Anii şi graba

Acum douăzeci şi cinci de ani eram întruna grăbiţi. Seara puneam capul pe pernă şi, imediat, ceasul netrebnicul, suna. După câteva dimineţi pline de ură împotriva lui şi a tuturor ne-am obişnuit. Spălat, pacheţele copiilor, de cafea nici gând din două motive - nu beam şi nici nu am fi avut timp. Şi mai era unul - nici nu se găsea. Urma partea cea mai grea: trezitul şi îmbrăcatul copiilor şi start spre creşă, apoi la autobuz, că maşină ... de unde. Ajungeam la serviciu pe ultima sută de metri. După amiaza ... fuga la creşă, unde, copiii noştri bineânţeles că erau singurii din grupă care stăteau cuminţi împreună cu femeia de serviciu. Ceilalţi părinţi veneau mai degrabă. Seara venea cu pregătitul hăinuţelor pentru a doua zi, cu patru perechi de încălţări de făcut, că dimineaţa şi aşa erau prea multe pe cap. Mai erau întâmplările de la cămin sau creşă, bulinele de pus pe perdea, urma problema banilor care nu prea ajungeau ....

Pare greu? Nu era. Doamne ce dor ne este de zilele acelea! Ce frumoase erau!
Azi am ieşit în oraş fără un motiv anume şi fără graba de odinioară. Pe stadă foarte mulţi bărbaţi de vârsta mea, sau mai tineri. În egal număr, mai multe chiar, femei. De ce nu suntem la muncă m-am întrebat? Cum se poate „cât ţi-i oamenii” să hălăduie fără rost? Unde este graba şi preocuparea de altădată? Oare şi atunci erau pierdevară dar noi, fiind la muncă, nu-i vedeam ? Nu. Orbi nu am fost niciodată. Am văzut, şi atunci şi acum, tot ce trebuia. Am auzit tot ce trebuia să auzim şi am priceput tot ce era în jurul nostru. Atunci, dacă nu noi suntem vinovaţi, cine greşeşte?

Vespazian Ionesi, 30.04.2010, Bacău

Ce sunt efemeridele?

Credinţa populară spune că sunt băieţii şi fetele care au murit înainte de a-şi fi îndeplinit menirea de soţi şi părinţi şi cărora li se îngăduie, o dată pe an, la sărbătoarea numită Rusalii, să coboare pe pământ în chip de fiinţe înaripate şi să se înfrupte câteva ceasuri din bucuria netrăită a nunţii şi a dragostei, dispărând în clipa când au cunoscut-o.
Oamenii de ştiinţă spun că sunt insecte care trăiesc numai o zi. Interesant este cum trăiesc. Ziua care le este îngăduită să trăiască este o ardere continuă. Nu mănâncă, nu se odihnesc. Toată viaţa lor de o zi se înalţă spre soare intrun perpetuu joc al bucuriei, fericirii, iubirii. Revin spre pământ doar pentru a se înălţa din nou...Câţi dintre noi trăim aşa? Câte zile trec pe lângă noi mohorâte? De ce viaţa ni se pare scurtă?
Efemeridele ne dau o lecţie de viaţă grozavă. Putem învăţa. Putem fi buni fără să ne coste nimic. Putem fi luminoşi pentru noi şi pentru ceilalţi. Pornim în viaţă cu dragostea şi bucuria efemeridelor. Totul este să nu ne pierdem, zborul trebuie să fie doar spre lumină...

Vespazian Ionesi, 29.04.2010, Bacău

Despre copii şi câini

Catedrala ortodocsă din Bacău.Când, la doi-trei anişori, copilul nostru încearcă, nefiind marcat încă de societatea adultă, să facă ceva uman, cum ar fi să dea unui câine slab şi şchiop bucătica de pâine, pe care noi îl obligăm să o mănânce deşi nu-i este foame, mama sau tata ceartă copilul şi alungă câinele. Şi copilul şi câinele se despart cu ochii umezi. Nu înţeleg nimic. Totul este împotriva firii. În câţiva ani copilul, cu fond bun la naştere, se tansfomă prin, grija noastră, întrun monstru. La următoarea întâlnire va arunca în acesta cu pietre. Schelălăitul câinelui îl va distra. Şi noi şi copilul vom striga „marş potaie”.

Şi copilul creşte, creşte... sub ochii şi îndrumarea noastră. Cu fiecare zi devenim tot mai buni....
Vespazian Ionesi, 28.04.2010, Bacău

Mioriţe mioritice

Goblenul se intitulează „Apus la far” și are dimensiunile 36/22 cm.

Azi dimineaţă, uitandu-mă-n oglindă, am sesizat că am privirea paşnică. M-am încruntat, dar nu am obţinut un rezultat satisfăcător. Nu aş fi speriat pe nimeni. Sunt un tip pe placul celor care ne conduc. Moale, fără mofturi, educat să fiu supus, fără dorinţe de a accede pe plan social, fără alură de şef... Cred că-s un fel de mioriţă mioritică numai bună de crănţănit pentru Lupul de mare. Şi, la fel ca mine, sunt milioane. Chiar şi cei care se burică zgomotos, până la urmă, tot acolo ajung. Lupul are privirea rea-crucişă şi dinţii tari. Noi suntem o pradă uşoară. Ca orice oaie, atunci când cel de lângă noi păţeşte ceva, behăim un pic şi ne vedem mai departe de păscut. De aia suntem oi, să ne taie de Paşti, sau, când vrea el, ciobanul. Noi nu vom reacţiona. Cu privirea blândă (priveşte-te în oglindă!), resemnaţi, vom trăi cum şi cât va hotărî el. Nu avem puterea de a spune NU. Nu ne ajutăm semenul decât dacă cineva organizează colecte televizate lacrimogene şi nici atunci. Schimbăm repede canalul. Nu am văzut, nu ştim - nu trebuie să facem nimic.

Vespazian Ionesi, 27.04.2010, Bacău

Florile de cireș și măturoiul

Zilele trecute veneam spre casă cu bucuria primăverii în suflet. Motive de mulțumire aveam destule, dar vremea mă binedispunea în primul rând. Adia un vânticel subțire, fără a fi rece, și spulbera florile de cireș căzute. Era soare, era frumos...Undeva în fața mea o femeie de la întreținere mătura. Mătura mecanic. Se vedea că gândurile-i sunt aiurea. Vântul bătea din față și-i umpea pantalonii de trening cu praf. Nu conta. Oricum nu erau curați. Nici în urma ei nu era mai curat ca în față. ... mătura florile de cireș. Oare trebuiau măturate? Nu era mai frumos cu un covor alb pe stradă? Sigur nu-și pusese intrebarea asta. Ea trebuia să măture și mătura. În același mod muncesc și mai marii noștrii. Tot ce se întâmplă de doi ani în țară seamănă cu măturatul despre care vă spuneam. Fără noimă. Oameni de nimic fac ce li se ordonă fără să-i intereseze ce se întâmplă în urma lor. Dacă le este lor bine restul nu mai contează.

Vespazian Ionesi, 23.04.2010, Bacău