Portretul frumoasei printese rusoaice Maria Lopuhina, realizat de
pictorul Vladimir Borovikovski, a starnit in Moscova, la finele veacului
al XVIII-lea, o adevarata groaza in randul tinerelor femei. La scurt
timp dupa ce i-a pozat artistului, tanara printesa s-a imbolnavit si a
murit fulgerator. Despre tatal ei, Ivan Tolstoi, se soptea in taina
demult, prin saloanele luxoase in care se intalnea nobilimea rusa, ca
era pasionat de fenomenul paranormal, un adept al misticismului si,
totodata, membru important al unei loji francmasonice. De altfel, dupa moartea unicei fiice, se vorbea ca indureratul tata,
prin intermediul unor forte oculte, ar fi reusit sa transfere
spiritul Mariei in portretul pictat de Borovikovski, de unde, din
dorinta de razbunare, sufletul nelinistit al printesei ar fi “furat”
vietile mai multor tinere de varsta maritisului. Peste zece fete ar fi
murit subit, dupa ce privisera imaginea. Lantul nenorocirilor s-a
sfarsit cand colectionarul de arta Pavel Mihailovici Tretiakov a
cumparat portretul si l-a expus in celebra sa galerie din Moscova.
Exista credinta ca orice opera de arta are o energie a sa proprie, o
energie mostenita de la autorul ei, care sporeste odata cu trecerea
timpului. Fiecare privitor traieste in momentul admirarii unui tablou,
sau a unei sculpturi, o anumita stare. Aceasta dispozitie sufleteasca
este captata de operele de arta, inmagazinata si apoi retransmisa
celorlalti spectatori. Desi pare fantezista, teoria a fost emisa si
vehiculata atat de criticii de arta, cat si de psihologii moderni.
Expertii sunt de parere ca un artist, in momentul crearii unei opere, o
poate inzestra cu forte nebanuite, misterioase.
In vremuri biblice, pe cand oamenii erau poate mai neprihaniti,
ascultand cu smerenie de Cuvantul lui Dumnezeu, ei s-au ferit sa-si
faureasca chipuri cioplite sau pictate. Una dintre primele porunci ale
lui Dumnezeu, dictata profetului Moise, spune: “Sa nu-ti faci chip
cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt sus in ceruri, sau
jos pe pamant, sau in apele mai de jos decat pamantul.” Timp de veacuri,
poporul iudeu a respectat cu sfintenie acest precept, facand exceptie
de la el doar pentru a reprezenta animale. Poate de aici a aparut la
popoarele crestine presupunerea ca intre un portret si persoana care
serveste drept model exista o legatura extrem de puternica. Multi oameni
sunt incredintati, chiar si in zilele noastre, ca daca un portret este
distrus, atunci si personajul din viata reala are de suferit.
Unul dintre pictorii in jurul carora plutesc o multime de legende
este celebrul maestru al pensulei Rembrandt. Personajele portretelor
sale, femeile din viata artistului si copiii lui, au avut parte de morti
subite, dupa ce au fost imortalizate pe panza. Prima femeie cu care
artistul si-a unit destinul, Saskia, cea care a ramas nemuritoare prin
tabloul “Flora”, a murit neasteptat, in frageda tinerete, dupa opt ani
de la casatorie, timp in care a fost reprezentata in nenumarate
tablouri. Primii lor trei copii au pierit la cativa ani de la nastere,
iar cel de-al patrulea, Titus, a trait doar pana la varsta de 27 de ani.
A doua femeie din viata maestrului olandez, Hendrickje Stoffels, cea
care i-a fost amanta si model, a murit, de asemenea, foarte tanara, la
scurt timp dupa ce a fost infatisata intr-unul din tablouri. Blestemul
portretelor l-a urmarit pe artist intreaga viata, rand pe rand, pictorul
pierzandu-i pe toti cei dragi. De parca sangele din vinele lor ar fi
suferit o transfuzie totala, prin penelul artistului, catre tonurile
stinse, intunecate, din tablourile sale.
Igor Vaghin, un renumit expert rus in tanatologie (studiul asupra
mortii), considera ca portretul artistic contine spectrul bio-energetic
al omului. “De ce dupa un divort oamenii distrug fotografiile
partenerului? Aparent pentru a-l uita, insa in subconstient, ei doresc
sa ii faca rau, sa se razbune, provocandu-i suferinta. Portretul pictat,
si nu fotografiat, are o structura mult mai puternica. La vernisajele
marilor pictori vin sute de oameni. Printre ei sunt si multi colegi de
breasla invidiosi, rauvoitori. Catre cine credeti ca se transfera toate
energiile lor intunecate, toate sentimentele lor negative, ostile?
Desigur catre portretele pe care artistul le-a pictat cu dragoste si
pasiune. Si cu cat mai uimitor, mai splendid este un portret, cu atat
mai vulnerabil devine originalul sau, omul din viata reala”
Chipurile ascunse ale mortii
O alta enigma il priveste si pe pictorul rus Ilia Repin, a carui
celebritate artistica a fost dublata, in viata obisnuita, de blestemul
propriilor sale capodopere. Una dintre operele sale cele mai apreciate,
“Raspunsul cazacilor zaporojeni catre sultanul Mehmed al IV-lea al
Imperiului Otoman”, finalizata in 1891, a starnit admiratia si
incantarea tuturor criticilor, colectionarilor si pasionatilor de arta.
Insusi tarul Rusiei, Alexandru al III-lea, a fost teribil de impresionat
de grandoarea si complexitatea tabloului, achizitionandu-l imediat,
contra unei sume exorbitante. Dar la scurt timp dupa acest succes
rasunator, a inceput un sir de nenorociri, toate atribuite nefericitului
tablou. Poate nu intamplator, maestrul a lucrat la aceasta capodopera
timp de 13 ani, un numar considerat aducator de ghinion.
Prototipurile personajelor principale ale picturii sunt prieteni ai
artistului. Daca ar fi stiut ce rasucire cumplita a vietii lor va
produce aceasta creatie superba! Atamanul Ivan Sirko, figura centrala, a
fost intruchipat sub infatisarea amicului sau, Mihail Dragomirov,
general, erou al Razboiului Ruso-Turc. Repin cautase o lunga perioada de
timp un chip care sa il reprezinte pe vestitul ataman. Generalul
Dragomirov, un om bland, glumet si foarte popular in Kiev, i s-a parut
artistului cel mai potrivit pentru a “juca” acest rol. Dar iata ca la
numai cateva luni dupa ce figura sa a fost imortalizata pe panza, Mihail
Dragomirov s-a transformat, peste noapte, intr-un alt om. A cazut in
patima betiei, iar viata lui pasnica, de familist, a devenit un iad. Se
purta tiranic cu propriii fii, ii teroriza si ii chinuia. Pana cand doi
dintre ei si-au pus capat zilelor, iar singura fiica si-a pierdut
mintile.
Vasili Tarnovski, un vestit colectionar de antichitati, un mecena al
artei ruse, a fost cel care a servit drept model pentru cazacul cu cusma
neagra, un personaj ursuz, printre putinii eroi din tablou care nu
zambeste. La scurt timp, desi foarte bogat, Tarnovski si-a pierdut
dintr-o data intreaga avere si a sfarsit cumplit, intr-un azil de
saraci.
Un alt personaj – cel care scrie documentul catre sultan, l-a avut
drept model pe unul dintre cei mai de seama cercetatori ai istoriei
cazacilor zaporojeni. Destinul sau s-a incheiat la fel de zguduitor: a
fost arestat pe motive politice, exilat in Taskent, unde a murit de
pneumonie, din cauza conditiilor mizere.
Toate aceste evenimente tragice l-au determinat pe artist sa creada
ca tabloul sau este blestemat, iar personajele reprezentate in el,
printr-o forta tainica, diabolica, au schimbat destinul celor ce s-au
oferit drept modele. Ingrozit, Repin a sters de pe panza figura unui
micut cazac, infatisat sub fizionomia propriului sau fiu, Iuri.
Insa seria tablourilor negre ale lui Repin nu s-a incheiat aici.
Artistul l-a rugat pe renumitul chirurg si anatomist rus Nikolai
Ivanovici Pirogov sa ii pozeze pentru un portret. Medicul a consimtit,
curand tabloul a fost finalizat, dar, chiar a doua zi, Nikolai Pirogov a
murit. Aceeasi soarta a avut-o si celebrul compozitor Modest Musorgski.
Portretul lui a fost desavarsit pe 5 martie 1881, iar pe data de 28
martie a aceluiasi an, viata lui se sfarsea.
Seria “picturilor negre” continua insa si in alte parti ale Europei,
unde de-a lungul istoriei s-au semnalat “victime”. In Tarile de Jos a
fost cazul celebrului tablou “Adoratia magilor”, realizat de Bruegel cel
Batran. Personajul central al picturii, Fecioara Maria, a fost
reprezentata de artistul flamand sub chipul verisoarei sale. Se spune ca
dupa finalizarea picturii, aceasta a incercat in zadar, ani in sir, sa
ramana insarcinata. Se soptea ca femeia fusese condamnata pentru
totdeauna la infertilitate. Tabloul a trecut rand pe rand de la un
colectionar la altul si, de fiecare data, in familia celui care
achizitiona pictura, incetau sa se mai nasca copii. Desi reprezenta o
scena biblica, imaginea capatase o faima cumplita, nici un pasionat de
arta nedorind macar sa o priveasca. In cele din urma, panza a fost
cumparata de un colectionar olandez, care, ignorand reputatia neagra a
tabloului, i-a ironizat pe cei care se lasasera convinsi de o asemenea
superstitie, lipsita de orice logica, si a donat tabloul Galeriei
Nationale din Londra.
Diego Velasquez – “Venus la oglinda”- tabloul injunghiat
“Venus la oglinda”, capodopera artistului spaniol Diego Velasquez, a
purtat, si ea, peste timp, un renume nefast, datorat faptului ca toti
posesorii tabloului, dupa achizitionarea lui, isi pierdeau averile.
Sirul de ghinioane a fost pus pe seama faptului ca pictorul nesocotise
interdictiile inchizitiei, infatisand nud de femeie, o tema cu
desavarsire interzisa in pictura spaniola a secolului al XVII-lea.
Trupul zvelt al zeitei este vazut din spate, iar in oglinda i se vede
doar chipul. Impresia este ca Venus nu isi admira propriul trup, ci il
urmareste neclintit pe cel care o priveste.
Primul ei proprietar a fost un negustor din Madrid. La foarte scurt
timp dupa ce a cumparat aceasta frumusete mult ravnita, a ajuns in stare
de faliment. Corabiile cu care facea negot pe mare au fost pradate de
pirati si comerciantul a fost nevoit sa isi vanda toate posesiunile
pentru a-si plati datoriile. Tabloul a trecut apoi la un nou proprietar,
de asemenea negustor. Nici acestuia nu i s-a permis pentru mult timp sa
se bucure de senzualitatea picturii, caci cladirea in care isi depozita
marfurile a fost lovita de un fulger, intreaga avere fiind distrusa de
flacari. Pictura a fost din nou scoasa la licitatie, fiind de asta data
achizitionata de un camatar bogat. O saptamana mai tarziu, casa i-a fost
calcata de hoti, camatarul a fost ucis si tot aurul furat. Ani de zile,
mostenitorii camatarului au incercat in zadar sa vanda tabloul,
renumele lui era deja nefast. In final, dorind sa scape de el cu orice
pret, l-au donat unui muzeu. In 1813, pictura a ajuns in Anglia, fiind
expusa in Galeria Nationala din Londra. O suta de ani mai tarziu,
tabloul a fost lovit de o napasta, de parca toate vietile ruinate ar fi
incercat sa se razbune. O fanatica a intrat in muzeu si, cu mai multe
lovituri de cutit, a deteriorat valoroasa panza. Din fericire, tabloul a
fost restaurat.
Baiatul in lacrimi
Tabloul pe care nici macar un pompier nu l-ar accepta in casa lui,
numit “Baiatul in lacrimi”, a produs o adevarata isterie in Marea
Britanie, in anii ’90. Despre acest portret se spune nu doar ca nu poate
fi mistuit de incendii, dar ca le si provoaca. Povestea lui este aceea a
unei obsesii pentru arta impinse pana la nebunie. Se spune ca autorul
tabloului, pictorul Bruno Amadio, era stapanit asa de nebuneste de
pasiunea pentru pictura, incat a fost capabil sa-si sacrifice propriul
copil. Mare specialist in portrete, subiectul lui predilect erau
chipurile de copii plangand. Intr-unul din acestea si l-a ales ca model
pe fiul sau, un baietel vesel si zburdalnic, ca orice copil de
patru-cinci ani.
Tatal, un barbat dur, l-a asezat in fata sa si i-a poruncit sa
planga. Dar cum baiatul nu putea nicicum sa-i faca pe voie, pictorul,
smintit in pasiunea lui, l-a ars la mana cu un chibrit. Atunci copilasul
a izbucnit in lacrimi si a strigat: “Tu sa arzi!”. Nu au trecut decat
doua saptamani si cuvintele aruncate de baietel s-au materializat.
