Povesteşte Constantin Bacalbaşa: “Nicolae
Haralambie era la 1866, colonel, comandant al regimentului de artilerie
din garnizoana Bucureşti. Cuza avea mare simpatie pentru el, de aceea
avea şi mare încredere în caracterul şi capacitatea sa. S-a spus cum că o
săptămână înainte de noaptea istorică a lui 11 februarie, Cuza văzând
pe Haralambie cam abătut l-a întrebat de motiv. Haralambie a răspuns că e
cu totul lipsit de parale, dovadă că nici hainele de la croitor nu le
poate scoate. Atunci Cuza, bătându-l pe umăr şi râzând, i-a dat banii
trebuincioşi.
Când
conjuraţii i-au propus să intre în complot, Haralambie a respins cu
energie propunerea. Conştiinţa nu-i ierta să conspire împotriva
Domnitorului căruia îi jurase credinţă, în acelaşi timp binefăcătorul
său. Dar omul are slăbiciuni.
Colonelul Haralambie avea o puternică
pasiune pentru o doamnă din aristocraţia bucureşteană însă din familie
liberală. Aceasta fu însărcinată să-l convingă pe colonel. Ceea ce n-au
putut face oamenii politici a făcut femeia. Colonelul Haralambie intră
în conspiraţie.
În ajunul lui 11 februarie, o scrisoare
anonimă sau un oarecare personaj – unii au pretins că era N. T. Orăşanu,
redactorul ziarului Ghimpele - au anunţat pe Cuza cum că [sic!] colonelul Haralambie a intrat în conspiraţie şi-l va trăda. Cuza a primit cu dispreţ denunţarea şi a răspuns:
- Colonelul Haralambie, trădător?… asta nu se poate!
În noaptea următoare, tunurile
colonelului Haralambie, având roţile înfăşurate în paie, treceau tăcute
pe podul Mogoşoaiei (calea Victoriei) şi înconjurau Palatul princiar.”
Trădătorul îşi făcuse datoria.
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, 1901-1910, vol. III, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1936, pag. 196-197
Sursa: Istorii regasite
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu