"Ceea ce nu imbratisezi nu poti vindeca"
Sfantul Grigorie Teologul

marți, 28 decembrie 2010

Educatia spartana

Stat al unei aristocraţii cuceritoare, care trăia din munca şi exploatarea nemiloasă a celor invinşi, Sparta s-a organizat ca o tabără militară fortificată şi a trăit una dintre cele mai interesante experienţe politico-militare ale antichităţii. Putând mobiliza bărbaţii cu vârsta între 18 şi 60 de ani, statul spartan dispunea de patruzeci şi trei de contingente. In perioadele de pace, sau în cazul unui război în afara hotarelor, cei tineri şi cei mai bătrâni constituiau rezerva disponibilă, rămânând efectiv combatanţi numai războinicii de la 20 la 50 de ani, considerati drept cei mai valorosi şi experimentati. Educaţia era strict războinică, dirijată numai spre creşterea calităţilor fizice. Elitei spartane îi era interzis să se ocupe de altceva decât de viaţa militară, să călătorească peste hotare, să-şi ridice case arătoase, să facă exces de vorbe sau să se îmbrace cu eleganţă. Oricare bărbat aparţinea statului de la naştere până la vârsta de 60 de ani. Fiecare băieţel nou născut trebuia prezentat consiliului bătrânilor. Dacă se prezenta bine constituit, era redat părinţilor, dar dacă vreun defect fizic l-ar fi făcut inapt pentru a deveni un bun soldat, era sortit morţii şi aruncat într-o prăpastie de la poalele muntelui Tayget. In prima zi, copilul era îmbăiat în vin pentru a fi purificat şi pentru a i se transmite, simbolic, vigoarea necesară unui bun războinic. Severitatea doicilor din Laconia, cel mai adesea provenite din clasa cea mai de jos, cea a hiloţilor, era celebră. Copilaşii erau ţinuţi în obscuritate şi erau împiedicaţi să plângă. Orice manifestare de tandreţe era pedepsită, cerându-se o supunere oarbă. Când împlinea şapte ani, micul spartan era luat de lângă familie şi instalat la cazarmă, împreună cu alţi copiide aceeaşi vârstă. La acea vârstă fragedă, copilul începea un program de pregatire. Intra sub tutela unui educator, numit paidomene , secondat de monitori adolescenţi. Pe măsură ce creştea, copilul trecea în clase cu reglementări din ce în ce mai severe. Era supus, în colectiv, la antrenamente fizice gradate, cu scopul de a accede fără piedici la exerciţiile brutale care urmau a-i fi impuse după împlinirea a 16 ani. Viaţa băiatului era astfel ordonată încât să i se imprime un comportamemt de supunere totală. La treisprezece ani era tuns scurt. Lipsit de orice lenjerie de corp, tânărul nu avea drept îmbrăcăminte decât o tunică scurtă pentru toate activităţile. Dormea pe un pat din stuf recoltat cu mâna de pe malurile râului Eurotas, iar iarna se acoperea cu o învelitoare din ciulini presaţi. Pentru cea mai mică greşală, copilul era pedepsit sever, bătut, sau privat de hrană. In acest fel era obligat să-şi caute singur ceva comestibil pentru subzistenţă. Pe această cale se aplica un principiu straniu de educaţie, menit să împingă pe copii spre furt, considerându-se că astfel le va creşte şiretenia şi cutezanţa. Prinşii, erau bătuţi de către propietarii furioşi şi apoi de către şefii lor. Scopul era să le crească atenţia pentru alte ocazii. Nu încape îndoială că dresaţi într-o astfel de mentalitate, mai târziu, cînd deveneau soldaţi, aveau capacitatea de a surprinde pe adversari şi de a jefui după toate regulile artei. După împlinirea a treisprezece ani, micul spartan era încredinţat unui eiren , tânăr ceva mai mare ca el. Acela avea sarcina de a-l supraveghea strict şi de a-i dărui susţinerea morală şi fizică de care avea nevoie în inevitabilele momente de descurajare, inerente într-un regim de antrenament extrem de dur. Acel înger păzitor era numit amant, fără ca acestui cuvânt să i se atribuie înţelesurile din epoca modernă. Dar nici nu era exclus pericolul ca sentimentele reciproce să alunece pe calea unei senzualităţi, atâta timp cât pederastia se practica fără pudoare în Grecia antică. La şaisprezece ani, elevul-soldat devenea, la rândul lui, eiren, iar la optsprezece ani era vărsat în armată. Pentru început primea atribuţii de ordonanţă şi putea observa de la distanţă câmpurile de bătaie, unde se traduceau în practică teoriile războinice care îi fuseseră inoculate. La nouăsprezece ani tânărul devenea combatant, dar nu în prima linie. De la 20 de ani se încadra în efectivele de bază ale armatei, iar de la 30 de ani putea participa la adunarea poporului, numită apela. Gimnastica şi mişcările colective pe stadion ocupau un loc important în formarea adolescenţilor ca viitori componenţi ai falangelor de luptă. Incă din acea perioadă de exerciţii tinerii erau învăţaţi că aveau obligaţia să avanseze în orice condiţii ale unei bătălii, călcând cu indiferenţă peste răniţii şi morţii proprii, şi recompletând rândurile după o tehnică verificată. Formaţia de luptă centrală a armatei spartane era falanga , formaţie compactă, monolitică. Hopliţii avansau în rânduri strânse, umăr la umăr. Erau soldaţi cu o talie şi o forţă excepţională. Toţi luptătorii erau înzestraţi cu armament greu de până la 35 de kilograme. Purtau o tunică roşie şi o manta grosieră din aba. Erau înarmaţi cu o spadă scurtă cu care răspundeau sălbatic şi rapid tuturor ameninţărilor. Purtau la centură un pumnal curbat, iar în faţă un scut placat cu bronz, greu şi curbat. Pe partea exterioară a scuturilor era gravată litera grecească lambda, litera cu care începea cuvântul Lacedemonia. Mai târziu hopliţii spartani au primit în dotare şi o lance, aceasta fiind arma luptei de la distanţă. In concepţia de luptă a spartanilor nu exista decât victoria sau moartea. De aceea când plecau la război mamele şi soţiile le urau soldaţilor: “Sub scut, sau pe scut”adica: victorioşi, sub scut, sau morţi, pe scut. Se spune că după răsunătoarea înfrângere de la Leuctra, în faţa tebanilor conduşi de Epaminonda, cei întorşi s-au acoperit de ruşine. Femeile celor morţi priveau cu mândrie, fiindcă fii sau soţii lor îşi făcuseră datoria, iar femeile celor ce reveniseră priveau în jos, cu ruşine.

Sursa: Piatza.net

4 comentarii:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...