Terra

Călătorea de milioane de ani prin spațiul negru și rece. O măcina o foame cumplită. Plutea intrun ocean de energie dar nu se putea hrăni. Undeva, in cele mai indepărtate amintiri, se contura imaginea unei alte existențe. Una paradisiacă... Pe atunci se afla sub influența binefăcătoare a Soarelui. Dinspre astru veneau valuri de lumină și căldură. Purta pe ea viață. Plante verzi, roiuri de insecte, animale mari, blânde dar și altele mici și viclene. Pe toate, insă, le intrecea OMUL. Câtă perfecțiune! Câtă perseverență! Nimic nu-i stătea in cale. A devenit stăpân peste toate, a transformat intreaga planetă. A și botezat-o Terra. Suna frumos. La început a considerat-o centrul Universului, dar cu timpul a înteles că este una din miliardele de planete. Când s-a desprins de pe ea și a făcut prima călatorie cosmică i-a mai dat un nume "Planeta albastră". Suna, așa, a alint.

Tot timpul găsea ceva de schimbat. Construia și nu-i plăcea - dărâma inălțând ceva și mai măreț. Miliarde de unelte schimbau zilnic fața planetei. A început cu plugul de lemn în brazda căruia creșteau lanuri de grâu și a ajuns la căi ferate, șosele, baraje, orașe imense....

Nu asta era important pentru ea. De la firul de iarbă care încolțea primăvara până la ființa supremă - omul - tot ce trăia pe suprafața Terrei, în momentul morții, devenea hrană pentru ea. Miliardele de corpuri îi hrăneau trupul iar sufletele lor erau hrana spiritului. Tot ce era viu era bun dar omul era suprema bucurie. Sufletul omului îi lărgea perspectiva, îi schimba egoul. Fiecare ultimă răsuflare a acestuia o făcea mai înțeleaptă, dar și dornică de mai mult. Spiritul Terrei se apropia de cel al oamenilor cu fiecare zi. Nu se mai mulțumea cu moartea naturală sau accidentală. A pătruns în mintea omului și a cerut sacrificii. De orice fel la început. Omul ia oferit porumbei și miei plini de puritate dar si tauri puternici. Nu a fost destul și a vrut jertfe omenești. A primit tot ce era mai bun în lume. Suflete curate, nobile, de o frumusețe rară care au făcut-o mai bună. A domolit furia arderilor sale interne, nu a mai scuipat foc prin vulcani, a potolit vânturile cele mari, a liniștit apele... Nu era bine. Nu mai mureau destui, nu avea cu ce se hrăni, iar foamea o agita. Ce idee grozavă a fost Turnul lui Babel. A reușit să-i invrăjbească pe toți împotriva tuturor. Spiritul Terrei găsea și transmitea motiv de luptă pentru orice. Pentru pă mânt, pentru ape, pentru mâncare dar și pentru femei și pentru zei. Țărâna se inroșea de sângele celor căzuți în războaie, iar sufletele lor inundau spiritul Terrei. Moartea in luptă însemna multă suferință și ură, iar Terra se schimba. Furtunile pe mări și oceane ilustrau spiritul său, nămeții și gerurile inghețau mințile și sufletele. Se murea de boală, săracie, prostie, vanitate. Vanitatea era ceva ce putea fi exploatat. Ducea la razboaie care ofereau hrana adevarata și abundentă, iar conflagratiile mondiale i-au deschis un apetit fantastic. Dar....
Întro zi omul a înteles că nu va putea trăi pe această planetă flămândă, că odată și odată ea îl va inghiți cu totul. Când a văzut că omul iși deschide aripile precum Icar și zboară către alte lumi, Terra a priceput că este condamnată și că va trebui să se mulțumească cu firimituri. Spiritul cu ce avea să-l mai inalțe?!
Au urmat vremuri triste. Soarele pălea, lumina trimisă de el era palidă și rece și parcă nici chingile în care o ținea nu mai erau așa de puternice. Ba, chiar avea impresia că va fi scăpata în neant. Când s-a întâmplat lucrul acesta, deși știa că se va intâmpla odată, a intrat in panică - rămașiță de umanitate - dar apoi s-a liniștit. Știe deja ce are de făcut. Trebuie să găsească o stea tânară, puternică, luminoasă și va fi iar "a treia planetă de la soare". Este cel mai bun loc. Cănd o va găsi, spiritul sau va munci șapte zile și va creea din nou minunata "Planetă albastra"....

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

Noi și ei

Toate filmele americane prezintă ofițerii lor intrun mod favorabil. Sunt inteligenți, curajoși, bine pregătiți, bine echipați. Calitatea supremă este simțul onoarei. Chiar dacă se intâmplă să prezinte (filmul) un ofițer american care nu se incadrează in tiparul arătat mai sus, se va găsi un alt ofițer care să-l corecteze. Când spun corecție ințeleg o acțiune fermă care poate duce până la eliminarea fizică. De cele mai multe ori nu este nevoie de măsuri extreme fiindcă el, ofițerul american, este capabil să se corecteze si să treacă de partea celor buni. Finalul este de regulă solemn. După ce a trecut prin incercări grele, dar a invins, este salutat cu respect de subordonați pe când el isi târâie cu decența piciorul rănit. Sau, varianta dureroasă, soția, foarte frumoasă chiar și atunci când are fața boțită de durere, primește drapelul ca semn de maxim respect. O gardă de onoare cu soldați impecabili salută cu salve care lovesc urechile asistenței ca un ciocan. Foștii camarazi lăcrimează fără să le fie rușine că plâng, ei sunt duri în acțiune, în viața de zi cu zi sunt oameni ca și noi. Mesajul: SUA își respectă armata, o protejează și, sigur că da, o trimite la luptă fiindcă asta-i este misiunea.
La noi... Păi la noi nu-i ca la ei.
Vă voi povesti despre un colonel pe care l-am cunoscut la Școala de Ofițeri de Rezervă Bacău. Nu arăta, fizic vorbind, ca ofițerii americani. Era mai uzat. Fuma mult, numai țigari Carpați, și-și dregea glasul inainte de a vorbi, probabil avea gâtul ca un horn necurațat. Viața nu fusese blândă cu el, trecuse prin aproape douăzeci de garnizoane, nu totdeauna a fost alături de familie când a trebuit, băiatul nu era chiar ce sperase el să ajungă, doamna nu arăta ca o vedetă - solda de colonel nu-l ajuta să o îmbrace cu haine de firmă. Dar era un ofițer român care rivaliza cu cel american. Era înțelept, bun si blând, răbdător cu prostiile care le făceam noi locotenenții. Indiferent ce grad aveai el iți spunea "Căpitane,...." Avea o liniște pe care am mai intâlnit-o doar la bunicul meu. Niciodată nu se supăra tare, așa ca alții, când găsea nereguli...
În noaptea de 21 pe 22 decembrie 1989 eram comandant de gardă în unitate și, după ce s-a înnoptat, băieții m-au chemat de mai multe ori la posturi fiindcă de jur împrejur se auzeau focuri de armă și se vedea flacără la gura țevii ca și când cineva ar fi tras asupra lor. Firesc, am mers și am raportat. ”Căpitane, (eram locotenent major, dar nu conta) or fi biciuri.” Replica mea că nu am mai văzut biciuri automate nu l-a suparat, a venit cu mine pe la posturi și s-a convins. Ne-am intors la corpul de gardă și, cu voce plată a zis:”Fumez o țigară. Să nu mă deranjeze nimeni”. Și l-am păzit până a tras cu sete un Carpați după care, cu un calm desăvârșit, a dat ordinele de rigoare și în jumătate de oră toată școala era în forfotă. S-a distribuit muniție de razboi, s-au organizt patrule, întrun cuvânt ne-a pus pe roate....
Așa a fost atunci.
După câțiva ani l-am condus pe ultimul drum. Garda de onoare arăta ca o adunătură de dezertori. Răpănoși, cu bocancii plini de praful drumului spre cimitir, șase soldati mărunței, că erau de la unitatea de tancuri, au tras trei salve care au sunat ca niște pârțuri. O găină a cârâit urât când a fost dată peste mormânt iar camarazii, opt de toți, niciunul in uniformă, fumau țigări cu filtru undeva în lateral. Nici unul nu a lăcrimat. Nici unul nu a salutat. Nici eu. Mi-au rămas tristețea și nemulțumirea că nu l-am onorat. Colonelul a plecat în liniște, discret așa cum și-a trăit toată viața. Cel puțin nu a mai prins vremurile de acum. A murit fără să-i spună Boc că-i nesimțit! Despre prezentare in filme nu are rost sa mai vorbim. Când ne scuipă președintele nu văd de ce ar fi interesați de noi regizorii.
....Sunt, in schimb, apreciați papagalii.

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

Despre oameni si furnici

Mai în vară, dimineața, in timp ce serveam micul dejun, am constatat ca pâinea nu avea numai unt ci și multe furnici... Ce să fac? Am cumpărat soluția salvatoare și am flituit prin toate colțurile. Am considerat dreptul meu să le elimin. Mă deranjau. Nimeni nu m-a condamnat că am organizat un holocaust. Nu exagerez, chiar asta am făcut! O sa spuneți că nu erau decât furnici. Da, dar aveau viață! Toti spunem, banal deja, că viața este un miracol, dar nu avem nicio reținere în a o suprima atunci când cutumele noastre ne dau dreptul. Noi, oamenii simpli (ce-mi place cum sună!), avem dreptul să omorâm furnici, alții dispun cu aceeași ușurință de viața noastră. De ce asta? FIINDCA POT! Atenție! Batem numai pe cei pe care-i putem bate. Nu-i glumă! Să ne gândim. Avem un șef care ne stoarce și este mereu nemulțumit. Cu cât suntem mai atenți, mai corecți, mai punctuali, etc. el este mai nemulțumit... Totuși nici gând să-l infruntăm, ba chiar ne controlăm limbajul, iar de injurat il injurăm doar seara, inainte de a adormi, și asta numai in gând. Același om care rabdă in fața șefului îi va aplica o corecție urgentă propriului copil pentru o vină de nimic. Sigur că, dacă este nevoie, îi dai copilului rinichiul, dar de bătut il bați fiindcă poți, nu fiindcă ar merita numaidecât.
Revenim la furnicile mele. Să ne inchipuim că, până la urmă, pe planeta noastră vor sosi extratereștrii. Să ne mai inchipuim că, dacă au strabătut drum lung de mii și mii de ani lumină, au și dezvoltarea necesară, adică putem accepta că intre civilizația lor și a noastră ar fi o cale la fel de lungă ca intre noi și furnici. Dacă-i deranjăm ne vor da cu flit?!

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacău

De ce ne pierdem?

În clasa întâia, aliniați frumos in bănci, copii cu ochii rotunzi sorb cuvintele invățătoarei. Toți sunt atenți, toți sunt stângaci atunci când pun mâna pe creion, toți au aceeași șansă. Câtăva vreme au aceleași rezultate, semn că toți pot invăța. Asta până-ntro zi când unul nu intelege ceva si rămâne in urmă. Pierde azi teren, pierde și mâine, pierde și dorința cu care incepuse. De ce?! Ce mecanism nu funcționează?
Cândva, prin 1965, de la un liceu de prestigiu din Moldova a trebuit mutat un număr de elevi la un alt liceu. Conducerea liceului a hotărât să mute ultimii trei elevi din fiecare clasă, trimițând practic codașii promoției. Mai mult, a reorganizat promoția grupând primii trei elevi din fiecare clasă intr-una specială cu speranța de a obține rezultate extraordinare. Bănuiți surpriza. La sfârșitul anului școlar clasa de premianți a avut aceleași rezultate ca oricare din celelalte clase. Dacă cu un an inainte toți fuseseră premianți, acum aveau și corigenți! Clasa codașilor s-a comportat la fel. Avea premianți deși cu un an inainte toți erau pe ultimele locuri, dar, bineințeles că avea și corigenți. Repet intrebările. De ce?! Ce mecanism nu funcționează?
De ce, mai târziu, in viață, unii dintre noi pierd ritmul, renuntă la idealuri și la vise și se comportă de parcă ar merge mereu cu frâna de mâna trasă. De ce nu vedem tot timpul drumul drept și bun și-l alegem pe cel ocolitor și plin de gropi? De ce ne resemnăm? De ce imbătrânim înainte de vreme?

Vespazian Ionesi, noiembrie 2010, Bacau

Anca și Bogdan

Așa a început...

Pe 04.02.2010 Anca și Bogdan au venit la Bacău și, cu multe emoții ne-au cerut să-i cununăm. După ce am pus florile în vază și șampania la rece le-am spus că ne face o deosebită plăcere să le fim nași, apoi am trecut la detalii care a fost nevoie să le împrospătăm pe parcursul anului. Am mâncat ca la mama acasă, am vizitat Bacaul, după care fiecare a început pregătirile...
Finii au călătorit mult... Nici noi nu am stat degeaba, ne-am antrenat la mai multe nunți, iar la ei am fost in formă maximă!

11.09.2010 Suceava.
Este timpul să pornim! Gândul lui Bogdan zboară către...
...mireasă, care ne așteaptă.
Se pun însemnele oficiale! Am devenit mult mai importanți!
Nănașele și mireasa au treabă....că așa sunt ele, harnice.
Nănașii și mirele au impresia că sunt de capul lor. Nu-i adevărat. Unii sunt sub papuc de ani buni, Bogdan intră acum. Ha, ha!
Înainte de a intra în biserică, părintele ne dă ultimele sfaturi....
Pornim cu inima bună!
Ofițerul de stare civilă a fost prezent în biserică fapt care a dat mai multă greutate momentului.
După ce mirii au semnat in registrul de stare civilă...
...martorii pecetluiesc legătura!
Moment magic. Pe chipuri se citesc bucuria și fericirea.
Facem o fotografie în fața altarului și plecăm mai departe. Mirii la ședința foto, iar noi ne pregatim de petrecere.
Cu paharul în mână nașii spun fiecărui nuntaș:BUN VENIT! Margareta Clipa ne-a poftit la joc!
Mirii și-au șoptit dragostea în timpul dansului.Cu toate necazurile din țară noi doi spunem că nu am avut niciodată un an așa de bun. Mulțumirile vin de la copii, fini și cumătrii. Să dea Domnul să putem spune și la anul așa!
Vă imbrățișăm pe toți!
Paula și Vespazian

Pentru poze la Paris clic aici.