Atelierul pictorului a luat foc si insusi artistul a pierit in flacari,
alaturi de pretioasele sale picturi. Spre surprinderea tuturor, singurul
tablou care a supravietuit incendiului a fost cel al fiului sau. La o
scurta perioada de timp, a murit si baietelul, rapus de tuberculoza.
In 1985, cotidianul britanic “The Sun” publica o serie de articole
sub titlul “Blestemul arzator al baiatului in lacrimi”. In paginile
ziarului erau relatate marturiile mai multor pompieri care declarau ca,
in urma unor incendii devastatoare, un singur obiect ramanea neatins de
flacari: un tablou semnat de Amadio (a realizat in total 60 de asemenea
portrete) reprezentand un copil plangand. O stire de ultima ora, care
informa ca dupa tabloul original se realizasera peste 50 de mii de
copii, a creat panica in randul populatiei. La redactia ziarului soseau
tot mai multe scrisori in care oamenii povesteau ca suferisera astfel de
catastrofe, dupa ce atarnasera pe peretele casei portretul. Singurul
mereu ocolit de foc era portretul original. Pentru a linisti populatia,
pompierii au facut o declaratie publica, explicand fenomenul simplu. “Nu
este vorba despre nici un blestem, despre nici o forta demonica.
Intr-un incendiu, sfoara de care este atarnat un tablou arde prima,
tabloul cade de pe perete cu fata in jos, ramanand astfel neatins de
foc”.
Dupa un an de panica, dupa zeci de articole pe marginea subiectului,
“The Sun” a organizat o actiune prin care s-au ars cateva zeci de copii
ale inspaimantatorului tablou, toate expediate de proprietarii lor la
adresa cotidianului. Se spune ca unul din birourile sediului
cotidianului era ticsit cu astfel de reproduceri si ca pana si
redactorul sef ajunsese sa fie convins de veridicitatea blestemului.
Dupa actiunea de incendiere voita a tablourilor, oamenii s-au
incredintat ca totul fusese doar un sir de coincidente nefericite.
Atelierul incendiat
Atelierul incendiat
“Sindromul Stendhal” denumeste in psihiatrie o boala psihosomatica,
manifestata prin palpitatii ale inimii, ameteala, lesin si chiar
halucinatii, ce se manifesta la unele persoane care se afla in fata unei
capodopere de arta. Afectiunea poarta numele scriitorului francez
Stendhal care, in 1817, in timpul calatoriei sale la Florenta, s-a
simtit coplesit de frumusetea artei renascentiste. Dupa ce a admirat
minute intregi un tablou, prozatorul a lesinat. “Absorbit de
contemplarea frumusetii sublime, o vedeam de aproape, aproape ca o
atingeam. Am ajuns la un nivel foarte inalt de emotie, unde s-au
intalnit senzatiile celeste, date de Artele Frumoase, si sentimentele
patimase… Inima mi-a batut mai repede, am avut “nervi”, cum li se spune
la Berlin. Viata s-a scurs din mine. Mergeam cu teama de a nu ma
prabusi”, scria Stendhal in cartea sa “Napoli si Florenta: O calatorie
de la Milano la Reggio”.
Sindromul a fost denumit astfel abia in 1979, de catre psihiatrul
italian Graziella Magherini, care a descris sute de asemenea cazuri,
petrecute nu numai in Italia, ci si in alte capitale europene. Si la
Muzeul Luvru s-au intamplat mai multe incidente similare, indeosebi in
fata celebrului tablou “Mona Lisa” al lui Leonardo Da Vinci. Muzeografii
de la Luvru au remarcat faptul ca in momentele in care muzeul este
inchis portretul capata nuante obscure. Panza se intuneca, se umbreste.
Dar cand galeriile de arta se redeschid publicului si “Gioconda” este
iarasi admirata, parca reinvie, culorile sunt mai stralucitoare,
fundalul se lumineaza, iar surasul ei capata o claritate mai pronuntata.
Capodopera pare un vampir energetic.
Sunt multi cei care au incercat sa descopere care ar putea fi
legatura tainica intre toate aceste tablouri si modelele lor sau
proprietarii al caror destin a fost pecetluit pe veci. S-ar putea afirma
ca este doar o coincidenta sau, pur si simplu, o inlantuire de
evenimente nefaste. Desi ideea tablourilor blestemate pare doar o
plasmuire a fanteziei, in realitate, sutele de marturii stau drept
dovada, sfidand legile logicii si ale ratiunii.
Un articol de Natasa Galche
Sursa:2012en.ro
Sursa:2012en.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu