Citind articolul de mai jos, gandul m-a dus la povestile tatalui meu care a trait vremurile din timpul razboiului chiar in zona, la cativa kilometri de Fantana Alba. La finalul articolului voi insera cateva randuri despre intamplarile prin care a trecut.
În contextul în care România a fost obligată să-i cedeze Uniunii Sovietice, un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori, consecinţă a ultimatumului primit în iunie 1940, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat nordul Bucovinei. Familiile române, luate prin surprindere, au încercat să treacă graniţa înapoi în România, acolo unde îşi lăsaseră agoniseala de-o viaţă, rudele şi casele. Potrivit rapoartelor oficiale sovietice, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, într-o zonă patrulată de grănicierii sovietici. După primul an de ocupaţie sovietică, datele oficiale din Ucraina arătau că un număr de peste 7.000 de oameni s-au refugiat în România.
Consecinţele
Autorităţile sovietice au întocmit liste cu familiile care aveau rude în România, i-au declarat “trădători de ţară” şi i-au deportat la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan. Listele Unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 aproximativ 1.085 de persoane, alte liste includeau un număr de 1.294 de persoane, la 7 decembrie 1940. Şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţia să fugă în România erau considerate trădătoare de ţară şi prin urmare, arestate şi deportate. Aproximativ 40 de familii din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea, la Fântâna Albă, pe 15 noiembrie 1940. După o confruntare cu patrulele sovietice, trei dintre românii care voiau să vină înapoi în România au fost ucişi, iar alţi doi răniţi au ajuns pe mâinile sovieticilor. Ceilalţi au reuşit să ajungă la Rădăuţi. Efectul a constat în deportarea tuturor rudelor celor 105 persoane. O nouă încercare, de data asta încheiată tragic, s-a petrecut în noaptea de 6 februarie 1941 când un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa au vrut să se refugieze în România pentru a scăpa de conducerea sovietică. Oamenii au fost surprinşi şi rafale de mitraliere au fost trase asupra lor din mai multe direcţii. Au fost ucişi mai mult de trei sferturi dintre ei, printre care şi organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. Doar 57 de persoane au reuşit să treacă în România, iar alţi 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi participat la o contrarevoluţie. Două luni mai târziu, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. De asemenea, toate rudele lor au fost declarate trădători de ţară şi deportate în Siberia.
La 1 aprilie, 1941, atunci când NKVD-ul lansase zvonuri conform cărora grănicerii sovietici i-ar fi lăsat pe mai mulţi români să treacă graniţa în România, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului a format o coloană paşnică de peste 3000 de persoane care se îndrepta spre graniţa sovieto-română. Oamenii purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase – icoane, prapuri şi cruci din cetină. Însă grănicierii sovietici, ascunşi în pădure, au tras în ei din plin, un foc continuu, în poiana Varniţa, la circa 3km de graniţa română. Cei care au supravieţuit, au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. 
Masacrul nu s-a încheiat aici. Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte cinci gropi comune, iar unii dintre ei au fost îngropaţi de vii, conform unor documente din acea vreme. Bătrâni, femei, copii, nu a contat pentru soldaţii sovietici, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi. Alţii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata), iar după ce au îndurat torturi, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului. Peste acea groapă s-a turnat şi s-a stins var. Un număr exact al persoanelor ucise în acel mascaru nu poate fi dat, unele date arată că nu mai mult de 44 de persoane au murit încercând să treacă graniţa, dar alte documente ale martorilor locali spun că între 200 şi 2000 de victime în care s-a tras cu mitraliere sau care au fost sfâşiate de săbii sau chiar aruncate de vii în gropile comune.
Masacrul nu s-a încheiat aici. Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte cinci gropi comune, iar unii dintre ei au fost îngropaţi de vii, conform unor documente din acea vreme. Bătrâni, femei, copii, nu a contat pentru soldaţii sovietici, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi. Alţii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata), iar după ce au îndurat torturi, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului. Peste acea groapă s-a turnat şi s-a stins var. Un număr exact al persoanelor ucise în acel mascaru nu poate fi dat, unele date arată că nu mai mult de 44 de persoane au murit încercând să treacă graniţa, dar alte documente ale martorilor locali spun că între 200 şi 2000 de victime în care s-a tras cu mitraliere sau care au fost sfâşiate de săbii sau chiar aruncate de vii în gropile comune.
Nu a fost de-ajuns ceea ce s-a întâmplat pe 1 aprilie. În noaptea de 12 spre 13 iunie, trupele sovietice au ridicat peste 13.000 de români, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. În ciuda demeresurilor de a se face lumină în cazul masacrului, s-a reacţionat doar prin tăcere. După 50 de ani de la masacrul din pădurea Barniţa, şeful de atunci al KGB, Igor Pikuza a recunoscut că marşul de la Fântâna Albă a fost o reacţie la presecuţiile la care era supusă populaţia românească din teritoriile ocupate de sovietici. El a declarat atunci că persecuţiile erau făcute pe criterii de clasă, fiind deportaţi în primul rând funcţionarii, membrii partidelor politice, dar nu oameni de rând. Este evident că nu s-a întâmplat aşa, deşi nici această metodă de selecţionare a românilor care ar fi meritat să fie deportaţi nu este una dreaptă.
Nici în cărţile de istorie, masacrul nu primeşte prea multă atenţie, el fiind mai degrabă tratat superficial sau trecut sub tăcere. În teritoriile evacuate românii constituiau populaţia băştinaşă şi formau majoritatea absolută a populaţiei. URSS a revendicat aceste teritorii sub pretextul că ar fi locuite majoritar de ucraineni. Un neadevăr strigător la cer!
Povestea tatalui meu, Vasile Ionesi:
" In toamna anului 1939, chiar inainte de a implini treisprezece ani, dupa ce am fugit de pe mosia de la Mihaileni din Botosani unde tata ma daduse argat pe haine si mancare, dar nu am rezistat ca in fiecare zi luam bataie cu harapnicul de la vechil, am plecat cu niste baieti ceva mai mari decat mine la Cernauti si ne-am angajat la brutarie, la un evreu. Era in varsta evreul, cam moale iar noi, tineri si fara minte, ne bateam joc de el. De cate ori trecea pe langa noi ii aruncam pe palton cate o mana de faina alba din cea mai fina, "trei nule", de avea ce scutura jidanul cand se dezbraca. De lucrat se lucra noaptea, socotit sa iasa painea calda la ora sase dimineata. Faceam multa paine neagra dar si specialitati: colaci, cornuri, baghete. Se intampla sa mai adormim ca eram rupti de munca si se ardea painea si atunci sa vezi cum ne miscam. Painea arsa o dam pe apa si apoi intram pe geam in depozit, luam un pac (pachet) de drojdie si mai framantam de un cuptor. Toata perioada cat am lucrat la copt paine eram ars pe maini si la fluierele picioarelor de la tavi si lopetile cu care lucram. Dupa doua luni a venit jidanul si mi-a spus sa ma spal, sa-mi fac frizura si sa merg in fata. M-a pus sa o ajut pe nevasta-sa la vandut paine, ea nu putea sa stea tot timpul la vanzare ca mai avea si alte treburi. Eheei si a inceput viata buna! Nu mai lucram noaptea. La ora sase eram in pravalie, cu halat alb, mainile curate, parul aranjat gata sa dau paine la clienti. Venea lumea, mai ales femei sau copii si cumparau o paine, un corn, fiecare ce avea nevoie. Le dadeam totdeauna restul corect si toata lumea era multumita. M-au incercat sa vada daca nu fur, au lasat bani, nu chiar la vedere, cat sa-mi faca cu ochiul, dar mie nu-mi trebuia sa pun mana. Asa viata buna nu mai avusesem niciodata. Dupa inca o luna aveam toata pravalia pe mana. A fost bine la evreu dar nu a tinut mult. La sfarsitul lui iunie 1940 a venit ordin ca toti romanii sa plece in tara ca vin rusii si pun granita. Pe la ora zece dimineata, cred ca era pe 28, venit evreul si a strigat la mine: "Fugi Vasili, ca de nu, aici ramai!" Am plecat direct din pravalie, cat mi-am dat jos halatul. "Dupa ce trece zarva sa vii sa-ti iei lucrurile" a zis brutarul. Am mers pe jos peste patruzeci de kilometri, m-au mai luat in caruta niste oameni si seara am trecut granita pe la Fantana Alba. Am ajuns acasa, dar cu gandul sa ma intorc sa-mi iau hainele si banii care-i adunasem cat am lucrat la evreu. Cand a auzit tata ce vreau sa fac mi-a hotarat: "Nu pleci nicaieri, astia te impusca, nu ai ce cauta la granita!" In noaptea urmatoare, fara sa spun nimic nimanui, cum s-a intunecat am si plecat. Spre dimineata am batut in geamul evreului. A iesit asta cu capul buhos, speriat, credea ca-s rusii. Mi-a povestit ca i-au rechizitionat brutaria si de a doua zi a primit ordin sa faca un fel de turtoi din faina de grau amestecata cu malai. Se cocea in niste tavi metalice care le-au adus rusii. Spuneau ca painea alba nu-i buna, ii pentru burgheji. M-am culcat in patul in care dormisem atata vreme si m-am trezit dupa amiaza. Plangand jidanul mi-a dat banii si a zis ca daca s-o putea, sa vin mai tarziu la el sa lucrez. Nu s-a mai putut. Am auzit peste ani ca, dupa cateva zile, l-au impuscat rusii si in scurt timp a murit si nevasta-sa. De copii nu am mai auzit nimic niciodata. Eu mi-am facut bagajul cu ce haine mai aveam si le-am legat in spate ca un rucsac. Ca sa reduc din volum m-am imbracat cu doua perechi de pantaloni si flanea peste camasa. Cum s-a inserat am plecat calculand sa ajung la granita spre dimineata cand inca nu se lumineaza, dar stiind ca noaptea-i mica am mers repede, cat puteam eu de repede. Nu mai era cine sa ma ia cu caruta asa ca mi se parea ca nu mai ajung, mai mult, nu eram sigur ca merg in directia buna. Am trecut granita fara sa-mi dau seama si am ajuns aproape de Galanesti la vreo zece kilometri de Costisa, dar nu eram sigur ca sunt in Romania. Eram rupt de oboseala, asudat si nu aveam curaj sa plec mai departe. Am oprit la o casa dar mi-era frica sa strig, daca nu eram in tara si ma dadeau pe mana rusilor. Cred ca am si adormit cateva momente, dar am tresarit cand s-a auzit zgomot, omul de casa a iesit ca era dimineata deja. Nu am indraznit sa vorbesc asa ca am aruncat cu niste bulgari pe casa. Imediat s-a auzit un "Cari crusea ma-tii esti!?" si m-am linistit, eram in Romania. Am iesit de dupa gard si i-am spus ce-i cu mine si de unde vin. Dupa ce-am baut apa din galeata de la fantana, am luat hrinca (felia) de paine care mi-a dat-o omul acela si am plecat spre casa. Mergeam parca eram batut cu maiul, toate celea ma dureau. Am ajuns acasa cand ai mei se pregateau sa mearga la camp la prasit. Tata s-a uitat la mine si m-a intrebat: "Unde-ai fost, nitrebnicule?!" Nu am stat prea mult la povesti, dar i-am spus in mare cum a fost si apoi m-am trantit pe fan in sura si am dormit toata ziua.
Cu mine asa a fost, dar peste doua sau trei nopti au plecat, tot spre Cernauti, doi baieti si o fata care, la fel ca mine, au lucrat acolo si au fugit in graba lasandu-si toata agoniseala. Ei nu au avut norocul meu. Cum s-au apropiat de granita au dat peste o patrula de graniceri rusi care i-a impuscat pe toti trei. A doua zi au mers parintii si i-au luat sa-i ingroape ..."
Vespazian Ionesi, 10.04.2012, Bacau,
Vespazian Ionesi, 10.04.2012, Bacau,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu