Onțanca

În urmă cu ceva timp, așa cum vă spuneam și zilele trecute, profitând de vremea frumoasă, am urcat în maşină şi ne-am oprit la „Onțanca” la Pângărați, Neamț. După cum puteți vedea împrejurimile sunt deosebite, iar primăvara este la ea acasă. Pajiștea-i de un verde cum nu am mai văzut de mult, iar copacul bătrân, cu răbdarea specifică bătrânilor, întârzie să-și pocnească mugurii.


Nu este un loc uitat de lume, dar putem vedea începuturile ei...




Petronela, alias Onțanca, ne-a dus în vizită la părinții săi... ne-a făcut toate mofturile......frigărui......copănele...mmmmmm!.......cafea!!
Regret că, haplea fiind, între a urca la cameră să aduc aparatul foto și a năvăli pe doi păstrăvi ce mă înbiau din farfurie, am optat pentru a doua variantă așa că nu am ce vă arăta. Credeți-mă pe cuvânt că au fost buni.


Despre mănăstirea Pângărați și Bicaz v-am povestit așa că mai rămâne să vedem două fotografii de la Lacu Roșu...




...și să vă spun....



LA REVEDERE!

Barajul de la Bicaz

Bistriţa... Cândva, plutaşii îşi mânau plutele pe această apă, lină pe alocuri, viforoasă pe mai tot cursul ei...
Azi, apele sale sunt adunate la Izvorul Muntelui...
Le zăgăzuieşte un monstru, un baraj înalt de 127 metri, cu grosimea la bază de 119 metri şi lung în partea lui superioară de 435 metri.

De aici apa pleacă la Uzina electrică Dimitrie Leonida de la Stejaru şi, evident, produce curent electric.„Pentru sistemul hidroenergetic românesc, Bicazul este piatra de temelie. Este Legenda. Este şantierul despre care toţi vechii hidrotehnicienii vorbesc cu pioşenie, cu admiraţie, cu mândrie. Pentru că istoria lucrărilor hidrotehnice şi energetice din România se împarte în două epoci: înainte şi după Bicaz.
Este suficient să ne gândim la miile de metri cubi de rocă dizlocată ce au trebuit transportate cu camioanele de mică capacitate existente la acea vreme (primul camion românesc construit în 1954 la Braşov, SR 101, avea capacitate de doar 4 tone). Ca să nu mai vorbim de excavatoare...
Lucrările de construcţie la amenajarea hidro-energetică au început în luna noiembrie a anului 1950, an în care a fost aprobat Planul de electrificare al ţării. Costurile realizării proiectului au fost de aproximativ 1,7 miliarde de lei (bani socotiţi la valoarea de atunci) şi au însemnat pierderea a sute de vieţi omeneşti în timpul lucrărilor. Aici au muncit mii de deţinuţi (majoritatea lor, în primii ani de şantier, au fost deţinuţi politici cu înaltă pregătire de specialitate), militari în termen şi brigadieri.
Pentru realizarea construcţiei au trebuit strămutate aproape 20 de sate. Două dintre acestea, Răpciuniţa şi Cârnu, au dispărut în totalitate. Au fost strămutaţi peste 18.000 de locuitori din aproape 2.300 de gospodării.
Realizarea proiectului nu a fost lipsit de eveni-
mente: de la restricţia generalizată de introducere a băuturilor alcoolice în zonă vreme de doi ani sau groaznica explozie a unei pungi de gaze în tunel (soldată cu aproximativ 30 de morţi), până la inundarea centralei ce poartă numele lui Dimitrie Leonida (unicul necaz de amploare din istorie).
Lacul de acumulare de la Izvorul Muntelui s-a "născut" oficial la 1 iulie 1960 (în prezenţa lui Dimitrie Leonida), odată cu închiderea ultimei porţi a barajului.
În luna octombrie a aceluiaşi an (01.10.1960), primul hidroagregat de 27,5 MW începea să producă energie electrică. Lucrarea finală avea să depăşească cu mult proiectul iniţial imaginat de Dimitrie Leonida cu mai bine de 50 de ani înainte, făcând posibilă electrificarea întregii zone Bicaz.
Barajul de la Izvorul Muntelui este prevăzut cu seismograf de mare precizie şi nu s-a confruntat niciodată cu probleme majore, nici măcar în timpul devastatorului cutremur din 4 martie 1977. Tot ceea ce s-a realizat a fost în conformitate cu planurile de construcţie şi nu s-au făcut compromisuri la calitatea lucrărilor. Lucrările au fost finalizate în anul 1961.”
Informaţiile de mai sus sunt din „Biografie detaliată despre Dimitrie Leonida”.

Mănăstirea Pângăraţi

Întâi Mai 2010. Vremea frumoasă şi nişte tichete de vacanţă cadou ne-au îndemnat la drum. Destinaţia: judeţul Neamţ, comuna Pângăraţi.
Biserica Mănăstirii Pângăraţi, pe care o zărim prin risipa de flori de mai, a fost zidita în anul 1560 de catre Alexandru Lăpuşneanu.
Prin poarta deschisă, păşim spre mănăstire ca in altă lume. Totul este curat şi liniştit. Călcăm pios şi smeriţi impresionaţi de ce vedem. Un călugăr, pe care l-am botezat adhoc „părintele cositor”, trage brazde cu o cositoare mecanică, modernă. Miroase a iarbă proaspăt tăiată, ca în copilăria noastră...
Chiar în faţa bisericii este o zonă verde, un părculeţ în miniatură, realizat cu mult bun gust. Se vede că mănăstirea nu duce lipsă de fonduri.
În curtea interioară o fântânâ arteziană şi un magazin cu obiecte religioase. Aprindem o lumânare şi punem un acatist. Toate astea se fac cu pioşenie, în linişte.
De jur împrejur, flori meşteşugit alese şi răsădite, pun în valoare mănăstirea şi ne strecoară în suflet pace.

Anii şi graba

Acum douăzeci şi cinci de ani eram întruna grăbiţi. Seara puneam capul pe pernă şi, imediat, ceasul netrebnicul, suna. După câteva dimineţi pline de ură împotriva lui şi a tuturor ne-am obişnuit. Spălat, pacheţele copiilor, de cafea nici gând din două motive - nu beam şi nici nu am fi avut timp. Şi mai era unul - nici nu se găsea. Urma partea cea mai grea: trezitul şi îmbrăcatul copiilor şi start spre creşă, apoi la autobuz, că maşină ... de unde. Ajungeam la serviciu pe ultima sută de metri. După amiaza ... fuga la creşă, unde, copiii noştri bineânţeles că erau singurii din grupă care stăteau cuminţi împreună cu femeia de serviciu. Ceilalţi părinţi veneau mai degrabă. Seara venea cu pregătitul hăinuţelor pentru a doua zi, cu patru perechi de încălţări de făcut, că dimineaţa şi aşa erau prea multe pe cap. Mai erau întâmplările de la cămin sau creşă, bulinele de pus pe perdea, urma problema banilor care nu prea ajungeau ....

Pare greu? Nu era. Doamne ce dor ne este de zilele acelea! Ce frumoase erau!
Azi am ieşit în oraş fără un motiv anume şi fără graba de odinioară. Pe stadă foarte mulţi bărbaţi de vârsta mea, sau mai tineri. În egal număr, mai multe chiar, femei. De ce nu suntem la muncă m-am întrebat? Cum se poate „cât ţi-i oamenii” să hălăduie fără rost? Unde este graba şi preocuparea de altădată? Oare şi atunci erau pierdevară dar noi, fiind la muncă, nu-i vedeam ? Nu. Orbi nu am fost niciodată. Am văzut, şi atunci şi acum, tot ce trebuia. Am auzit tot ce trebuia să auzim şi am priceput tot ce era în jurul nostru. Atunci, dacă nu noi suntem vinovaţi, cine greşeşte?

Vespazian Ionesi, 30.04.2010, Bacău

Ce sunt efemeridele?

Credinţa populară spune că sunt băieţii şi fetele care au murit înainte de a-şi fi îndeplinit menirea de soţi şi părinţi şi cărora li se îngăduie, o dată pe an, la sărbătoarea numită Rusalii, să coboare pe pământ în chip de fiinţe înaripate şi să se înfrupte câteva ceasuri din bucuria netrăită a nunţii şi a dragostei, dispărând în clipa când au cunoscut-o.
Oamenii de ştiinţă spun că sunt insecte care trăiesc numai o zi. Interesant este cum trăiesc. Ziua care le este îngăduită să trăiască este o ardere continuă. Nu mănâncă, nu se odihnesc. Toată viaţa lor de o zi se înalţă spre soare intrun perpetuu joc al bucuriei, fericirii, iubirii. Revin spre pământ doar pentru a se înălţa din nou...Câţi dintre noi trăim aşa? Câte zile trec pe lângă noi mohorâte? De ce viaţa ni se pare scurtă?
Efemeridele ne dau o lecţie de viaţă grozavă. Putem învăţa. Putem fi buni fără să ne coste nimic. Putem fi luminoşi pentru noi şi pentru ceilalţi. Pornim în viaţă cu dragostea şi bucuria efemeridelor. Totul este să nu ne pierdem, zborul trebuie să fie doar spre lumină...

Vespazian Ionesi, 29.04.2010, Bacău