Cea mai mare conspiraţie din secolul al XX-lea

Anumite idei au în nulceul lor forţa unui potenţial politic. Aşa era, când a intrat în istorie, ideea că desfiinţarea proprietăţii private ar readuce Raiul pe Pământ. Era ea o idee falsă? Nu avem cum să ştim, ziceau primii ei zelatori, dacă nu o experimentăm în viaţa socială, căci, mai ziceau, avem de a face cu o idee politică, nu cu una ştiinţifică. Mai apoi, au apărut apostolii argumentului că, socială rămânând, ideea este şi ştiinţifică. Imediat a apărut şi doctrina care explica, punct cu punct, cum poate fi experimentată ideea. I s-a spus comunism. Dezvoltarea pe scară largă a presei scrise şi a broşurilor a dus ideea în mijlocul celor care aveau nevoie să creadă în ea, muncitorii de la începuturile erei industriale. La sfârşitul secolului al XIX-lea, ideea era răspândită în toată Europa şi producea deja organizaţii ale proletarilor.

În preajma Primului Război Mondial (dar cine ştia că va începe?), în cercurile masonice era căutată o idee de contracarare a doctrinei comuniste. Fiind ea, doctrina, una cu un caracter internaţionalist, apărătorii vechii ordini a proprietăţii sperau că stimularea ideii naţionale (o idee prin excelenţă modernă, liberală şi burgheză) va putea contracara internaţionalismul ideii comuniste. Aşa s-a ajuns la conflagraţia aceea, în care urmau să se afle faţă în faţă, pe front, în numele naţiunii, toţi adepţii naţionalismului proletar din Europa. Dar Dumnezeu (sau Vrăjmaşul său) avea alte planuri: Primul Război Mondial se încheia cu triumful ideii comuniste în Rusia, o ţară cât un continent şi o mare putere. Slăbită cumplit de acel război pe care nu l-a înţeles niciun contemporan al său altfel decât din găoacea interesului naţional, Germania era cea mai vulnerabilă dintre următoarele potenţiale victime ale comunismului. Italia, la fel. Prima care reacţionează este Italia: acolo, stângii proletariene internaţionaliste i se contrapune în anii `20 o stângă de tip nou, naţionalist şi imperial. Mussolini i-a spus fascism. Germania îşi va reforma şi ea stângismul extremist într-o variantă extremistă a internaţionalismului imperial care, după 1933, va avea acces la conducerea statului. Lucrurile erau clare. Cei care încercaseră să omoare internaţionalismul proletar şi ideea sa centrală aveau de luptat, acum, cu forme intolerabile de naţionalism războinic de tip imperial. Aşa s-a ajuns la alianţa dintre U.R.S.S şi marele puteri occidentale încă neafectate de acel naţionalism. Chestiunile de strategie postbelică (negocierea condiţiilor de pace) s-au încheiat la Ialta. Noi, cei din Europa de Est şi Centrală, moştenim, de acolo, de la Ialta, un resentiment: am fost convinşi că, atunci şi acolol SUA şi Anglia ne-ar fi trădat. Strategia de la Ialta nu am putut-o înţelege zeci de ani. Abia acum, după 2008, avem, în fine, toate elementele pentru a înţelege ce fel de „trădare” a fost acolo. Acolo s-a negociat un armistiţiu tragic. SUA şi Anglia nu mai aveau resurse (nici morale, nici economice) să întoarcă războiul împotriva comunismului. Şi-au oferit timp pentru a găsi strategia potrivită să scoată ideea comunistă din istorie. Ea, să nu uităm, era mai întâi în mintea unor mari mase de proletari şi abia apoi într-o structură de stat imperial.

Etapele acestei strategii au fost următoarele:

1. Bretton Woods, 1946. Acolo s-a pus la punct sistemul financiar al lumii postbelice, cea rămasă nesupusă ideii comuniste. Toate guvernele urmau să-şi ţină toate rezervele valutare în dolari. SUA deveneau, în acest fel, cea mai mare putere financiară a lumii. De pe această poziţie, SUA urmau să conducă un nou tip de război: războiul cheltuielilor de înarmare (aşa numita cursă a înarmărilor) al cărui rost strategic era acela de a nu lăsa comunismul să producă un nivel de trai atrăgător pentru alte mase de proletari.

