Personalitate proeminentă a culturii
române, implicat deopotrivă şi în viaţa politică, Nicolae Iorga şi-a
găsit sfârşitul în mod violent, fiind asasinat de un comandou legionar
la 27 noiembrie 1940. Pentru că această grupare politică extremistă se
afla la putere, iar Iorga – asemenea altor foşti demnitari ucişi în
aceeaşi zi – era într-un fel printre cei proscrişi de atotputernicii
zilei care instituiseră teroarea în ţară, funeraliile marelui istoric au
fost de o simplitate ce a marcat pe oricine în epocă.
Depus la
capela Cimitirului Bellu, un memorialist precum Pericle Martinescu
înregistrează în imagini cât se poate de plastice preziua înmormântării
lui Iorga. În primul rând era teama celor care l-au cunoscut (şi nu
numai) de a veni pentru un ultim omagiu, în faţa unei eventuale
răzbunări legionare, apoi banalitatea imaginii din capelă, unde Iorga –
„ca orice muritor de rând, ca un anonim oarecare întins pe o năsălie” –
zăcea alături de trupul neînsufleţit al unei alte mari personalităţi a
ţării, economistul Virgil Madgearu. În jurul celor doi se aflau numai
familiile îndoliate, auzindu-se din când în când doar „hohote
înăbuşite”, fără prezenţa vreunei oficialităţi, fără coroane, doar
flori, multe buchete de flori, „la moartea acestor oameni care ar fi
trebuit să fie conduşi la locul de veci de cortegii nesfârşite formate
din colegi, admiratori, foşti elevi, ce s-ar putea număra cu miile;
Iorga, cel puţin, era unul despre care nimeni n-ar putea să spună că
n-ar fi meritat funeralii naţionale”.
Ziarele au avut interdicţia de a publica
vreun necrolog. A fost înmormântat „ca un simplu căruţaş”, în prezenţa a
doar câteva persoane. Singurul însemn ceremonios, vizibil de doliu, a
fost arborarea drapelului negru la Universitatea din Bucureşti, din
dispoziţia rectorului (P.P. Panaitescu) şi a decanului facultăţii de
litere (Al. Marcu), însă doar pentru câteva ore, fiind apoi smuls de
studenţii legionari. Într-o scrisoare adresată de Al.T. Stamatiad lui
Perpessicius, la 25 decembrie 1940, cel dintâi aprecia: „Popor de ticăloşi şi de nemernici!
Academia Română a tăcut. Universitatea a tăcut. Biserica a tăcut.
Magistratura a tăcut. Armata a tăcut. Presa a tăcut. O ţară întreagă a
tăcut. Îmi ascund capul în mâini de-atâta ruşine. Hotărât, nu l-am
meritat”.
sursa: Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, pag. 465-466
Sursa: Istorii regasite
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu