Povestea prinţesei Diana

Declarase, când şi-a anunţat retragerea din viaţa oficială şi renunţarea la prerogativele regale, că vrea să devină “prinţesa sufletelor“. Era în decembrie 1995. S-a dedicat atunci, mai mult ca niciodată, acţiunilor umanitare internaţionale şi, la 31 august 1997, moartea ei tragică şi brutală i-a lăsat posterităţii imaginea unei femei împlinite, în acelaşi timp generoasă şi glamorous. Lumea i-a uitat copilăria perturbată, căsnicia ratată, tulburările de comportament alimentar, depresiile şi tentativele de sinucidere, pentru a nu-şi mai aminti decât cumsecădenia ei şi iubirea pătimaşă din ultimele zile cu Dodi Al-Fayed. Şapte sute cincizeci de milioane de telespectatori i-au urmărit funeraliile, în lumea întreagă, mai mulţi decât cu ocazia căsătoriei sale princiare, cincisprezece ani mai devreme. Majoritatea oamenilor căuta un motiv pentru accidentul fatal – un complot, o hărţuire -, căci o prinţesă a sufletelor nu poate muri aşa prosteşte.

Viaţa trăită de Lady Diana s-a plasat sub zodia paradoxului, începând chiar cu aceea că s-a născut într-o familie destul de bună pentru a deveni prinţesă, fără a-şi da seama că un prinţ nu e niciodată fermecător dacă iubeşte pe alta; sau prin voinţa ei de-a se face iubită de toată lumea, fără a pricepe că toată lumea înseamnă nimeni.

Copilăria. Familia destrămată

Diana Spencer se naşte la 1 iulie 1961, din sânge britanic mai pur decât acela al familiei Windsor. Soţii Spencer s-au căsătorit în catedrala Saint Paul, ca omeni apropiaţi de Buckingham Palace, unde bunica din partea mamei, Lady Fermoy, e doamnă de companie a reginei mamă, o înaltă funcţie onorifică. Familia tatălui posedă moşia glaciară de la Althorp, o sută optzeci de hectare la nord de Londra, dar Diana creşte la Sandringham, un colţ de paradis în apropiere de reşedinţa reginei. Copilă, îl zăreşte pe Charles, prinţul cu treisprezece ani mai mare. Ea se plimbă călare prin parcul familiei, stă să viseze, ori să privească iepuraşii sau alţi oaspeţi ai pădurii, o viaţă cotidiană pe care o va descrie ca fiind feerică, în ciuda certurilor dintre părinţi. Între alte motive de tensiune, tatăl îşi acuză multă vreme soţia că nu-i în stare să-i ofere un băiat moştenitor. După Lady Sarah şi Lady Jane, născute în 1955 şi 1957, John, băiatul mult aşteptat, moare în primele ceasuri după venirea pe lume, în 1958.

Trei ani mai tîrziu, apare Lady Diana: încă o fată… Va deveni preferata tatălui, în ciuda naşterii lui Charles, fiul unic, în 1963. Conflictele conjugale nu se încheie totuşi. Din 1965, mama se îndrăgosteşte de Peter Shand Kydd, un miliardar amuzant, amabil, frumos şi inteligent, calităţi care-i lipseau soţului Spencer. Împotriva tuturor convenţiilor, ea se afişează agăţată de gâtul lui, înainte de-a lua iniţiativa divorţului. În 1969, după ani de luptă feroce prin tribunale, judecata o pedepseşte pe cea vinovată, care pierde custodia asupra copiilor. Întregul estahlishment a depus mărturie împotriva ei, inclusiv propria mamă! Diana are 8 ani. O va vedea de-acum înainte pe păcătoasă în timpul weekendurilor, cînd dă fuga la Londra, sau de-a lungul vacanţelor la domiciliul cuplului exilat, pe o insulă de vis din nordul Scoţiei.

