartea sa, că “n-am fost niciodată pe Lună”, că NASA a jucat o comedie sinistră la 90 de kilometri de Las Vegas într-o bază secretă din Nevada, utilizată de Atomic Energy Commission pentru teste nucleare. Conform altor investigatori, baza s-ar fi aflat în deşerturile din Arizona sau New Mexico. Conform lui Kaysing, de decoruri s-a ocupat regizorul Stanley Kubrick sub pretext că filmează “Odiseea Spaţială 2001″ (1968). Ceea ce s-a întâmplat pe “platourile de filmare” seamănă foarte bine cu acţiunea filmului “Capricorn One”. La ridicarea cortinei au rămas câteva întrebări la care NASA şi astronauţii angrenaţi în misiunile lunare nu au dat un răspuns satisfăcător.

Prima întrebare este de ce pe cerul Lunii nu se vede nicio stea? NASA a motivat că aveau aparatele de fotografiat neperformante şi nici astronauţii nu s-au priceput prea bine. Însă astronauţii de pe Apollo 11 apucaseră să declare în conferinţa de presă că n-au văzut deloc stele, după care ei, şi alţii după ei, au devenit brusc evazivi.

Al doilea punct forte al detractorilor este cel legat de praful lunar, suficient de gros cât să fie pozată o minunăţie de urme lăsate de bocancii spaţiali ai lui Armstrong şi Buzz Aldrin, dar insuficient pentru a îngropa tălpiciul piciorului modulului lunar care se vede în fotografie. Explicaţia că praful fusese împins mai încolo în timpul aselenizării de către sistemul de propulsie descendent al modulului nu a satisfăcut, pentru că ar fi trebuit să fie mult, mult mai încolo şi de “paşii” astronauţilor.

Problema steagului american care flutura în… vacuum a fost “rezolvată”: nu flutura, nu fusese bine întins de către Aldrin, ca să creeze un efect special, ceea ce a şi reuşit.

Cea mai serioasă problemă este cea legată de Observatorul Parkes din Australia, construit special pentru captarea cu acurateţe a transmisiilor de pe Lună. Cu cinci ore înainte de începerea transmisiei imaginilor cu “primul pas pe Lună”, specialiştii de la Parkes au primit ordin să-şi înceteze activitatea. Nimeni, nici în ziua de azi, nu a explicat de ce. La aceste întrebări se adaugă şi moartea suspectă a 12 oameni direct implicaţi în programul Apollo. NASA a arătat spre curtea sovieticilor, că şi la ei au fost tragedii legate de programele spaţiale.

Ultima întrebare fără răspuns satisfăcător ar fi de ce, dacă americanii au fost primii care au cucerit Luna, n-au “păstrat-o”? Păi, să mai cheltuiască şi alţii miliarde de dolari cu misiunile lunare! Acesta a fost răspunsul dat de NASA. Atunci de ce pregătesc o nouă misiune care să orbiteze în jurul Lunii, cu patru astronauţi la bord, până în 2018?

Ruşii sar în ajutorul fraţilor astronauţi

Până la urmă, au fost americanii pe Lună? Singura misiune care se bucură de oarecare încredere a fost Apollo 17, care a adus fotografii incontestabile de pe Lună, cu tot cu astronauţii Eugene Cernan- ultimul om care a păşit pe Lună, Ron Evans şi Harrison Schmitt. Cernan a stârnit şi el vii controverse cu ultimul mesaj înainte de a pleca de pe Lună: “O.K., Jack, hai s-o luăm pe Mama de aici!”.

O posibilă explicaţie vine de la ruşi. Întâi, RTR, al doilea canal de televiziune rusesc, a difuzat un documentar despre cum au spionat sovieticii misiunile lunare americane. Documentarul acreditează ideea că astronauţii americani au fost pe Lună, dar că au fost izgoniţi definitiv de extratereştri, care, în prealabil, le-au tot dat de înţeles că prezenţa lor acolo nu este dorită.

Cele peste 700 de mesaje dintre astronauţi şi Centrul de Control, deşi bruiate, au fost interceptate de ruşi şi în ele se făcea referire la faptul că misiunile Apollo erau urmărite de nave extraterestre, că pe Lună s-au găsit epave de nave străine şi baze în ruină.

E bine că s-a păstrat ceva la ruşi, pentru că NASA a pierdut filmele misiunii Apollo 11, i-au fost furate probele de sol şi roci lunare şi în general, dacă se cere ceva conform dreptului la informare, n-au! Dacă totul este o conspiraţie ufologică, e foarte bine orchestrată. “Bomba” vine, mai departe, de la americani.

Odată cu declasificarea arhivelor secrete despre investigaţiile oficiale ale fenomenului OZN, mulţi lucrători din cadrul programelor spaţiale s-au simţit absolviţi de jurământul tăcerii în privinţa activităţii lor. Aşa a apărut informaţia că în 1976, NASA şi Agenţia Spaţială Sovietică au planificat o misiune mixtă, Apollo 20, pe Lună, pentru a cerceta o navă spaţială de origine necunoscută, căreia i-au spus “Mama”, eşuată în solul selenar. Unul dintre astronauţii misiunii mixte Apollo 20, William Rutledge, a acordat un interviu jurnalistului italian Luca Scantamburlo despre programul “Apollo – Soyuz”.

Misiune imposibilă

În 1971, astronauţii de pe Apollo 15 au fotografiat o formă eliptică ciudată, pe jumătate îngropată în solul lunar. I s-a dat indicativul AS15-P-9630. Cum specialiştii şi-au dat seama că este o construcţie metalică, a început investigarea asupra originii ei. La acea dată, numai sovieticii puteau fi întrebaţi dacă nu cumva era un modul de-al lor. Nu era. Cele două agenţii spaţiale, americană şi sovietică, au îngropat securea războiului spaţial pentru a elucida enigma. După mai multe simulări, în 1976 a plecat spre Lună, de la baza aeriană Vandenberg, California, misiunea Apollo 20, avându-i la bord pe astronauţii W. Rutledge şi Leona Snyder, amândoi de la Bell Laboratories, angajaţi ai USAF, dar care nu făceau parte din corpul astronauţilor, şi cosmonautul Alexei Leonov, recunoscut ca primul om care a făcut o ieşire individuală în spaţiu. Misiunea, socotită de specialiştii NASA imposibilă, pentru că piloţii lor nu aveau decât un antrenament sumar de astronauţi, era condusă de experimentatul Leonov, care fusese şi căpitanul misiunii Apollo-Soyuz din 1975, cea care a fixat coordonatele epavei extraterestre. Rutledge a declarat că modulul Apollo 20 a aselenizat în apropierea navei şi că el şi Leonov au intrat în epavă, care părea a fi extrem de veche, “antică” după cum li s-a părut cercetând tehnica de la bord. Era imensă, o navă-mamă, având locuri de andocare pentru mai multe vehicule spaţiale, care lipseau. Nava se prăbuşise, la bord fiind descoperit trupul unei umanoide foarte bine conservat într-un sarcofag ce amintea de paturile criogenice din filmele S.F. Bineînţeles că mărturia lui Rutledge nu a fost confirmată de oficiali de la NASA, care au declarat că n-au avut niciun astronaut cu acest nume. Rutledge a pus la dispoziţie filmul de câteva ore înregistrat în timpul misiunii spaţiale. Jurnalistul italian l-a trimis unor specialişti care l-au analizat şi au eliberat certificat că este autentic. Mărturia lui Rutledge nu este chiar singulară. Ingo Swann, un specialist în fotografie, a scris o carte (“Penetration”), despre cum a fost recrutat să lucreze pentru NASA la un set de fotografii luate de misiunea Apollo- Soyuz din 1975. Swann a auzit că aselenizările fuseseră interzise din 1971 tocmai pentru că toţi astronauţii au raportat activităţile unor entităţi necunoscute pe Lună, ultimele misiuni fiind chiar defectate de către acestea. El a descoperit în fotografii şi ruinele unor construcţii inteligente, pe lângă nave spaţiale de tehnologie nonterestră, active. De aceea se îndoieşte că Apollo 20 a fost lăsată să aselenizeze şi că s-ar fi găsit cadavrul “antic”al unei umanoide. De altfel, filmul lui Rutledge – bucata pusă la dispoziţia jurnalistului italian – este făcut de pe o orbită lunară. Însă Rutledge a promis că va aduce şi restul filmului.

Eroii din Ramayana foloseau aparate de zbor

Odiseea zborurilor terestre şi spaţiale începe, de fapt, cu mult înaintea erei noastre. Zeii sumerieni – conform celor mai vechi istorii scrise din lume – zburau cu avioane, cu nave spaţiale, puseseră pe o orbită terestră o platformă spaţială şi avertizau cât de periculos este zborul pe lângă… Jupiter!

În Mahabharata, Bhagavata Purana şi Ramayana, sunt descrişi zeii vedici – Brahma, Yama, Kuvera, Indra – zburând cu avioane, inclusiv de vânătoare şi “cetăţi zburătoare”, nave pe mai multe etaje. Descrierea acestor maşini zburătoare este foarte detaliată. Rukma, Sundara, Tripura şi Sakuna erau tipurile principale de aparate de zbor, din care se desprindeau alte 113 subdiviziuni.

Sunt descrise şi hainele piloţilor pentru zbor terestru şi spaţial! Zeii egipteni aveau care cereşti şi se pot admira câteva pe peretele Templului lui Osiris din Abydos, dar există şi un model de aeroplan primitiv descoperit într-un mormânt din Saqqara, mult mai vechi. Arta precolumbiană ne-a lăsat o flotilă întreagă de avioane de aur venerate de elita incaşă ca artefacte sacre.

La fel de spectaculos este şi “pilotul” urartrian în racheta sa cu două propulsoare, vechi de 3.000 de ani, descoperit în 1973 în ruinele oraşului Tuşpa, pe teritoriul TAurciei. Artefactul îl reprezintă pe Khaldi, supremul zeu al Cerului în regatul Urartru.

Legendele spun că zeii antici au lăsat copiilor lor născuţi de pământence modelele carelor zburătoare. De ce n-am crede? Aparatele de zbor din prezent seamănă izbitor cu artefactele antice. Şi de ce nu i-am crede pe naratorii din vechime care au lăsat scris că zeii lor îşi făcuseră o bază pe Lună?!

adevarul.ro