2. 1971. În acest an, etalonul – aur a fost scos din jocul financiar al valutelor. De acum înainte, dolarul rămânea ceea ce fusese înainte aurul. Prima consecinţă: Federal Reserve Bank putea tipări monedă americană fără să mai ţină cont de rezervele sale în aur. Masa monetară a războiului împotriva comunismului putea creşte oricât. Inflaţia prin dolari în exces urma să fie calculată la nivel global, dar ce mai conta!? SUA tipărea acum monedă fără să ţină cont de PIB-ul global. PIB-ul global era, în 2008, de 55 de trilioane. Iar „PIB”-ul financiar global era de 11 ori mai mare. În lume circulau de 11 ori mai mulţi bani decât s-ar fi putut tipări dacă se rămânea la etalonul aur. Aşa s-a ajuns la istoria anilor 1989-1991. U.R.S.S-ul a fost înfrânt de sistemul financiar inventat în cele două etape: 1946 şi 1971.

3. 1999. Problema moştenită din Războiul Rece era la fel de gravă şi de globală pe cât fusese ameninţarea globală a comunismului. Acel „PIB” financiar global de 11 ori mai mare decât PIB-ul global real (mărfuri şi servicii) era datorat, în mare parte, modelului de dezvolatare indus de masa de bani fără reală acoperire: ca să poată scoate din minţile occidentalilor ideea comunistă, guvernele Occidentului au încurajat dezvoltarea pe datorie (pe bani din viitor). Or, sistemul datoriilor suverane formau un joc piramidal de tip Ponzi (Caritas, pe româneşte). Cum să convingi, acum, guvernele să iasă din acest joc nesustenabil? Ai nevoie de o criză financiară globală care să ducă la evaporarea unei mari cantităţi de bani artificiali. Bula aceea care s-a umflat de 11 ori trebuia spartă. Cum o spargi?

Notă importantă

Imediat după 1971, SUA au deschis relaţiile cu China. A jucat şi Ceauşescu un rol. După moartea lui Mao, în 1978, Deng Xiao Ping dă drumul unei forme de agricultură privată familială. Producţia agricolă a Chinei creşte an de an. U.R.S.S-ul monitorizează situaţia. În 1985, Biroul Politic al PCUS îl numeşte Secretar General pe Mihail Gorbaciov, cu studii în economia agrară. Perestroika s-a născut şi pentru a contracara succesele chinezeşti în economia agrară. U.R.S.S-ul lupta acum pe două fronturi: mari cheltuieli de înarmare, pe de o parte, inovaţii doctrinare în economia Chinei, pe de altă parte.

În 1999, printr-o decizie politică a guvernului SUA, băncile comerciale, care, înainte, nu aveau dreptul de a funcţiona şi ca bănci de investiţii, au primit acest drept. Atunci a început balamucul: toate băncile au pornit câte o linie de creditare imobiliară. Toată lumea îşi construia case noi pe bani din viitor. Era clar, de la un punct încolo, că masa de bani din viitor o întrecea pe cea din prezent. Acela era punctul unde puteai sparge această bulă imobiliară.

Când Lehman Brothers s-au dus, în 2008, la Obama şi i-au cerut 300 de miliarde de dolari ca să nu falimenteze, preşedintele a refuzat-o, dar ştia ce face. Ştia că urmează panica şi o criză de lichidităţi care va sfârşi printr-o criză a datoriilor suverane. Toate acestea trebuiau să se întâmple. SUA nu risca nimic: FED-ul rămânea ceea ce era, şeful financiar al stabilităţii globale şi adevăratul imperiu al lumii. Căci nu complexele militaro-industriale se războiesc astăzi, ci puterile financiare. Toate acestea trebuiau să se întâmple. De ce? Pentru că sistemul financiar global nu mai dorea să susţină modelul dezvoltării pe datorie şi nici nu mai avea interes. Acest model de dezvoltare a făcut ca puterea de cumpărare a dolarului din 1946 să fie azi de zece ori mai mică. Această inflaţie globală a dolarului trebuia stopată. Ea, inflaţia aceasta, a fost „eroul” care a omorât comunismul, dar, acum, sistemul nu mai avea nevoie de acest „erou”. Sistemul dorea să se întoarcă la o realitate financiară neinflaţionistă, fără mase mari de bani artificiali. Oare de ce? Pentru că, sărăcind guvernele, în noile condiţii de lichiditate financiară precară, sistemul îşi putea relua mai vechiul său scop (acela care fusese limpede iniţiatorilor ideii comuniste): cât mai multă proprietate privată în mâinile cât mai puţinor proprietari.

Sursa : agentia.org