În 1975, la moartea bunicului Spencer, e smulsă de pe scumpul ţinut Sandringham pentru a fi dusă pe sinistrul domeniu Althorp. Frecventează cele mai bune şcoli, fără vreun rezultat remarcabil, şi respinge pe rând cele mai bune dădace, ca tot atâtea locţiitoare jalnice ale mamei sale. Suferă groaznic atunci când Raine, fiica autoarei de romane sentimentale Barbara Cartland, măritată şi mamă a patru copii, divorţează pentru a se mărita cu tatăl ei în 1977. Creatura cu look extravagant ar fi, din câte zic fraţii, o mamă vitregă mai groaznică decât în poveştile cu zâne, de-un conservatorism, de-o asprime şi de-o cruzime fără seamăn. În 1978, le interzice să meargă la spitalul unde tatăl lor abia a supravieţuit după un atac cerebral.

În cadrul şcolii rezervate celor din high society, Diana este o marginală: are o mamă nedemnă, părinţi divorţaţi şi recăsătoriţi, familii refăcute. La ani de zile după divorţ, ea continuă să scrie pe propriile desene: „Pentru tăticul şi mămica.“

Diana, naivă şi îndrăgostită

La 16 ani, în noiembrie 1977, Diana, bine crescută, dar ruşinoasă şi rotofeie, n-are nimic care să-l atragă pe prinţul Charles, deja cunoscut pentru trăznăile lui. Printre numeroasele cuceriri, se numără în mod notoriu Camilla, dintr-o familie prea plebee pentru a corespunde ca soţie, şi Lady Sarah, însăşi sora Dianei. În noiembrie 1978, el dă un mare bal aniversar la Buckingham Palace. Le invită pe Lady Diana şi Lady Sarah, dar pe-atunci e-n tandreţuri cu o catolică şi nici ea nu poate fi acceptată. La drept vorbind, prinţul nu se grăbeşte să-şi pună pirostriile, în timp ce Diana, hrănită din copilărie cu romane lacrimogene, a fost programată pentru aşa ceva.

Considerată prea înaltă (un metru şaptezeci şi cinci) pentru a se dedica în mod serios dansului, ea renunţă la aşa ceva şi urmează cursuri de bună gospodină la şcoala elveţiană Videmanette. Ştie să aranjeze tacâmurile, să dispună ierarhic titlurile şi să repartizeze lumea la masă. Dar Diana cea cuminte îl aşteaptă pe „adevăratul“ partener, acela de care nu divorţezi niciodată. La 17 ani, după ce-a fost fiica unor nobili de prim rang, trăieşte alături de două prietene în Sloane Square, ca nişte sloane rangers, moştenitoare bogate care fac shopping, ascultă Sting cu lacrimi în ochi şi se uită la operele soap de la televizor, între două crize de râs nebun. În anul următor, se mută cu alte două vechi prietene în Coleherne Court, la numărul 60, care va deveni curând una dintre cele mai faimoase adrese din Anglia. Angajată la o grădiniţă de copii, Diana va spune că această perioadă a fost cea mai lipsită de griji din viaţa ei, chiar dacă atacul cerebral al tatălui o tulbură profund.

În iulie 1980, în cadrul unui party organizat la un prieten al prinţului Philip, în West Sussex, se pomeneşte faţă în faţă cu Charles. “Păreaţi aşa de trist la funeraliile unchiului dumneavoastră…“, îi spune ea cu milă. Lordul Mountbatten a fost într-adevăr asasinat de IRA în anul precedent. Nu se va şti ce l-a apucat brusc pe prinţ: o îmbrăţişează deodată pe Diana şi-i propune să se întîlnească a doua zi la Buckingham. Se bănuieşte că a pregătit împreună cu Camilla o listă de tinere fecioare din regat, în stare să devină o soţie convenabilă. Celelalte, ca Lady Sarah, se anunţau oare mai puţin maleabile? Un prim weekend la Balmoral, reşedinţă de vară a familiei regale, câteva întîlniri la Londra şi paparazzi încep s-o pândească zi şi noapte pe Diana, pentru a o surprinde cînd o şterge cu maşina, deja… Lady Fermoy, bunica de la Buckingham, o avertizează: „Trebuie să înţelegi că umorul lor şi stilul lor de viaţă sînt diferite de ale noastre, nu cred c-o să-ţi convină.“ Tânăra nu pricepe şi nici nu se miră că Charles nu-i face curte: nici cadouri, nici flori, nici convorbiri telefonice, doar câteva întâlniri reci, pe fugă.

La 6 februarie 1981, o cere oficial în căsătorie la castelul Windsor. Ea râde, acceptă şi adaugă: „Fiindcă te iubesc.“ Până la 24 februarie, când se anunţă oficial evenimentul, nu se miră că el nu zice nimic. În ziua aceea, pe când se instalează într-un apartament separat la Buckingham, în aşteptarea ceremoniei, găseşte pe pat o invitaţie la masă de la Camilla, cu următorul subiect central de discuţie: „Îţi place vânătoarea?“ Şi nu întâmplător: tocmai cu ocazia unei partide de vânătoare se va relua legătura dintre Charles şi Camilla! Ambilor le plac potecile desfundate şi ploaia, pe când Diana visează la showbiz şi la baluri pe parchet lustruit cu ceară.

Câţiva binevoitori o îndeamnă pe viitoarea soţie să tragă concluzii din diversele indicii privind relaţia paralelă, dar în zadar. Charles îi spune că e grasă, atunci ea se duce să vomeze, fără să se mire că e necioplit. Slăbeşte de la şaptezeci şi opt la cincizeci şi patru de centimetri în talie, între ziua logodnei şi cea a căsătoriei, la 29 iulie 1981.

Nunta secolului

La braţul tatălui ei care se clatină, Diana îşi face marşul nupţial: trei minute până la altar, transmise de televiziunile din lumea întreagă, mobilizate de-o iubire bănuită a fi direct proporţională cu trena rochiei – şapte metri! Nimeni nu-şi închipuie călătoria de nuntă, planificată de Charles la bordul iahtului regal: o intimitate imposibilă, în mijlocul celor trei sute de bărbaţi ai echipajului, treizeci de ofiţeri regali la masă şi cu Charles scufundat permanent în lectura lui Laurens Van der Post, filozoful lui fetiş, un aventurier cu teze rousseauiste.

Diana mănâncă pe sparte, pentru a-şi compensa disperarea, dar slăbeşte văzând cu ochii. Charles, viclean, preferă să se uite la distanţă: el nu e psihiatru şi îşi va legitima astfel indiferenţa. De altminteri, Lady Sarah, sora Dianei, era anorexică, iar Diana are încă din adolescenţă crize de bulimie. La Buckingham, iar apoi la palatul cuplului princiar de la Kensington, personalul auxiliar descoperă foarte curând expediţiile nocturne ale Dianei prin bucătărie şi regurgitaţiile ei scrupuloase. Numai că o prinţesă nu poate fi pârâtă: buna educaţie ne interzice, de obicei, să pomenim orice are legătură cu trupul sau cu psihologia.

Slăbită, Diana abia mai ţine pasul în turneul de prezentare din Ţara Galilor, unde e primită triumfal. Îndată după revenirea la Londra, Charles, sătul de atâtea sclifoseli, lucrează până noaptea târziu şi lasă deoparte menajamentele: fotografii cu Camilla îi cad din portofel, afişează butonii de manşetă gravaţi cu două „C“-uri înlănţuite, pe care i-a primit de la amantă… Diana se ofileşte, nu se poate sfătui în mod decent cu familia sau prietenii, necum cu regina, care o consideră “o toantă“. Sfătuită de o redactoare a revistei Vogue, îşi cumpără în fiecare an haine de milioane de lire, dar îşi păstrează înfăţişarea bleagă, din cauza indispoziţiei.

În ianuarie 1982, însărcinată în trei luni, se prăbuşeşte pe scara de onoare de la Sandringham, sub ochii lui Charles, care nu se oboseşte să descalece, şi ai reginei, aflată în pragul apoplexiei. Chiar de-am fi pe patul de moarte, la palat trebuie să ne păstrăm demnitatea! E atât de şocată, încât o consolează pe Diana, dar o idee îi răsare în minte: nu cumva nora ei este nebună?

Bucuriile maternitătii

Naşterea unui moştenitor, prinţul William, la 21 iunie 1982, apoi cea a printului Henry, la 15 septembrie 1984, înlesneşte armistiţiul conjugal. Diana, încântată că a devenit mamă, îl vede pe Charles întorcându-se mai devreme de la birou. Abia după naşterea lui Henry, potrivit confesiunilor sale de mai târziu, şi-a reluat legătura cu Camilla. Adeseori singură, Diana se ocupă de copii, fără a lăsa pe altcineva să-i aştepte la ieşirea de la şcoala de cartier, preferată în locul excentricelor pensioane şic. Foarte maternă, visează mereu la o familie ideală, îl asediază pe Charles cu rugămintile, lacrimile şi crizele de nervi – merge până la a-şi cresta bratele sub privirile lui.

Într-o vară, la Balmoral, părăseşte în grabă domeniul detestat, se întoarce la Londra şi dă buzna la un psihiatru, primul dintr-o lungă listă. Cu toţii se vor limita să-i recomande odihna şi plantele. Nici unul n-o va trata pe prinţesă ca pe-un om de rând, căci se află în faţa unei perle rare, în 1989, când Diana e destul de matură pentru a auzi adevărul: viaţa nu-i o poveste cu zâne, mai ales nu a sa.

Dispreţul lui Charles sporeşte, în faţa nemulţumirii manifestate de Queen Mum, obligată să vorbească deja despre subiecte neplăcute: nu, Diana nu suferă de anorexie.

Camilla, în schimb, întrupează bucuria de-a trăi. Ea şi soţul ei sunt invitaţi permanenţi la weekendurile princiare de la Highgrove, reşedinţa de la ţară a lui Charles. Dacă Diana are de lucru la Londra, soţul înţelegător al Camillei consideră preferabil să fie şi el ocupat.

Multimea populară o desemnează pe Diana ca fiind preferata englezilor, în defavoarea lui Charles, invidios, ba chiar ostil, căci soţia lui se pretează la tot felul de extravaganţe democratice, ca atunci când dispare de lângă el, în sala operei, la Covent Garden, pentru a participa la coregrafie, îmbrăcată într-o rochie de culoare argintie. Diana încearcă oare să-l farmece pe Charles? Să-l facă s-o iubească? Sau îşi recapătă gustul de viaţă, aşa cum o înţelege ea?

Diana se trezeşte la realitate, presa e pe urmele ei

Regina nu e femeie lipsită de suflet, dar funcţia a sfârşit prin a devora individul, iar Diana nu face nimic pentru a menţine imaginea nobilă a Coroanei. Atunci când paparazzi, cărora de obicei li se vâră pumnul în gură, publică în Sun una dintre nenumăratele fotografii făcute unui Charles radios, alături de Camilla, Diana ar trebui să încaseze lovitura cu capul drept. În schimb, în aceeaşi seară, la Royal Albert Hall, lipseşte la apel, după ce-a făcut o scenă monstru, pentru a apărea în sfârşit, cu o întârziere de-o oră şi cu ochii înroşiţi de plâns, sub privirea glacială a lui Charles şi a altor o mie şase sute de martori. Adulterul prinţului e un lucru, dar lipsa de maniere a Dianei e cu totul altceva!

De acum înainte, presa nu va mai slăbi din priviri cuplul regal, dar Diana va învăţa repede s-o întoarcă în folosul ei. Căci Diana evoluează. În 1989, în sfârşit orientată de singura sa veche prietenă, Carolyn, spre psihanalistul potrivit, ea renunţă la armele din sfera privată, pentru a ieşi la luptă în public. Presa o ajută deja în angajamentele sale împotriva drogurilor, a SIDA, a excluderii sociale, cauze dispreţuite de Coroana Angliei. Dacă nu e încă militanta pentru cauze umanitare, care va apărea pe prima pagină a tabloidelor, câţiva ani mai târziu, îşi câştigă autonomia şi bunăvoinţa mulţimii. Semn de schimbare, se apucă de sport, îşi taie părul, consultă astrologii şi se tratează cu plante: o cotitură pe stilul New Age, dar esenţialul e că se simte mai bine. Si chiar foarte bine!

În acelaşi an 1989, stă de vorbă cu Camilla între patru ochi, pentru a-i spune că ştie şi că suferă. Camilla nu neagă, dar nu înţelege, la fel ca Charles şi ca regina, cum de tânăra s-a măritat din dragoste şi ce-are a face fidelitatea conjugală, în toată această poveste.

Diana hotărăşte să-şi reia viaţa amoroasă, dar lipsa de clarviziune o împinge în braţele lui James Hewitt, căpitanul unui regiment de cavalerie, care va vinde povestea lor de iubire pentru a-şi plăti datoriile la jocurile de noroc. Prinţesa îndrăgostită, publicată în 1994, e o poveste oarecare, plină de scene fierbinţi, mai mult sau mai puţin verosimile. Supralicitarea în indecenţă nu se va mai termina.

Despărţirea

Începând cu anul 1990, Diana nu se mai controlează. Nu mai e vorba de certuri sau şantaj, ci de război conjugal. În cadrul cuplului, partenerii îşi fură discursurile oficiale, îşi blochează întâlnirile sau mesajele, iar Diana îşi aniversează cei 30 de ani ca o celibatară, alături de propria soră. După călătoria oficială în Portugalia, se află că soţii dorm în camere separate. Regina nu mai face efortul s-o salute pe prinţesă în public si viceversa! Charles cu atât mai puţin, chestiune de rutină!

În vara anului 1991, Diana pleacă de la Balmoral pentru a veni la căpătâiul unui mare balerin care moare de SIDA. Îşi aduce uneori copiii să-i viziteze pe bolnavii din spitale, pentru a-i obişnui pe micii prinţi cu suferinţa, departe de sfera lor cotidiană.

Soţie ingrată şi mamă scandaloasă, îi revine în minte până la paranoia ce-a păţit propria ei mamă, bănuieşte domiciliul de la Kensington burduşit de microfoane, se crede urmărită la fiecare pas, din ordinul Palatului Buckingham, şi se teme să nu i se fabrice un dosar prin care să-şi piardă drepturile asupra copiilor, în caz de divorţ. Pentru a se blinda, hotărăşte să stea de vorbă cu ziaristul Andrew Morton, dar fără a-l întâlni vreodată, pentru a nu putea fi acuzată de marile dezvăluiri ce vor urma. Un intermediar îi aduce întrebările jurnalistului şi preia răspunsurile, pe care Diana le înregistrează pe un mic casetofon! Oferă şi coordonatele tuturor persoanelor care-i pot susţine afirmaţiile, printre care Carolyn. Documentul, edificator şi incredibil pentru profani, apare în foileton, în fiecare duminică, începând cu 7 iunie 1992, în Sunday Times. Un adevărat scandal. Dar la Kensington Palace electroşocul e de folos: Charles, deloc naiv, a înţeles că soţia lui va merge până la capăt. În toamnă, Morton, acuzat că e un mincinos nelegiuit, publică serialele într-o carte: Diana, adevărata ei poveste. Într-adevăr, alternanţele de greutate ale Dianei, răceala publică dintre cei doi soţi, zvonurile despre o Camillagate: ficţiunea sună prea credibil pentru a nu fi adevărată. În discursul din 9 decembrie 1992, regina, care a îndemnat zadarnic la împăcare în cadrul cuplului, se rezumă să oficializeze despărţirea.

Tranzacţiile dintre Diana şi familia regală vor fi lungi şi dureroase, chiar dacă Charles a părăsit Kensington Palace, rămas în folosinţa Dianei. Divorţul e în sfârşit pronunţat, în august 1996, după diverse lovituri sub centură, mărturii publice ale lui Charles despre iubirea veşnică pentru Camilla, fotografii cu Diana la braţ cu un bărbat, apoi cu altul, cărţi mizerabile, tabloide încă şi mai oribile, sondaje populare (“Diana a avut oare motive să calce strâmb?“, „Diana nu cumva e prea risipitoare?“ etc.). Diana îi întrece oricum pe toţi, cu mărturisirile ei de la BBC, din 20 noiembrie 1995. Totul e pe şleau: anorexia, automutilarea, tentativele de sinucidere, Camilla şi „metoda Morton“. În acest divorţ, morala n-are ce căuta, însă tutela copiilor se împarte pe din două, iar ăsta e lucrul cel mai important pentru Diana. Charles, din partea lui, voia doar bună pace.

Eroina oamenilor sărmani se amorezează de un miliardar

În iulie 1997, Charles şi Diana sînt fericiţi. Fiecare separat. Charles sărbătoreşte cu mare pompă cei 50 de ani ai lui Camilla, de asemenea, divorţată; Diana, în ceea ce-o priveşte, se implică în acte de binefacere, filmează un documentar împotriva minelor antipersonal, îşi vinde toată garderoba oficială la licitaţie, la Christie’s, în beneficiul unei asociaţii de caritate. Profită de trecerea prin New York pentru a o saluta pe Maica Tereza, internată la spital şi, mai puţin caritabil, se amuză că poporul n-o sărbătoreşte câtuşi de puţin pe Camilla, o stricătoare de familii, mai puţin tânără şi frumoasă decât ea.

Diana acceptă cu plăcere invitaţia în paradisul de la Saint-Tropez al lui Mohammed Al-Fayed, patronul firmei Harrod’s, umilit de regină care continuă să-i refuze acordarea paşaportului britanic. Oamenii aflaţi în dizgraţia Coroanei se înţeleg repede! Fermecătorul fiu al lui Mohammed, Dodi, 40 de ani, producător în Statele Unite – în realitate, un playboy răsfăţat -, se află tocmai în trecere pe Coasta de Azur. E dragoste la prima vedere, în aşa măsură, încât Dodi uită de logodnica lui, fotomodelul cu care a venit. Dodi şi Diana pleacă imediat în larg, cu iahtul, în vacanţa imortalizată de celebrele fotografii vândute cu 250 000 de lire la prima lor apariţie, în Sunday Mirror, apoi cu tarife astronomice, peste tot în lume, după producerea dramei. Fiecare îşi trăieşte visul cu ochii: Dodi cochetează, în sfârşit, cu o reprezentantă a notabilităţilor britanice care l-au respins întotdeauna, fascinat în faţa unei Diane frumoase şi suple; prinţesa, la rândul ei, interpretează, în sfârşit, o romanţă pe stilul Barbara Cartland (care îi va adresa un impresionant omagiu postum într-o carte). În asemenea romane, lumea trăieşte cu dragoste şi apă rece, ia avionul pentru un weekend la Paris, departe de paparazzi, ezită dacă să doarmă în palatul lui Al-Fayed, de lângă Place de l’Etoile, sau în sublima vilă de la Neuilly, primeşte bijuterii de-o valoare ameţitoare, consultă ghicitoarele cu inima bătând nebuneşte, pentru a şti cât va mai dura totul, cinează la Ritz, se întoarce la culcare spre Place de l’Etoile, gonind într-o limuzină cu o sută şaizeci de kilometri pe oră, pentru a scăpa de paparazzi şi, uneori, i se întîmplă să şi moară dintr-asta.

Diana a murit fericită, va insista fratele ei Charles, în elogiul funebru. În privinţa celuilalt Charles, prinţul, acesta îşi va folosi toată energia pentru a-şi apăra copiii, pe prinţul William, de 15 ani, şi pe Harry, de 13 ani. El, împreună cu Tony Blair, temându-se de o revoltă populară, după cinci zile de tăcere aristocratică, o va convinge pe regină să-şi exprime public tristeţea. Monarhia, ca-n poveştile cu zâne, va rămâne pe veci ştirbită. La 31 august 1997, Diana, „printesa sufletelor“, a devenit legendă.

Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Sursa: Istorii regasite